Doamne a tale cuvinte
Care s-au scris mai-nainte
S-au împlinit precum se ştie
Moise la cartea întâie
O minune

De la răsărit răsare
O stea cu lumină mare,
Razele îşi răspândeşte
Pe crai îi povăţuieşte
O minune

Steaua magilor vesteşte
Viflaemul îi primeşte
Şi din prorocie rară
Pe Mesia îl aflară
O minune

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „dacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „nu”
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „însă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „hai”
Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai.
De ecouri mari de piatră vei fi rîsă, vei fi plînsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „pleacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul”taci”
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă „totuşi”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.

Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veveriţe fără nume ne predea curate legi,
Cînd se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi
Cînd vor susura izvoare află c-a murit mînia.

Şi de unde pînă unde să uităm ce mai înseamnă
Să rămînem ai naturii, botezaţi în necuprins,
La sfîrşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins
De Crăciun ne fie iarăşi dor de vară şi de toamnă.

Vai, sînt rîuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un tîrziu şi munţii să înveţe de la noi,
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sînt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,
Să spălăm întrega fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”
Să uităm cuvîntul „dacă”, să uităm cuvîntul „da”,
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcînd iubirea, fiindcă totul e tăcere.

(Manifest pentru mileniul trei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984)

Mon père pleurait aux larmes salées
sur la roue du chariot.
Les chevaux, en nombre de quatre
qui tiraient le quadrige
moururent d’insolation et à cause d’autres étoiles
À pied, mes enfants, je vous dis
d’aller à pied !
La route est longue, les papillons vent nombreux,
lançons la sandale aux papillons!
Aujourd’hui nous allons manger des lances
et des loques de drapeuax
jusqu’à la suffocation!

Preafericitului Părinte Teoctist
Eu ştiu de la cei sfinţi
Că Dumnezeu
Ne urăşte cum suntem
Şi ne iubeşte
Cum ar dori să fim.
Doamne, cum
Trebuie să vieţuiesc eu
În lacrima ochiului meu,
Ca să birui fiara?!
Şi cât de multă
Ar trebui să fie
Jertfa sângelui nostru
Ca să nu ne zbatem
Atât de singuri,
Atât de la marginea lumii?!
Auzi?! Rogu-Te încă o dată,
Ascultă încă o dată ce spun
Slujitorii Tăi pre pământ:
„Doamne, nu pedepsi România
Pentru păcatele fiilor ei“.

Când noaptea vine placidă, lină,
Când alba lună suie pe cer,
Când vântu-n frunze duios suspină,
Când dulci arome plană-n eter,
Ades mi-apare faţa-i blondină,
Plină de farmec şi de mister.

Să fie feea rimelor grele?
Sau e-al meu angel privighetor?
Sau este roua zilelor mele,
Chipul Speranţei consolator?…
Când mi s-arată, uit orice rele,
Uit orice rele şi orice dor!

Faţa-mi pălită o reanimă,
Fără de voie-mi încep să cânt,
Şi poezia vine, sublimă,
Să mă-nvelească cu-al său vesmânt!…
Să mă oprească nu este rima
Dintr-acest sacru, tainic avânt.

Viaţa ce este grea pentru mine
Mi se-nveseleşte cum mi-a zâmbit,
Şi împletindu-mi ore senine,
Piere spre ziuă chipu-i dorit!
Piere… cu noaptea, însă revine,
Ca să mă facă iar fericit!

Ea este feea rimelor grele,
E ş-al meu angel privighetor,
Este şi roua zilelor mele;
E-o nălucire dulce d-amor!
Cum mi s-arată, uit orice rele,
Uit orice rele ş-orice dor!

Fecioare albe şi virginale,
Ochii sunt două raze d-azur,
Şi tot de roză buzele sale,
Cu zâmbet tânăr şi pur!
Formele-i nu pot s-aibă rivale
Într-al lor palid şi vag contur!

Talia-i este atât de subţire,
Sânul îi este-atât de plăpând,
Încât te-aruncă în rătăcire,
Ai vrea în braţe s-o strângi palpitând!
Vană dorinţă!… E-o nălucire
Ce într-o clipă vezi dispărând!

Când noaptea vine placidă, lină,
Când alba lună suie pe cer,
Când vântu-n frunze duios suspină,
Când dulci arome plană-n eter,
Mi se arată faţa-i blondină
Plină de farmec şi de mister!

Ore sublime de reverie,
De inspirare trec atunci eu,
Şi-n valuri dive de poezie
Exal cu-ncetul sufletul meu!
Ea, înclinată pe-a mea hârtie,
Zâmbind, conduce pana-mi mereu!

Când se întâmplă să nu-mi apară,
De întristare sunt înnegrit!
Chiar Poezia repede zboară
Când nu mai vede chipu-i iubit;
Dar la vedere-i se-ntoarce iară
Şi mă inspiră necontenit!

Ea este feea rimelor grele,
E ş-al meu angel consolator,
Este şi roua zilelor mele;
E-o nălucire dulce d-amor,
Cum mi s-arată în cântecele,
Uit orice chinuri, uit orice dor!

Se tânguia un clopot din turla lui de lemn
Şi-adâncu-i glas, ca unda, se-mprăştia departe.
Prin noaptea fără stele purtând chemări de moarte.
Cătunele, buimace, se deşteptau la-ndemn…
Neogoit, amarnic, prin văile deşarte
Chema dogitul clopot din turla lui de lemn.

Şi-nfioraţi de jalea năvalnicului zvon,
Creştinii, din bordeie treziţi fără de veste,
Ieşeau făcându-şi cruce şi întrebau ce este:
– Ce mort în miezul nopţii purtat e la amvon?!…
– Aprinseră opaiţi miloasele neveste
– Şi prinseră să plângă cu-al clopotului zvon.

Iar glasul de aramă aici parcă tuna,
Sălbatecă putere de blestem dând durerii,
Aici murea de jale…şi-n mijlocul tăcerii
Mulţimea-ngrijorată şi cruntă s-aduna.
Toţi se-ntrebau de nu sunt în noaptea Învierii,
Căci clopotul din turlă înverşunat tuna.

Şi-n apriga lui limbă certări se tălmăceau,
Din buzele-i de schije curgea înţelepciune,
Proorociri grozave şi psalmi de-ngropăciune,
Mânii întunecate ce greu se-năbuşeau…
Căci duhul răzvrătirii părea că însuşi spune
Frânturi de psalmi amarnici ce-n zbor se desluşeau.

Nedumeriţi, o vreme, sărmanii poporeni
Străinul glas de clopot cu frică ascultară;
Dar, fără să priceapă strigarea lui amară,
Pătrunşi de frigul nopţii, şi preoţi şi mireni
Intrară în bordeie şi iarăşi se culcară
Luminile stingându-şi sărmanii poporeni.

Şi-n van nălucul clopot din turla lui de lemn,
Împrăştiindu-şi glasul prin văi şi munţi departe,
În noaptea fără stele zvârlea chemări deşarte;
Nu s-a clintit un suflet la vajnicu-I îndemn,
Ci numai pentru sine a jale şi a moarte
Suna năuc un clopot din turla lui de lemn.

Nimic nu-i ca vinu[ l ]
El ne dă hodinu[ l ]
Lumea sfîrşit n-are,
Cînd golim pahare
Cli, cli, cli, cli, cli.

Mîhnirea n-o vedem,
Cînd cîntăm şi mult bem,
Nici frica ne-adapă,
Că-n vin pic nu-i apă.

Suge, măi fîrtate,
Cît ai sănătate,
Că nu ştim prea bine
D-om fi vii şi mîine
Cli, cli, cli, cli, cli.

(sună telefonul)
– Da… da eu… eu da… ce faci? Parcă l-am chemat pe Mateiaş. Bine, bine…
(intră Mateiaş)
– Să trăiţi.
– Noroc Mateiaş! Ce faci? Îmi pare bine că te văd. Ia loc… ia loc… Mateiaşule, Mateiaşule… Cum îţi merge?
– Bine.
– Bine.
– Bine, să trăiţi.
– Eh… eşti mulţumit la noi.
– Păi se poate, cum să nu fiu? La noi în intreprindere toată lumea este mulţumită.
– Toată lumea…
– Toată lumea…
– Toată lumea, da… Câştigi bine?
– Bine, dar e loc şi pentru mai bine.
– Este, este! Văd că te descurci aşa… scri şi la presa locală.
– Ah, încerc şi eu, amator ştiţi…
– Amator?… Eşti, cum le spune ăstora… satiric.
– Mai mult sau mai puţin.
– Da, e na… satira e o armă, nu?
– Păi da, e.
– Este… şi dumneata tragi!…
– Nu trag. Cum o să trag?…
– Cum nu tragi, dar ce faci?
– Scriu…
– Scri… dar tragi… tragi, tragi, că de-aia e armă!… Spune mă maestre mă, de unde îţi alegi dumneata subiectele, de unde te inspiri, din viaţă nu?
– Păi da… viaţa e sursa.
– Da… viaţa e sursa, viaţa, aşa este… Uite să citim ce ai publicat dumneata ieri, fabula asta care a apărut… Aicea scrie aşa: elefantul, vrăbiuţa plus bursucul şi maimuţa, muncesc cu aprindere, la o intreprindere. La ce intreprindere?
– Una imaginară… e fabulă.
– Fabulă, fabulă măi maestre mă, dar unde baţi cu ea aşa?…
– Nu bat nicăieri.
– Nu baţi?
– Sigur că nu bat.
– Păi scrie aicea – vrăbiuţa e secretară, frumuşică şi sprinţară, iar director elefantul, care face pe… pe…
– Verbantul… n-am găsit altă rimă, să trăiţi.
– Dar parcă nu spuneai că scri aşa din imaginaţie, că viaţa e sursa…
– Da, e… e…
– E… dar de viaţa cui te legi dumneata? Cine este elefantul şi cine este vrăbiuţa? Hmm?!
(intră secretara)
– V-am adus mapa, la semnat.
– Multumesc… Vrăbuiţa, eh?
– Vai, dar cum pot să-mi permit să fac…
– Păi de ce nu poţi să-ţi permiţi dacă e fabulă, eh? Şi dacă ea e vrăbiuţa… atunci eu… eu cine sunt?…
– Vă dau cuvântul meu că…
– Vai, stai, stai, stai… tovarăşul Mateiaş, stai să mai citim… Elefantul a avut de dat un raport cum a lucrat, câte alune avea în plan, câte a cules pe an, fildeş cât a folosit, cât a economisit… însă tot ce a raportat era binişor… binişor… umflat. Umflat nu cu pompa, ci cu… cu…
– Trompa… n-am găsit altă rimă.
– N-ai găsit altă rimă… da, da, da… în schimb dincolo ai găsit, i-auzi… să nu cadă-n disgraţie şi să ia o deco… o deco ce?
– Vă dau cuvântul meu că nici nu m-am…
– Da!… Lasă măi!… Îţi găsesc şi eu dumitale o rimă: foaie verde, drum de fier, mite paşte un trans… trans…
– …plant!
– Ha, ha! Nu, nu, nu un transplant – un transfer. D’neata ai auzit de Vinţul de Sus?
– …
– E, n-ai auzit dar o să faci fabule la Vinţul de Jos. Hai să citim mai departe…
– Mai departe de Vinţul de Jos?
– Nu, mai departe ce scrie aici… Vrabia dactilografă, a făcut o mică gafă. De la poartă a ciripit unui vechi şi drag iubit, un bursuc cu părul rar… un bursuc cu părul rar, din serviciul financiar, dar bursucul ameninţă că dă totul în şedinţă, poate un tigru o să apară din pădurea tutelară, bursucul aruncă bomba, şi elefantul îşi pierde… ce-şi pierde elefantul?
– Trompa… n-am găsit altă rimă.
– N-ai găsit… mă rog, mă rog, mă rog… să zicem că noi nu ştim cine este elefantul şi că nici nu ne interesează. Nu, nu ne interesează… Dar cine e bursucul?
– Unu imaginar, unu care trăieşte în pădure…
– Cum mă maestre mă? Cum mă maestre?… Lucrează la serviciul financiar şi trăieşte-n pădure… Cine te crede asta? Pe cine prosteşti dumneata?! Las c-aflăm noi! Aflăm noi imediat!!
(sună soneria, intră secretara)
– M-aţi sunat?
– Da… fi drăguţă tovarăşa vrăbiuţă… eh, tovarăşa secretară şi cheamă la mine pe tovarăşul bursucul.
– Pe cine?
– Las’ că şti dumneata. Bursucul cu părul rar din serviciul financiar.
– Nu cunosc nici un bursuc.
– Unu vechi, vechi drag şi iubit, care i-ai ciripit, bursucul care aruncă bomba ca să-mi taie mie…
– Trompa…
– Trompa, da… n-ai găsit altă rimă, da, da… n-ai găsit… cine-i bursucul?
– Eu n-am ciripit nimic.
– Cheamă-i la mine pe toţi de la financiar… văd eu care are părul rar!
(intră trei bărbaţi cu părul rar)
– Să trăiţi…
– Să trăiţi…
– Să trăiţi…
– V-am invitat la o… discuţie amicală… este aicea şi prietenul meu Mateiaş.
– Să trăiţi…
– Dar spuneţi-mi vă rog aşa… când discutaţi aşa între dumneavoastră, dar sincer nu… ce porecle vă daţi? Uite, de exemplu, mie mi se spune elefantul, este Mateiaş?
– N-am găsit altă…
– N-ai găsit altă rimă, da… Vouă cum vă zice?
– Ştiţi… când glumim, că mai glumim şi noi…
– Dar numai în pauza de masă…
– El îmi zice mie…
– Cum?
– Bursucul!
– Pentru că şi el îmi spune mie…
– Cum?
– Bursucul!
– Dar câţi bursuci sunteţi la servicul financiar?!
– Noi trei şi o bursucă la caserie…
– Păi bine mă maestre mă… de ce n-ai scris şi dumneata o fabulă mai clară… cum e boul şi viţelul. Ştiam cine-i boul, ştiam cine-i viţelul… ce mă fac eu cu atâţia bursuci pe capul meu?
– N-am găsit altă…
– N-ai găsit altă rimă!! Vă salut!
– Să trăiţi…
– Vă salut!!
– Să trăiţi…
(sună soneria)
– Da… da… am înţeles, e bine… adică numai bine, sigur, sigur… o să vă aşteptăm cu plăcere, cu plăcere. Am aflat cine-i bursucul, în schimb vine tigrul de la pădurea tutelară, bursucul care aruncă bomba, ca să-mi taie mie…
– Trompa…
– E bună rimă, e rimă bună! E foarte…

Je suds pour moi-même un cheval troyen
Ma propre épaule conquiert ma propre épaule
mon oeil pille mon propre oeil
Les battements de mon coeur
ne peuvent être entendus
à cause des palpitations de mon coeur
ma voix qui crie aux cieux
est suffoquée
par ma voix qui crie aux cieux.
Ma vie ne peut plus vivre
à cause de ma vie.
Mon amour traîne mon amour
tout autour de la câté.
J’enfonce la lame du couteau dans la lame de mon couteau
tandis que la seconde qui résonne en annonçant ma naissance
devient sourde à cause de l’instant qui
résonne proclamant ma naissance.
Je suis fâché contre ma propre rancune
je suis gai de par ma propre joie.
J’espere mon propre espoir
je pleure ma propre larme
je suis pendant que je suis
et je ne suis plus quand je ne suis plus.