Bubuie furtuna,
Una câte una
Frunzele răpite
Cad şi rătăcesc

Arborul suspină,
Însă nu se-nchină,
Înfruntând ispite
Pieptu-i bărbătesc!

Şi la primăvară,
O verdeaţă iară
Mugurind îmbracă
Falnicul stejar;

Vântul urlă-geme,
Trunchiul nu se teme,
Foile când pleacă
– Altele răsar!

Unde eşti astăzi nu ştiu.
Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.
Alunec în amintire, e-aşa de mult de-atunci.
Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ
privirile tale erau albastre şi-nalte de tot.
Zvon legendar se ridică din brazi.
Ochi atotinţelegător era iezerul sfânt.
În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.
Din gene, ape moarte mi se preling.
Ar trebui să tai iarba,
ar trebui să tai iarba pe unde-ai trecut.
Cu coasa tăgăduirei pe umăr
în cea din urmă tristeţe mă-ncing.

(1924)

Tout d’abord tu serres tes épaules
ensuite tu t’élèves sur la pointe des pieds
tu fermes les yeux
et te bouches les oreilles.
Tu te dis à toi-même:
maintenant, je vais voler.
Après quoi, tu dis:
je vole et c’est juste cela le vol.

Tu serres les épaules
à la manière des rivières qui se rassemblent dans un seul fleuve.
Tu fermes les yeux
pareillement aux nuages qui encerclent le champ.
Tu te hausses sur la pointe des pieds
telle la pyramide qui s’élève sur le sable.
Tu renonces complètement à l’ouie
l’ouïe de tout un siècle
ensuite tu te dis à toi-même:
maintenant, je volerai
dès ma naissance jusqu’à la mort.
Après quoi tu te dis encore:
je vole –
et c’est bien cela le temps.
Tu rassembles tes rivières
pareillement à tes épaules
tu t’élèves sur le bêlement des chèvres
et dis: Nevermore
et tout de suite après: froufrou – flûte!
tu bats des ailes de quelqu’un d’autre,
et ensuite
tu deviens ce quelqu’un d’autre
et celui-là sera
à jamais ce quelqu’un d’autre.

  Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Şi decît toţi fraţii mai cu osebire,
Dobîndi-n cireadă un post însemnat.

—Un bou în post mare? —- Drept, cam ciudat vine,
Dar asta se-ntîmplă în orcare loc:
Decît multă minte, ştiu că e mai bine
Şa ai totdauna un dram de noroc.

Aşa d-a vieţei veselă schimbare,
Cum şi de mîndrie boul stăpînit,
Se credea că este decît toţi mai mare,
Că cu dînsul nimeni nu e potrivit.

Viţelul atuncea, plin de bucurie,
Auzind că unchiul s-a făcut boier,
Că are clăi sumă şi livezi o mie:
„Mă duc — zise-ndată — niţel fîn să-i cer.“

Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,
Ajunge la unchiu, cearcă a intra;
Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:
„Acum doarme — zice — nu-l poci supăra.“

— „Acum doarme? ce fel! pentru-ntia dată
După-prînz să doarmă! Obiceiul lui
Era să nu şază ziua niciodată;
Ast somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.“

— „Ba să-ţi cauţi treaba, că mănînci trînteală;
S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;
Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
Priimit în casă daca vrei să fii.“

La o mojicie atîta de mare,
Viţelul răspunde că va aştepta;
Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,
Pe lîngă el trece, făr-a se uita.

Cu mîhnire toate băiatul le vede,
Însă socoteşte că unchiu-a orbit;
Căci fără-ndoială nu putea a crede
Că buna lui rudă să-l fi ocolit.

A doua zi iarăşi, prea de dimineaţă,
Să- găsească vreme, la dînsul veni:
O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,
Ca să-i facă bine, de el pomeni.

„Boierule — zise — aşteaptă afară
Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.“
— „Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.
N-am asfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.“

(Ed. 1838)

In tinda mea cu umbre dulci, Stapane,
Atatea seri la rand ai poposit,
La masa alba m-ai blagoslovit,
Atins-ai vinul si ai frant din pane.
Atatea seri la rand s-au irosit,
Caci n-au vazut privirile-mi pagane,
Ca trupul sfant Ti l-ai ascuns in grane,
Si sangele cu vin l-ai indulcit.
Si azi, ca-n alte seri, in tind-ai stat.
Ca sa te vada ochii mei, sarmanii,
Paharul plin l-ai binecuvantat.
In svonul vechi din sfintele cazanii,
Cu scump sangele Tau m-am adapat
Si trupul Tau s-a frant spre impartasanii.

Veniţi azi toţi credincioşii
Să săltăm, să săltăm [bis]
De naşterea lui Hristos
Ne bucurăm [bis]

Căci el azi în Viflaem
S-a născut, s-a născut
După cum au zis prorocii
Mai demult.

În ieslea dobitocească
S-a culcat, s-a culcat,
Ca un prunc mic
În scutece înfăşat.

Îngeri şi păstori cântare
I-au adus, i-au adus
Şi noi sa-i cântăm mărire
Întru cel de sus.

Trei crai de la răsărit
Au venit, au venit
Aur, smirnă şi tămâie
I-au dăruit

Pace şi bună-nvoire
Pe pământ, pe pământ
Căci azi s-a născut în iesle
Domnul sfânt.

Ziceai că în viaţă cea mai plăcută stare
E a omului slobod de orice-nsărcinare,
Care grijile lumii departe le aruncă,
Şi-n pace, în tăcere, în linişte adâncă,
Lungit frumos pe spate, cu un ciubuc în gură,
Avându-şi întru toate plăcerea de măsură,
La fumul ce se-nalţă se uită, se gândeşte,
Şi slava drept nimica, drept fum o socoteşte.

Tu dar, apostol vrednic al acestei doctrine,
Care ne izbăveşte de grijile străine,
Spune-mi prin ce mijloace natura-mi pot preface
Şi zilele ca alţii să le petrec în pace.
Cum să mă scap de muze, de vechea tiranie,
De-ale lor capricii, de-a lor cochetărie,
Care întotdeauna mi-au fost supărătoare,
Şi pricini felurite de lungă întristare?
În ce muzele noastre pot să ne folosească?
Nici chiar de un datornic nu ştiu să ne plătească!
În zadar mai deunăzi, am vrut, prin poezie,
Să scap de-o bagatelă, de-o mică datorie;
Ş-am arătat acelui care cerea parale
Că viaţa e scurtă şi vrednică de jale;
Că aurul, argintul, metale păcătoase,
La omul ce-o să moară nu sunt trebuincioase,
Că averea n-o ducem în lumea viitoare;
I-am făgăduit încă o elegie mare,
Care pe larg să-i spuie, curat să-i dovedească
Cum trebuie averea să o dispreţuiască,
Şi versuri prin grămadă i-am dat ca să-şi aleagă.
Dar toat-a mea silinţă
A fost peste putinţă
Puterea armoniei să-l fac s-o înţeleagă.

M-aş mângâia d-aceasta, când aş vedea că, poate,
Prin scrieri vom preface năravuri desfrânate;
Atunci, lăsând odihna, pentru al multor bine,
Aş zice şi aş face cât spânzură de mine.
Acum însă ce iese, de-oi alerga prin casă,
De m-oi lovi de-un scaun, de sobă şi de masă,
Ca să arăt în versuri, în rânduri măsurate,
Că cinstea şi virtutea sunt lucruri lăudate,
Că numai fapta bună este izvor de bine,
Iar cea rea îşi aduce pedeapsa ei cu sine?
Astea sunt prea frumoase şi bune pe hârtie,
Cine însă le-ascultă sau va ca să le ştie?
De când lumea e lume, ce carte omenească
Putu de fapte rele pe oameni să oprească,
Tiranilor să-nsufle a patriei iubire,
Pe cei fără de suflet să-i facă cu simţire,
Pe hoţi să-i îndemneze cu cinste să trăiască,
Şi câţi judec norocul să nu-l năpăstuiască?
Cânte lupii şi urşii în pilde cât le place
Omu-şi caută treaba şi tot ce-a-nvăţat face.
Poveţele sunt vorbe, dar fapta e departe;
Şi prea puţini urmează moralul dintr-o carte.

De aş avea-ncai darul să scriu de porunceală,
Şi când cearcă pământul vreo mică zguduială,
Să fac câte-o duzină de ode sugrumate,
Să laud rău sau bine, aş fi mulţumit, poate,
În vreme ce acuma, vorbind cum mi se pare,
Îmi fac vrăjmaşi. Sunt oameni ce nu iau îndreptare,
Iar mai vârtos aceia ce vor să ne muncească,
Cântându-ne cu iadul cântarea cea drăcească

Tu ştii că am păţit-o, când am cercat a spune
Că versuri schilogite nu cred să fie bune,
Şi că deocamdată noi nu ştim latineşte.
Ura neîmpăcată, ce-n furia-i scrâşneşte,
A zis (ce urât vede a omului orbire!):
Că lupii, urşii, leii vorbesc de stăpânire,
Că lupul e cutare, ce judecă, despoaie,
Şi ia de pe om pielea ca lupul de pe oaie,
Că lebăda e omul ce dă povăţuire
Acelor care umblă pe calea de pieire,
Că boul e cutare ajuns în treaptă mare,
Dator de orice bine la oarba întâmplare,
Şi-n sfârşit că măgarul ce zbiară şi răcneşte
E un autor jalnic ce prost ne sfătuieşte.
Iată ce înţelesuri şi ce cugete rele
Vrăjmaşii fără lege dau scrierilor mele.
Apoi pas de lucrează în aste vremi de jale,
Când vor să-ncurce statul în pricini literare.
În zadar şi cenzura de mine-ncredinţată
Şi alţi câţiva prieteni cu bună judecată
Mă apără în lume, le spun că au greşeală,
Căci ei o ţin tot una şi zic că nu se-nşeală.
Mulţumesc astă dată şi stăpânirii noastre,
Care nici vru s-asculte la vorbe aşa proaste.
Altfel, zău, îmi e teamă că-n loc de mulţumire
M-ar fi făcut prieten cu vreo mănăstire,
Unde spălându-mi vina, prin post şi nemâncare,
Mergeam în rai de-a dreptul şi fără cercetare.
De ce, domnilor critici, atâta urâciune?
Dobitoacele mele au cugete prea bune;
Şi numai ton de cârciumi, poezii monstruoase,
Cenzura cea deşteaptă e drept să nu le lase;
Ele ne strică gustul, şi trista lor mânie
Parnasul îl preface în proastă băcănie.
Dar fabulele mele detot nevinovate
Nu se ating de nimeni, n-au personalitate.
De vă găsiţi în ele, îmi pare foarte bine;
Însă de vă e teamă, ca nu cumva prin mine
Să se-ndrepteze lumea, greşeala vă e proastă;
Puteţi să luaţi pildă chiar de la dumneavoastră,
Care nu vă prefaceţi, şi fără încetare
Acelor ce v-ascultă aduceţi supărare.

Oricum, îmi e cam frică; de astăzi înainte
La păsări, lighioane, voi da alte cuvinte.
Deşi mai aveam încă, mărturisesc păcatul,
Să zic câteva vorbe de Paris răposatul,
Care, bărbat de cinste, om plin de bunătate,
Făcea versuri d-acelea ca din topor lucrate,
Cum faceţi dumneavoastră. Dar iar v-auzeam gura,
Şi iar mânjeaţi hârtie, iar v-arătaţi căldura;
Furioşi de mânie, iar strigaţi după mine:
“Auzi, nelegiuitul, că morţii nu scriu bine!
Auzi ale cui versuri le socoteşte glume,
Şi cu ce chip vorbeşte de duşii de pe lume!
Aceasta este vină grozavă, criminală,
Şi merită osândă, pedeapsă capitală.”

Aşa ca să nu sufăr strigări, nemulţumire,
Ca să nu trag asupră-mi vreo nenorocire,
Gândeşte-te şi-mi spune un mijloc de-ndreptare,
Tu, care petreci vremea în sfântă nelucrare,
Care ai scri prea bine, de ai avea dorinţa,
Dar care în odihnă îţi mărgineşti silinţa,
Spune-mi cum poţi de rimă, de muză-a mă desface,
Şi eu, drept răsplătire, o satiră ţi-oi face.

A revenit frumoasa primăvară;
Copacii parcă-s ninşi de-atâta floare;
Dorinţi copilăreşti, renăscătoare,
Fac inimile noastre să tresară…

Iubire e în razele de soare,
Şi farmec în a codrului fanfară,
Şi visuri dulci în liniştea de sară;
În cer şi pe pământ e sărbătoare.

Ascult, privesc, respir cu lăcomie,
Căci toată frumuseţea asta-mi pare
Că niciodată n-are să mai fie!

Şi-s fericit c-am fost o clipă-n stare
Să simt, în marea lumii simfonie,
A gândurilor mele întrupare.

Ninge suav,
ninge blând .
ninge feroce;
ningere cu funii de spânzurători
ningere carnasieră
cu toiege de orbi
(toiegele orbilor,fluturii)
ninge cu capete avortate, de floare,
ninge cu ziare zdrenţuite,
ninge cu muzici de cimbale,
ninge gros, grohăit,
ninge ca-n schituri şi ninge lasciv,
ninsoarea se-ncleiază de-a dreptul pe oasele
bărbaţilor singuri, din trenuri singure,
ninge cu sfărâmături, cu fisuri, cu găuri de răni,
ne ninge de-a dreptul peste amintiri; ningerea
perforându-ne ţeasta, ne ning trupurile ce ne-au trădat,
ninge ca-n săli de bal şi săli de disecţii
ninge ca-n odaia risipitorului
ce lasă, murind, lumina aprinsă şi zăpada aprinsă
de parcă ar vrea să vadă cum moare,
ce moare.
Ninge cu dinţii de lapte
ai îngerilor…