Prin vitrine aşezate,
În cartierul Ioshiwara,
Vezi păpuşi nenumărate
Cât de lungă este vara.

Sunt aproape-asemănate;
În obraji le arde para
Prin vitrine aşezate.
În cartierul Ioshiwara.

Cam la fel sunt vestmântate…
Poate grea le-ar fi povara,
Dar fiind prea zorzonate
Nu le tulbură ocara,
Prin vitrine aşezate.

Se asternuse piatra pe proaspatul mormant
Si noaptea coborase, acoperind cetatea.
Se linistise neamul vanzarii.Pe pamant
Era o taina mare… minune-apropiata.

Au stat tacuti de paza cei doi ostasi strajeri
Ne-atinsi de maretia adancurilor firii,
Nepresimtind venirea minunii celei mari
Ce-avea sa schimbe fata si rostul omenirii.

Si iata miezul noptii, de stele-mpodobit:
Un tunet lung s’ aude, pamantu-n el vueste.
Adanci puteri il misca, izbindu-l. Sguduit
Mormantul se deschide: scriptura se implineste.

Lumini lucesc la gura mormantului deschis,
Intunecimea piere o clipa-n toata firea…
Hristos invie!… Paznici, sa fie voua vis,
Lumina va orbeste, v’a inlemnit uimirea!

Lumina~ din lumina cerescului cuprins
Luceste-acum pe chipu-i. Il’nalta biruinta.
Si, lepa~da^nd pa~ma^ntul, ii lasa foc nestins
Pe calea mantuirii: nadejdea si credinta.

Cu moartea Sa, pe cruce murind nevinovat,
Ne-a dat El noua pilda a marei jertfi de Sine,
Cu moartea Sa pe moarte calcand a inviat
Spre invierea vietii in faptele de bine.

Cantati cu bucurie acelui Ce-a scapat
Pe om si omenirea de moarte sufleteasca.
E Pastele! Vieata! Hristos a inviat!
Iubire intre oameni si pace sa domneasca.

Ce mai chiu şi chef prin ramuri
Se-ncinsese-atunci !
Numai fraţi, şi veri, şi neamuri
De-ar fi fost umpleau o ţară!
Dar aşa, că s-adunară
Şi străini din lunci !

De mă-ntrebi, eu nu ştiu bine,
Alţii poate ştiu —
Ce să-ntrebi calici ca mine !
Ştiu că lumea dintr-o dată,
S-a trezit că-i adunată
Şi c-o duce-n chiu.

Că-ntr-o zi, purtând în mână
Un colac ş-un băţ,
Prepeliţa cea bătrână
S-a pornit şi-n deal şi-n vale,
Şi chema-ntâlnind pe cale
Lumea la ospăţ.

— “Ce-i tu, soro?” — “Ce să fie?
Nuntă mare-n crâng !
N-ai văzut tu veselie
De când eşti şi porţi un nume.
Şi-am plecat trimeasă-n lume,
Oaspeţii să-i strâng.”

— “Dar pe mire cum îl cheamă,
Cine-i el şi-al cui?”
— “N-auzişi de sturz, bag samă !
Până şi-mpăratul ştie.”
— “Şi-i bogat?” — “Ce-i pe câmpie,
Tot ce vezi, i-al lui !

Iar mireasa ! Din cosiţă
Numai flori îi cad.
Mierla e. Şi e pestriţă,
Şi gătită ca o cruce:
Cizme galbene şi-aduce
Tot din Ţărigrad.”

— “Ei, atunci să ştii, vecino,
C-am să viu şi eu.”
— “Păi, de bună seamă, vino !”
Tot aşa, cu voie bună,
Prepeliţa-n sârg adună
Pe nuntaşi mereu.

Şi s-a strâns din zare naltă
Neamu-ntraripat,
Şi din crâng, şi de la baltă,
Şi din şesuri, de prin grâne;
Ba şi vrăbii mai bătrâne,
Musafiri din sat.

Până-n noapte tot veniră
Şi prin crengi au mas.
Iar în zori se răscoliră,
Şi-n gorun aveau altarul —
Ia-nchinaţi-mi cu paharul,
Să-mi mai vie glas.

Mă-ntrebaţi de nun? Ei, nunul,
Soare-ntr-adevăr:
Dumnealui, mă rog, păunul !
Nună mare-a fost găiţa,
Stete-acasă păuniţa,
Că-i murise-un văr.

— “Pop-aveau?” Tu, maică sfântă !
Stai să mai vorbeşti?
Ştii pe ciocârlan cum cântă?
Dumnezeu să-i ţie firea !
A-nvăţat trei veri Psaltirea
La vlădici sârbeşti.

Drusce-aveau o coţofană
Şi-un cârstei bălţat.
Pitpalacul, nene,-n strană !
Iar cădelniţa de aur
O ţinea jupânul graur
Dascălu-nvăţat.

Dar să vezi ! La socru mare
Zgomote din zori:
Piţigoiu-ntr-una sare,
Steag pe casă şoimul suie.
Gheunoaia bate cuie
Ca s-anine flori.

Iar prin cuhnii sfat şi vorbă,
Asta s-o vedeţi !
Prepeliţa face ciorbă,
Presurile fac friptură,
Vin sticleţii şi le-o fură,
Dracii de sticleţi!

Şoimii repezi scot în gheare
Carnea din căldări,
Corbul cel cu ciocul tare
Dumicată-n blide-o lasă,
Cintiţoii duc la masă
Rândul de mâncări.

Şi, cu şorţ de jupâneasă,
Rândunele vin
Şi deretică prin casă,
Iar pe mese-aştern prosoape
Şi dau laviţele-aproape,
Cane-aduc cu vin.

Dar te miri tu, prin pahare
Cine le turna?
Cucul sur, că-i meşter mare
La urat şi-nchinăciune,
E proroc şi-ţi ştie spune
Tot ce-o fi şi-o da.

Cântă-n cobză-acum buhaiul
Cel cu gâtul strâmb,
Mierla şuieră cu naiul,
Cu cimpoiul cântă cioara,
Pitulicea cu vioara,
Bufniţa c-un drâmb.

Codobaturi iuţi ca focul,
Tot bătând din cozi,
Măturară-n clipă locul
Şi făcur-o bătătură,
Şi ce horă mai făcură
Ca la voievozi !

Jucau sârba porumbeii,
Că e jocul lor,
Şi-au luat la joc cârsteii
Pe-o răţuşcă vai de mine ! —
Graurul juca pe vine,
Barza-ntr-un picior.

Numai cioara cu cimpoiul,
Tot izbind cu el,
Se bătea cu piţigoiul,
Iar sitarul dup-o uşă
Se certa c-o găinuşă
Pentr-un gândăcel.

Vin de-ar fi, că cearta vine,
Astfel cum s-o zici?
Să te superi tu, creştine,
Pentru dinţii scoşi din gură?
Pentr-un ghiont şi-o-mbrâncitură
Cheful să ţi-l strici?

Şi ţipau de-a valma-n ramuri,
Miile de guri !
N-alegeai, străini şi neamuri,
Şi pe plac cânta tot insul —
Clocotea de chiu cuprinsul
Veselei păduri.

— “Tu erai?” Mă-ntrebi ca prostul !
Vorba din bătrâni:
Eu la chef ca-n marte postul.
Vinu-l beam din coji de-alună
Şi-azvârleam, de voie-bună,
Cu căciula-n câni.

Ba, şi-n ciur le-adusei apa,
Ca să fiu în rost,
Lemne le-am tăiat cu sapa —
Şi, sărind pe-o buturugă,
Am venit la voi în fugă,
Să vă spun ce-a fost !

(Tribuna poporului, Arad, 1900, nr. 53  )

Chenare lungi de linisti trag codrii gravi deodata
Si-nalte slave rosii pun plopii-n fruntea zarii.
Pe fiecare fata de deal, ingenuncheata,
Cu aur scrie toamna antologia tarii.

Pe dimburi jefuite, azi doamna-i poezia,
Dupa cules cresc imnuri de purpura-n podgorii,
Poeme mari de galben acopar saracia
Ce-n miristi vechi viseaza ca-i vin seceratorii…

Se-mbina pretutindeni versete de lumina
Cu-ncondieri de-azururi pe tarna batraneasca,
Si-alaturea in crangul cu strofe de rugina
Isi urca violetul coloarea-i sufleteasca.

Sclipesc mai sus in munte franturi de epopee
Sub verdevesnic cerbii in toiul bataliei…
Cu psalmi de nori in flacari urcand spre slavi , incheie
Amurgul singuratec cantarea Romaniei.

Ceresc bumerang al sufletelor noastre,
Fulger ţintit de inimă spre Dumnezeu,
Tu, rugăciune, biruitoare mereu
Peste orice înfrângeri, orice dezastre

Străbaţi genuni, la Domnul te sui
Şi de-L atingi te întorci îndată
Înapoi la cei ce te-au trimis, încărcată
De toate bogăţiile milelor Lui.

(marţi, 25 mai 1954, Bucureşti)

n aerul umed de toamnă
lujerele florilor ca nişte semnături vegetale
ale unei fiinţe de aer şi umbră
indescifrabile semnături, agonice semne:
lacrimile de rouă ale crizantemelor
grimase ale neantului
prevestind misterul fără de sfârşit
al fiecărei zile
misterul tăcut pe care nu-l vom auzi
nicicând…
crizantemele
siluete de fum, răni neauzite
în aerul toamnei melodios.

Stătea frumoasa pe-un răzor;
Voinicul lângă ea devale,
Să-i scoată spinul din picior
Şi ea plângea: Un spin în cale!
De ce tot râzi? Ah, cum mă dor
Aceste râsete-ale tale!

Ea are flori de crâng la sân,
Şi-n păr un trandafir sălbatic,
Şi părul ei de rouă-i plin.

Ei, las să râd! Tu ai cules
Trei fragi, venind peste coline,
Şi vezi cu ce mi te-ai ales!
Trei fragi? Şi-atât e doară bine!
Căci n-am putut în deal să ies;
Trei fragi de-ar fi, sunt pentru tine!

Cu ochii-nchişi şi strânşi de tot,
Ea de dureri izbea piciorul:
Ah, lasă-mă, că nu mai pot!

Fricoasă eşti! Da! Te-aş vedea!
Fricoasă, eu? Aşa e frica?
N-ai milă de durerea mea!
Nu-ţi pasă! Da! Ca de nimica!
Ba-mi pasă mult, că eu n-aş vrea
Să-mi fie şchioapă nevestica!

Ea-şi potriveşte floarea-n păr,
Şi-i înfloresc zâmbind obrajii
Cei albi ca florile de măr.

Să fiu chiar şchioapă, ce-i apoi?
Că ce ţi-e drag, tot drag rămâne!
Eu nu zic ba! Dar uite, joi
Ni-e nunta, dragă, e ca mâine
Tu cum să joci? Sărac de noi!
Să stai la masă-ntre bătrâne.

Ea-şi ţine braţul stâng pe piept
Şi-ncetişor dezmiardă fruntea
Flăcăului cu braţul drept.

Eu ţie vreau să-ţi fiu pe plac;
Şi n-o să joc, şi ce-i cu asta?
Aşa-i! Dar eu? Eu ce mă fac?
La nuntă-mi, bată-o năpasta,
Să nu joc eu? De-aş şti că zac,
La nuntă vreau să-mi joc nevasta!

Ea râde-acum! Nebun ce eşti!
Flăcăul grabnic să ridică:
Ei, iacă spinul! Ce-mi plăteşti?

Vrei plată? Uite, ai trei fragi,
Şi din cosiţă-ţi dau bujorii…
Şi toată frunza de pe fagi!
De dor de fragi să plâng feciorii?
De flori dă-mi ochii tăi cei dragi
Şi pentru fragi dă-mi obrăjorii!
Şi ea-l loveşte-ncetişor,
Zâmbind, cu palma peste gură.
Eu ştiu! Să ceri aşa-i uşor!

Dar las acum! E joi aici
Şi nimeni, aşteptând, nu moare!
Mă porţi ca pe copiii mici!
Dar joi, să ştii! Trei fragi şi-o floare!
Şi joi tu n-ai ce să mai zici,
Că pentru multe-mi eşti datoare!

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

(1919)