Oboseală

Autor : Ana Blandiana

Ce morţi cuminţi avem!
Nu izbucnesc prin vulcani,
Nu se clintesc de sub zidurile
Întemeiate pe ei.
Se lasă închişi în statui
Cu gesturi cioplite de alţii,
Se lasă-nhămaţi în drapele
Pe drumuri necunoscute,
Se lasă araţi şi putrezesc conştiincios
Să hrănească pământul.
Ce morţi cuminţi avem,
Şi obosiţi.

Opera Apartinand Ana Blandiana | | Nici un Comentariu »

Cocostârcul şi vulpea

Autor : Gheorghe Asachi

Cocostârcul călători
La prânz de vulpe să cheamă,
Dar în loc d-ospăţ cu spori,
Pe disc lat găseşte o zamă
Limpede şi chiar lătură,
Fără vo dumicătură.
Pasărea cu lungul plisc,
Vrând să mânce, toată-n disc,
Osteneşte sărmănica
Şi nu-nghite mai nemica;
Vulpea însă unde-atinge
Soarbe tot şi-n urmă linge.
Cocostârcul supărat
Astă festă n-au uitat
Ş-a-nturna vrând neplăcută
Daună care au păţit,
Pe cea vulpe prefăcută
La o masă au poftit.
Vulpea vine chiar l-amiază
Şi la vatr-amu s-aşază,
Unde un miros priincios
Minea vulpei prânz gustos.
Dar bucate
Delicate
Vede-nchise întru un vaz
Ce-i cu lung şi-ngust grumaz.
În el pliscul bine-ncape
Ca bucatele să pape,
Dar căscatul vulpei bot
Stă de prânz departe-un cot;
Deci cu foame şi ruşine
Leghioaia ni rămâne.

Cel ce vre pe-un alt s-înşele
Dese sufere mai rele.

Opera Apartinand Gheorghe Asachi | | Nici un Comentariu »

Aripile şi pămîntul

Autor : Eugen Jebeleanu

O păsăre e o sămînţă cu aripi
însă ea nu este iubită de pămînt
ea încolţeşte numai desfoindu-şi
foile-n văzduhurile arate de vînt.

Opera Apartinand Eugen Jebeleanu | | Nici un Comentariu »

Obsesii

Autor : George Bacovia

Cu gândul meu
La tine,
Am întâlnit
Aspecte similare.

Părea că eşti
Chiar tu…
Doar sufletul tău
Mai rămânea
Să difere.

Şi astfel,
Din mersul meu,
Psihologii, diverse,
Mă-ndreptau,
În marşul greu
Al străzii.

Opera Apartinand George Bacovia | | Nici un Comentariu »

A mea vei fi, mult aşteptată noapte – Gheorghiu

Autor : Virgil Gheorghiu

Născută-n veghe lungă, în veghe-nlăcrimată,
A mea vei fi mult aşteptată noapte.

Când inima cuvintelor tresare,
Şi-un corn de vânătoare e tăcerea,
Stăpânu-acestei nopţi rămâne-voi.

Peste abisuri, peste surpătura anilor,
Voi simţi trecând
Deasupra culmilor primejdioase ale timpului,
Pe visurile mele tari ca stâncile,
Căprioara amintirii tale.

Iar de-oi sfârşi plămada cu drojdii de imagini
Să crească pâine vie cu miezul de poem,
Din tulburile zilei cu şipotul culorilor
Mi s-o deschide-n faţă, horire, jocul zorilor;
Stelară scânteiere vei scăpăra-n înalt,
Pe cremenile slovii oprindu-te din salt!

În noaptea asta s-a născut

Autor : Colinde

În noaptea asta s-a născut
În peşteră străină
Acel prin care-am cunoscut
A cerului lumină [bis]

În noaptea asta cor ceresc
Cântări alese cântă
Pe Dumnezeu îl preamăresc
Cu bucurie sfântă

Ai milă Doamne de acei
Ce zac acum departe
Căci daca nu te-nduri de ei
Se pierd pe veci în noapte

Primeşte sfintele cântări
Ce-aducem azi spre tine
Ce se-ntrupează între noi
Şi-aduce mântuire

Opera Apartinand Colinde | | Nici un Comentariu »

La harpă

Autor : Alexandru Macedonski

I

Precum în gol un sunet nu dă nici o vibrare,
Astfel şi de pe harpă zburând a mea cântare
Nu poate-n acest secol să afle un ecou;
Dar tu, de tainici versuri, o! harpă dezmierdată,
Urmează-ţi al tău cântec, căci dânsul în veci cată
A fi pentru alţi secoli melodios şi nou!

II

Şoptească vântu-n frunze c-ajunge pentru tine,
Agaţe-se iedera de ziduri în ruine,
Murmure valul mării c-un zgomotos tumult,
Sau tremure pe crinuri mărgăritari de rouă
Şi trestia plăpândă mlădie-se în două,…
Tovarăşă iubită, ce trebuie mai mult?

III

A dimineţii rază cu florile-i de aur
Nu preţuieşte oare mai mult ca un tezaur?
Şi vântul cel de seară cu freamătul său lin
Nu este armonia din cornul nemuririi,
Ce vine să vibreze ca vocea fericirii
Oprind pe buze-un geamăt şi-n suflet un suspin?

IV

A! Nouă nu ne pasă de inime-mpietrite,
De epoce perverse, de suflete-njosite,
De secolii în cari ne naştem şi trăim!
Planăm mai sus de lume, căci noi, umblând prin tină,
Cu sufletele suntem în raze şi lumină
Şi ne începem viaţa atuncea când murim!

V

Să fie pe cer soare, ori trăsnet şi furtună,
Şi-n ziua cea mai sumbră şi-n noaptea fără lună
Alunecă pe harpe suflări dumnezeieşti,
Tresare-n valuri marea şi vântul le îngână
Şi scuturând de pe-aripi a traiului ţărână
Călcăm peste oricare necazuri pământeşti.

VI

Aţi auzit vreodată şoptind printre ruine
Acele voci multiple ce nasc de taină pline
Ciocnindu-se de bolta arcadelor sonori,
Aci tihnite-ntocmai ca unda liniştită,
Ş-aci răzbumbătoare ca marea înăsprită
Izbindu-se-n mânie, cu creştetul, de nori?

VII

C-acele voci multiple sunt coarde inspirate
Ce fac ca să tresară la tonuri cadenţate
Chiar firele de iarbă din văile adânci!…
Accente, cari noaptea, trecând ca o suflare
Produc acel lung freamăt vuind din depărtare
Prin scorburile sumbre căscate printre stânci!

VIII

O! Sunete sublime, pătrundeţi pân’ la mine,
Şoptiţi-mi fericirea din zilele senine,
Să renflorească încă juneţea-mi apunând;…
Şi azi sunt flori pe ramuri şi-n ceruri mai e soare,
Cascade-armonioase şi dulci privighetoare
Şi tei care se scutur-în vânturi tremurând!

IX

Şi astăzi mai sunt fluturi cu aripi luminoase
Scăldate-n praf de aur şi-n pietre preţioase,
Ce dau ocol luminii din lampe de cristal;
Şi astăzi cerul varsă pe frunzele pălite
Dulci picături de rouă în soare poleite
Când ziua îşi deşiră colanu-i de opal!

X

Văzut-aţi către seară o tainică fântână
Atuncea pe când ziua cu noaptea se îngână,
Pe când, molatic, doarme pârâu-ntr-al său val,
Încât de-abia se-aude un lin susur de apă
Şi zgomotul ce naşte din picături ce scapă
Întocmai ca atâtea mărgele care cad?

XI

Asemenea şi viaţa, trecând se scurge-ntruna,
Şi zilele frumoase cad una câte una
Într-al eternităţii abis neţărmurit;
Colanul poeziei tot astfel se deşiră,
Poetul naşte, cântă, iubeşte, se inspiră,
Şi harpa coronează mormântu-i înnegrit!

XII

Răsună a mea harpă să zbor în alte sfere,
Să las departe-n urmă plăcerile-efemere,
Să mă ridic deasupra acelor nori de-atlaz,
Să merg până-n eterul cu lacrime din stele,
Şi să-ntâlnesc în cale-mi cometele rebele,
Iar raze purpuroase să-mi puie pe obraz!

XIII

Nou înger, de-ai vrea aripi să-mi dai, — eu aş străbate
Cu tine împreună mai sus d-Eternitate!
Aş înhăma la caru-mi planetele pe rând,
Mi-aş râde şi de oameni şi de dumnezeire,
Aş fi mai rău ca Iadul, mai bun ca o zâmbire,
Ş-aş face-o lume nouă din tainicul meu gând!

Noaptea albă

Autor : Alexandru Macedonski

Luna varsă în odaie
O fantastică văpaie,
Iar cu capul aplecat
Stă poetul care-odată
Pe o coardă fermecată
Lumea toată a-ncântat.

Fruntea lui nensufleţită
Pare-n raza strălucită
Ca un munte pleşuvit,
Ochii lui fără privire
Îţi insuflă o-ngrozire
Ce te lasă-nmărmurit.

Printre florile de-afară
Doarme geniul pe scară
Ca un mort de nemişcat,
Pe când luna maiestoasă
O lumină îndoioasă
Pune-n cerul neschimbat.

Adio. La Târgovişte

Autor : Grigore Alexandrescu

Culcat pe-aste ruine, sub care adâncită
E gloria străbună şi umbra de eroi,
În linişte, tăcere, văd lumea adormită
Ce uită-n timpul nopţii necazuri şi nevoi.

Dar cine se aude şi ce este ăst sunet?
Ce oameni sau ce armii şi ce repede pas?
Pământul îl clăteşte războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, şoapte, trece, vâjâie-un glas…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar unde sunt acestea? S-au dus! Au fost părere.

Căci armele, vitejii şi toate au tăcut.
Aşa orice mărire nemicnicită piere!
A noastră, a Palmirei şi-a Romei a trecut.

Şi pe ţărâna-aceea, de care-odinioară
Se spăimântau tiranii, de frică tremurând,
Al nopţii tâlhar vine şi păsări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul şuierând.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Mă scol, mă mut de-aicea; duc pasurile mele,

Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crâng.
Şi las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrimi destule ca să plâng.
Aicea am speranţă să aflu mulţumire;

Eu voi să aud unda şi cerul să-l privesc,
Să văd a aurorii mult veselă zâmbire,
Razele dimineţii ce norii auresc;
Aci stejari cu fală se-nalţ, se îndreptează,

Urcând ale lor ramuri spre-azurele câmpii;
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează;
Acolo se văd dealuri, ş-aici sălbatici vii.
Din coasta-acestor stânce, din vârful ăstui munte,

De unde îşi apucă vultůrul al său zbor,
A nopţii stea revarsă lumină pe-a mea frunte
Şi raza-i se reflectă pe limpede izvor.
Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină;

Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste râuri… Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.
Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri,

Restriştea mi-a fost leagăn, cu lacrimi m-am hrănit,
Ca ale mării repezi şi groaznice talazuri,
De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit.
Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,

Dar ochii-mi mulţumire deloc nu întâlnesc,
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Şi oamenii pe mine trecând mă ocolesc.
Aşa! aşa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;

Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mâna pe-a mea frunte şi caut un mormânt.
Din zilele trecute, din vechea fericire,

Din vârsta mea de aur, din sfântul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămâne dimineaţa din visuri care zbor;
Aşa, fără-ndoială, amara mea viaţă

De-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă şi iarna îl îngheaţă
Şi nici o floare n-află sărmanul călător.
Dar însă suvenirul fiinţelor iubite

Va fi la al meu suflet etern înfăţişat
Ca frunzele aduse de vijelii pornite
La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.
De visurile voastre, speranţe-amăgitoare,

Acum peste măsură mă văd îndestulat;
Fugiţi, zadarnici zile, ce griji omorâtoare
Pe tânăra mea vârstă curând aţi adunat.
Când toamna se arată al iernii rece soare,

Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc:
Aşa nenorocirea uscând a vârstei-mi floare,
Zic lumii un adio: iau lira şi mă duc.

Psalm VI

Autor : Tudor Arghezi

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: “Este!”

(1927)

Opera Apartinand Tudor Arghezi | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech