Dar tu ţ-ei fi mai aducând aminte?…
Eram copii: primblându-ne-ntr-o sară,
În umbr-a noastre mâini s-apropiară.
Cum tremura mânuţa ta fierbinte!
Şi nu ştiu ce făcea să mi se pară
Că,-n liniştea acelor clipe sfinte,
Din gândul nostru se desprind cuvinte
Ce dau fiori albastrei nopţi de vară.
Atât a fost. Privirea-mi, visătoare,
Te-a urmărit cum te duceai, departe,
Pân te-a pierdut, ca-ntr-un apus de soare.
E mult de-atunci. Azi, răsfoind o carte,
Găsesc, uscată, între file,-o floare.
O ştii?… Ce de viaţă ne desparte!…
Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.
O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara –
şi frunza cade.
O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.
E toamnă.
– Mami, cine dansează pe un fir de iarbă
cu Regina Nopţii?
– Un greier, fireşte…
Un greier veşnic îndrăgostit,
fără somn…
Un greier ce şi-a amanetat chitara
pe un titlu de mare domn…
Un greier naiv, optimist din fire,
pentru care viaţa nu e trudă la câmp,
ci…plutire.
Un greier boem,
mistuit de har, cam plăpând…
Cufundându-se zile fără număr
în punerea pe note a unui poem
de un rând…
Un greier trecut, inevitabil, prin multe,
atâta învăţând :
să danseze, să cânte,
să se asculte…
Suplu, ager, brun, pomădat,
învârtindu-se prin saloane elegante
în fracu-i lucios
şi uzat…
O, un greier cum doar greierele
din cupa florii iubirea ştie să o deguste,
subtil,
el care a sedus vlăstarele cele mai nobile
în paşii unui cadril.
El care face distincţie între un parfum
şi altul,
între un giuvaier şi un fals…
Iată-l,
dansând cu însăşi Regina Nopţii,
pe firu-i de iarbă,
un vals…
Now it’s autumn, leaves roam and scatter,
Again the wind flings heavy drops against the glazing;
And you’re reading old letters, tattered and fading
And retrace a whole life-time in just one hour.
With sweet trifles you enjoy such time-wasting,
You’d hate to be disturbed by a tap on the shutter;
For when it’s sleeting outside, it’s so much better
To dream by the fireside, sleepily nodding.
So I stay in my chair, staring into the fire,
Dreaming of old tales and a fairy queen’s sighs;
Around me the mist rises higher and higher;
Suddenly the rustling of silk makes me rise,
Steps so soft, barely touched by the old floor . . .
Then with slender, icy hands you hide my eyes.
Vino să şedem subt pom.
Deasupra-i încă veac ceresc.
În vântul adevărului,
în marea umbr-a mărului,
vreau părul să ţi-l despletesc
să fluture ca-n vis
către hotarul pământesc.
Ce grai în sânge am închis?
Vino să şedem subt pom,
unde ceasul fără vină
cu şarpele se joacă-n doi.
Tu eşti om, eu sunt om.
Ce grea e pentru noi
osânda de a sta-n lumină!
I
S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele şi berbecii.
Sunet de tălăngi se-ngână.
Sub poiana din Fruntarii,
Zăboveşte-n deal la stână
Baciul Toma cu măgarii.
El se pleacă din cărare
Şi tot leagă şi dezleagă,
Cumpăneşte pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu desagi, căldări şi pături,
Că de-abia pot sta sub ele
Doi măgari voinici alături.
Gata!… Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-şi duce.
Se ridică-n două rânduri
Şi domol îşi face cruce.
Apoi cată lung spre creste
Şi spre ţarcurile goale…
Şi convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.
*
Cerul şi-a schimbat veşmântul.
Ploaia parcă stă să-nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foşnet lung de apă.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stă şi nu-şi dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte…
După el, călcând cu teamă,
Merg tăcuţii lui prieteni
Prin sălbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminişuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători…
Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatră sub copită.
Iar când drumul se prăvale
Jos, la coastă povârnită,
Calcă baciul ca pe gratii
Şi-i struneşte blând cu gura:
– Cătinel, feciorii tatii,
Ca să n-o pornim de-a dura!…
II
Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămân pustii în urmă
Munţii singuri şi bătrâni.
Astăzi ca şi-odinioară,
Cât s-afundă-n vreme anii,
Ei văzură cum coboară
Pe cărări de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multă, fără număr,
Cu căciula lor de oaie
Şi cu sarica pe umăr,
A’ trecutului vii moaşte
Peste care vremea creşte, –
Culmea verde mi-i cunoaşte,
Stânca sură mi-i iubeşte…
Iar în urma lor, pe sară,
Astăzi ca şi alte dăţi,
Lungă linişte coboară
Peste mari singurătăţi.
Toamna cu-a ei albă frunte
Şi cu galbenii-i conduri
A lăsat argint pe munte
Şi rugină pe păduri.
La răspântii creşte stogul
De foi moarte de curând.
Strigă-n vale Topologul,
Şi-a lui larmă, când şi când,
Ca o voce omenească
Până sus pe culmi tresare,
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.
Tot mai jos apoi se lasă
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasă
Zile lungi cu ploi mărunte.
Neguri dese-ncep să cadă,
Se târăsc în jos pe plai.
Pe păduri se strâng grămadă
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemişcare,
Printre ramuri ploaia pică, –
Nici o creangă nu tresare,
Nici un zbor de păsărică.
Numai ferigele ude,
Putregaiul şi bureţii
Îşi trimit miresme crude
În desimea groasă-a ceţii.
Trunchiuri strâmbe, răsturnate
Scorburile şi buştenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.
Sihla neagră se-nfioară.
Speriat, dintr-un hăţiş
Pui sfios de căprioară
A ieşit la luminiş…
Cu blăniţa zgribulită
Stă şi-ascultă nemişcat…
Vremea pare-ncremenită…
Brazii fruntea şi-au plecat,
Spăimântaţi, ca pentru rugă:
Colo-n fundul curmăturii,
Dormitând pe-o buturugă
S-a ivit Muma-Pădurii…
Dar nu-i nimeni să-i zărească
Trupul hâd şi deşirat,
Faţa galbenă de iască,
Nasul – ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar îşi scutură pe-o mână
Părul ei de vreascuri ude,
Fruntea plină de ţărână.
Şi cum stă cu ceaţa-n spate
Istovită lângă trunchi,
Rădăcini şi crengi uscate
Îi atârnă pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemişcaţi şi suri
Cheamă noaptea şi tăcerea
Din adâncuri de păduri…
III
Şi se duc pe nesimţite
Nopţi pustii şi zile reci,
Cum s-adună, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rână,
Stă Negoiul mohorât
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ţine de urât.
Fulgii-ncep apoi să cadă.
Firea-şi doarme somnul ei
Amorţită sub zăpadă…
Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnă
Printre plopi subţiri şi rari,
În senină zi de iarnă
Vezi departe munţii mari
Cum îşi zugrăvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârnişuri sclipitoare,
Brazi împodobiţi de ger,
Atârnând ca nişte salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
Şi prăpăstiile-adânci.
E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.
În tot, se simte un fior.
O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor
Mor în grădini, şi mor şi-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăşaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine
Duioase-şi pleacă fruntea lor…
E vremea rozelor ce mor.
Tăcerea mi-este duhul –
şi-ncremenit cum stau şi paşnic
ca un ascet de piatră,
îmi pare
că sunt o stalactită într-o grotă uriaşă,
în care cerul este bolta.
Lin,
lin,
lin – picuri de lumină
şi stropi de pace – cad necontenit
din cer
şi împietresc – în mine.
Inima mi se sdrobeşte,
Capu-mi este greu,
Mintea mea se rătăceşte
Ah! Nu ştiu ce vreu!
Aş voi ca niciodată
Să n-o mai zăresc,
Într-o ţară depărtată
Singur să trăiesc —
Ş-aş voi făr-încetare
Să privesc la ea
Şi-ntr-o dulce contemplare
Să-mbăt mintea mea.
Aş vrea chinul ce m-apasă
Nici să-l fi găsit
Şi să creadă că nu-mi pasă
De nu sunt iubit —
Ş-aş vrea să şoptească jalnic
La urechea sa
Zi şi noapte un glas tainic
De durerea mea.
Aş vrea ca o grea căinţă
Al vieţii dar
Să îi schimbe-n suferinţă
Şi în chin amar —
Ş-aş voi a sa viaţă
Să se scurgă lin,
Să-i surâdă fără ceaţă
Cerul tot senin.
Inima mi se sdrobeşte
Capu-mi este greu
Mintea mea se rătăceşte
Ah! nu ştiu ce vreu!
« Pagina anterioară — Pagina următoare »