Când merge cu mine pe stradă
Cântă mereu ceva,
Acasă adoarme în hol,
Nici vorbă de pijama.
Mama ei o ceartă şi-i spune
Că nu se mai poate aşa,
Da’ mie ea îmi răspunde:
“Asta nu-i treaba ta!”

Se uită tot timpu-n vitrine
Să vadă cum îi stă,
Se plimbă prin magazine,
N-o lăsa singură!
Pleacă toată ziua de-acasă,
Doar seara târziu dai de ea,
Dar dac-o-ntrebi când se-ntoarce, îţi spune:
“Asta nu-i treaba ta!”

Îi place mult
Să-i povestesc
Ce-am mai citit între timp,
Stă şi-ascultă ce-i spun,
Îi place…

Dacă-i soare afară,
Vrea în parc imediat,
Vrea la film şi la teatru,
Vrea cu barca pe lac,
Vrea îngheţată şi vată de zahăr
Şi tort cu blat de bezea,
Vrea tot anul vacanţă,
De-aia îmi place ea!

Hai cu mine pana la capatul lumii,
Poate lumea are totusi un capat.
Acolo vom gasi grau de aur,
Fiecare fir va avea o mie de spice,
Fiecare spic va avea o mie de boabe.

Hai cu mine pana la capatul lumii,
Poate lumea are totusi un capat.
Acolo vom gasi struguri albastri,
Fiecare butas va avea o mie de struguri,
Fiecare strugure o mie de boabe,
Fiecare bob o mie de butii de must.

Hai cu mine pana la capatul lumii,
Poate lumea are totusi un capat.
Acolo vom gasi paduri uriase,
Paduri de plopi cu crestetu-n cer,
Paduri de stajar cu radacinile
Infipte adanc pana la miezul planetei.

Acolo vom gasi trista mea dragoste,
Patimasa mea dragoste o vom gasi
Culcata in iarba coapta de soare
Ori poate culcata pe un nor alburiu,
Pe un nor de argint alburiu …

Hai cu mine pana la capatul lumii,
Poate lumea are totusi un capat.

anunţă cetăţii, pămîntului că ploaia există,
anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet
în faţa unui cer ars, în faţa unui cîmp pîrjolit
şi care nu e în stare să cînte şi să creadă în ploi,
să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori
pămîntul bolnav,

aşadar un poet care nu e profet al speranţei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cînte ploile
lumii

n-a înţeles că poezia e în primul rînd o formă a speranţei.
La ce bun poetul, în vreme de secetă?
Să cînte ploile tocmai atunci,
Cînd avem cea mai mare nevoie de ele, cînd ne lipsesc şi
ne dor,

cînd soarele arde şi mîinile miros a îndoială,
cînd arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere,
cînd amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvînt
dificil

şi cel care cîntă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit
chiar cu pietre, urmărit şi de zei şi de oameni
pentru nebunia şi curajul său care cîntă

ploile, care cîntă torentele cînd oamenii ridică braţele
rămîn răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să anunţe
ploile

dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol
nori de ploaie,

cine să-şi ia riscul de a profeţi dacă nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei
şi cea care a coborît cu Dante în Infern?

Ce morţi cuminţi avem!
Nu izbucnesc prin vulcani,
Nu se clintesc de sub zidurile
Întemeiate pe ei.
Se lasă închişi în statui
Cu gesturi cioplite de alţii,
Se lasă-nhămaţi în drapele
Pe drumuri necunoscute,
Se lasă araţi şi putrezesc conştiincios
Să hrănească pământul.
Ce morţi cuminţi avem,
Şi obosiţi.

Cocostârcul călători
La prânz de vulpe să cheamă,
Dar în loc d-ospăţ cu spori,
Pe disc lat găseşte o zamă
Limpede şi chiar lătură,
Fără vo dumicătură.
Pasărea cu lungul plisc,
Vrând să mânce, toată-n disc,
Osteneşte sărmănica
Şi nu-nghite mai nemica;
Vulpea însă unde-atinge
Soarbe tot şi-n urmă linge.
Cocostârcul supărat
Astă festă n-au uitat
Ş-a-nturna vrând neplăcută
Daună care au păţit,
Pe cea vulpe prefăcută
La o masă au poftit.
Vulpea vine chiar l-amiază
Şi la vatr-amu s-aşază,
Unde un miros priincios
Minea vulpei prânz gustos.
Dar bucate
Delicate
Vede-nchise întru un vaz
Ce-i cu lung şi-ngust grumaz.
În el pliscul bine-ncape
Ca bucatele să pape,
Dar căscatul vulpei bot
Stă de prânz departe-un cot;
Deci cu foame şi ruşine
Leghioaia ni rămâne.

Cel ce vre pe-un alt s-înşele
Dese sufere mai rele.

O păsăre e o sămînţă cu aripi
însă ea nu este iubită de pămînt
ea încolţeşte numai desfoindu-şi
foile-n văzduhurile arate de vînt.

Cu gândul meu
La tine,
Am întâlnit
Aspecte similare.

Părea că eşti
Chiar tu…
Doar sufletul tău
Mai rămânea
Să difere.

Şi astfel,
Din mersul meu,
Psihologii, diverse,
Mă-ndreptau,
În marşul greu
Al străzii.

Născută-n veghe lungă, în veghe-nlăcrimată,
A mea vei fi mult aşteptată noapte.

Când inima cuvintelor tresare,
Şi-un corn de vânătoare e tăcerea,
Stăpânu-acestei nopţi rămâne-voi.

Peste abisuri, peste surpătura anilor,
Voi simţi trecând
Deasupra culmilor primejdioase ale timpului,
Pe visurile mele tari ca stâncile,
Căprioara amintirii tale.

Iar de-oi sfârşi plămada cu drojdii de imagini
Să crească pâine vie cu miezul de poem,
Din tulburile zilei cu şipotul culorilor
Mi s-o deschide-n faţă, horire, jocul zorilor;
Stelară scânteiere vei scăpăra-n înalt,
Pe cremenile slovii oprindu-te din salt!

În noaptea asta s-a născut
În peşteră străină
Acel prin care-am cunoscut
A cerului lumină [bis]

În noaptea asta cor ceresc
Cântări alese cântă
Pe Dumnezeu îl preamăresc
Cu bucurie sfântă

Ai milă Doamne de acei
Ce zac acum departe
Căci daca nu te-nduri de ei
Se pierd pe veci în noapte

Primeşte sfintele cântări
Ce-aducem azi spre tine
Ce se-ntrupează între noi
Şi-aduce mântuire