Precum în gol un sunet nu dă nici o vibrare,
Astfel şi de pe harpă zburând a mea cântare
Nu poate-n acest secol să afle un ecou;
Dar tu, de tainici versuri, o! harpă dezmierdată,
Urmează-ţi al tău cântec, căci dânsul în veci cată
A fi pentru alţi secoli melodios şi nou!
Şoptească vântu-n frunze c-ajunge pentru tine,
Agaţe-se iedera de ziduri în ruine,
Murmure valul mării c-un zgomotos tumult,
Sau tremure pe crinuri mărgăritari de rouă
Şi trestia plăpândă mlădie-se în două,…
Tovarăşă iubită, ce trebuie mai mult?
A dimineţii rază cu florile-i de aur
Nu preţuieşte oare mai mult ca un tezaur?
Şi vântul cel de seară cu freamătul său lin
Nu este armonia din cornul nemuririi,
Ce vine să vibreze ca vocea fericirii
Oprind pe buze-un geamăt şi-n suflet un suspin?
A! Nouă nu ne pasă de inime-mpietrite,
De epoce perverse, de suflete-njosite,
De secolii în cari ne naştem şi trăim!
Planăm mai sus de lume, căci noi, umblând prin tină,
Cu sufletele suntem în raze şi lumină
Şi ne începem viaţa atuncea când murim!
Să fie pe cer soare, ori trăsnet şi furtună,
Şi-n ziua cea mai sumbră şi-n noaptea fără lună
Alunecă pe harpe suflări dumnezeieşti,
Tresare-n valuri marea şi vântul le îngână
Şi scuturând de pe-aripi a traiului ţărână
Călcăm peste oricare necazuri pământeşti.
Aţi auzit vreodată şoptind printre ruine
Acele voci multiple ce nasc de taină pline
Ciocnindu-se de bolta arcadelor sonori,
Aci tihnite-ntocmai ca unda liniştită,
Ş-aci răzbumbătoare ca marea înăsprită
Izbindu-se-n mânie, cu creştetul, de nori?
C-acele voci multiple sunt coarde inspirate
Ce fac ca să tresară la tonuri cadenţate
Chiar firele de iarbă din văile adânci!…
Accente, cari noaptea, trecând ca o suflare
Produc acel lung freamăt vuind din depărtare
Prin scorburile sumbre căscate printre stânci!
O! Sunete sublime, pătrundeţi pân’ la mine,
Şoptiţi-mi fericirea din zilele senine,
Să renflorească încă juneţea-mi apunând;…
Şi azi sunt flori pe ramuri şi-n ceruri mai e soare,
Cascade-armonioase şi dulci privighetoare
Şi tei care se scutur-în vânturi tremurând!
Şi astăzi mai sunt fluturi cu aripi luminoase
Scăldate-n praf de aur şi-n pietre preţioase,
Ce dau ocol luminii din lampe de cristal;
Şi astăzi cerul varsă pe frunzele pălite
Dulci picături de rouă în soare poleite
Când ziua îşi deşiră colanu-i de opal!
Văzut-aţi către seară o tainică fântână
Atuncea pe când ziua cu noaptea se îngână,
Pe când, molatic, doarme pârâu-ntr-al său val,
Încât de-abia se-aude un lin susur de apă
Şi zgomotul ce naşte din picături ce scapă
Întocmai ca atâtea mărgele care cad?
Asemenea şi viaţa, trecând se scurge-ntruna,
Şi zilele frumoase cad una câte una
Într-al eternităţii abis neţărmurit;
Colanul poeziei tot astfel se deşiră,
Poetul naşte, cântă, iubeşte, se inspiră,
Şi harpa coronează mormântu-i înnegrit!
Răsună a mea harpă să zbor în alte sfere,
Să las departe-n urmă plăcerile-efemere,
Să mă ridic deasupra acelor nori de-atlaz,
Să merg până-n eterul cu lacrime din stele,
Şi să-ntâlnesc în cale-mi cometele rebele,
Iar raze purpuroase să-mi puie pe obraz!
Nou înger, de-ai vrea aripi să-mi dai, — eu aş străbate
Cu tine împreună mai sus d-Eternitate!
Aş înhăma la caru-mi planetele pe rând,
Mi-aş râde şi de oameni şi de dumnezeire,
Aş fi mai rău ca Iadul, mai bun ca o zâmbire,
Ş-aş face-o lume nouă din tainicul meu gând!
Luna varsă în odaie
O fantastică văpaie,
Iar cu capul aplecat
Stă poetul care-odată
Pe o coardă fermecată
Lumea toată a-ncântat.
Fruntea lui nensufleţită
Pare-n raza strălucită
Ca un munte pleşuvit,
Ochii lui fără privire
Îţi insuflă o-ngrozire
Ce te lasă-nmărmurit.
Printre florile de-afară
Doarme geniul pe scară
Ca un mort de nemişcat,
Pe când luna maiestoasă
O lumină îndoioasă
Pune-n cerul neschimbat.
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.
Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,
Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.
Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.
Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?
Culcat pe-aste ruine, sub care adâncită
E gloria străbună şi umbra de eroi,
În linişte, tăcere, văd lumea adormită
Ce uită-n timpul nopţii necazuri şi nevoi.
Dar cine se aude şi ce este ăst sunet?
Ce oameni sau ce armii şi ce repede pas?
Pământul îl clăteşte războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, şoapte, trece, vâjâie-un glas…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar unde sunt acestea? S-au dus! Au fost părere.
Căci armele, vitejii şi toate au tăcut.
Aşa orice mărire nemicnicită piere!
A noastră, a Palmirei şi-a Romei a trecut.
Şi pe ţărâna-aceea, de care-odinioară
Se spăimântau tiranii, de frică tremurând,
Al nopţii tâlhar vine şi păsări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul şuierând.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Mă scol, mă mut de-aicea; duc pasurile mele,
Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crâng.
Şi las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrimi destule ca să plâng.
Aicea am speranţă să aflu mulţumire;
Eu voi să aud unda şi cerul să-l privesc,
Să văd a aurorii mult veselă zâmbire,
Razele dimineţii ce norii auresc;
Aci stejari cu fală se-nalţ, se îndreptează,
Urcând ale lor ramuri spre-azurele câmpii;
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează;
Acolo se văd dealuri, ş-aici sălbatici vii.
Din coasta-acestor stânce, din vârful ăstui munte,
De unde îşi apucă vultůrul al său zbor,
A nopţii stea revarsă lumină pe-a mea frunte
Şi raza-i se reflectă pe limpede izvor.
Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină;
Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste râuri… Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.
Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri,
Restriştea mi-a fost leagăn, cu lacrimi m-am hrănit,
Ca ale mării repezi şi groaznice talazuri,
De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit.
Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulţumire deloc nu întâlnesc,
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Şi oamenii pe mine trecând mă ocolesc.
Aşa! aşa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;
Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mâna pe-a mea frunte şi caut un mormânt.
Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din vârsta mea de aur, din sfântul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămâne dimineaţa din visuri care zbor;
Aşa, fără-ndoială, amara mea viaţă
De-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă şi iarna îl îngheaţă
Şi nici o floare n-află sărmanul călător.
Dar însă suvenirul fiinţelor iubite
Va fi la al meu suflet etern înfăţişat
Ca frunzele aduse de vijelii pornite
La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.
De visurile voastre, speranţe-amăgitoare,
Acum peste măsură mă văd îndestulat;
Fugiţi, zadarnici zile, ce griji omorâtoare
Pe tânăra mea vârstă curând aţi adunat.
Când toamna se arată al iernii rece soare,
Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc:
Aşa nenorocirea uscând a vârstei-mi floare,
Zic lumii un adio: iau lira şi mă duc.
Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.
Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.
Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.
Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: “Este!”
(1927)
Se zvonise prin ziare
Că-n Irlanda e-ntr-un sat
Un bărbat grozav de tare.
Lordul John, prinzând de veste
Cine e şi de-unde este,
Pleacă-n grabă ca să vadă
Dacă e adevărat.
Ca mulţi lorzi de viţă veche
Din întunecatul Nord,
Lordul John e-ntr-o ureche:
Fluieră pe drum şi cântă
Şi e cel dintâi la trântă.
Şi-i voinic fără pereche
Şi e cel mai tare lord.
A găsit în urmă satul;
Pe ţăran el l-a găsit
Ocupat cu măturatul
Curţii. Şi, ochindu-l bine,
Lordul drept spre dânsul vine
Şi descalică degrabă
Făr-a zice „bun sosit“.
Ş-apoi gata de luptare!
– „Tu eşti Willy Spucker?“ – „Eu.“
– „Spun că eşti grozav de tare
De ţi-a mers cuvânt prin lume,
Eu din Londra vin anume,
Să ne punem la-ncercare.
Trântă deci cu tine vreau!“
Willy Spucker se cruceşte,
Simte palmele că-i ard,
Leneş târnul şi-l propteşte;
Scuipă-n palme şi se-ntinde
Şi pe lord de brâu îl prinde,
Sus o dată-l răsuceşte
Şi-l azvârlă peste gard.
– „O să stau acum cu tine
Să mă lupt … Mai vrei ceva?
Auzi tu, cu ce gând vine!“
Lordul John privind cu jale
Şi tinându-se de şale:
– „Să-mi azvârli, te rog, creştine,
Şi cel cal, să pot pleca!“
Dar tu ţ-ei fi mai aducând aminte?…
Eram copii: primblându-ne-ntr-o sară,
În umbr-a noastre mâini s-apropiară.
Cum tremura mânuţa ta fierbinte!
Şi nu ştiu ce făcea să mi se pară
Că,-n liniştea acelor clipe sfinte,
Din gândul nostru se desprind cuvinte
Ce dau fiori albastrei nopţi de vară.
Atât a fost. Privirea-mi, visătoare,
Te-a urmărit cum te duceai, departe,
Pân te-a pierdut, ca-ntr-un apus de soare.
E mult de-atunci. Azi, răsfoind o carte,
Găsesc, uscată, între file,-o floare.
O ştii?… Ce de viaţă ne desparte!…
Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.
O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara –
şi frunza cade.
O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.
E toamnă.
S-a arat, s-a strâns porumbul, viţa nu mai are struguri,
Şi câmpia parcă este o săracă dezbrăcată;
Rarii vişini din grădină au de furcă pânla muguri,
Şi în locul blândei toamne, iarna dinţii şi-i arată.
Cu picioarele în umbra ce-mprejurul lui se-ntinde,
Dar cu fruntea în lumina soarelui ce piere-n zări,
Un scaiete-nalt şi mândru, orizontul îl cuprinde
Întrupând melancolia risipită pe cărări.
Până-n fundul vag al zării se lungeşte umbra mută,
Şi în jalea ce-nfăşoară cerul sur şi câmpul gol,
Văzând soarele că-n clipa cea din urmă îl salută,
Nu ştiu pentru ce scaietul mi-apăru ca un simbol.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »