Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge răsleţită pe strunele-nvechite,
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcuşurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste paseri cu aripile întinse,
Păreau c-aşteaptă semne, şi strunele vibrară,
Ah, strunele, ce tremur de viaţă le cuprinse!

Şi degetele fine, în umbră sclipitoare
Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Şi triste şi stinghere vioarele părură
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

cred că a fost ceva
care ne-a spălat inocenţa
încă de la primul sărut dăruit risipei

cu mâinile rămase în aerul rugător
am desenat încă o umbră în zădărnicie
şi ne-am făcut urcuş spre semnul de întrebare
sculptat de trupurile noastre în cearceaful alb

îndoiţi de-acum,
am început să ne citim ca în oglinzi visele
să condamnăm aluatul cărnii
din care am învăţat atât de bine
să ne frământăm vinovăţia

şi n-am găsit niciun centru
care să ne întâlnească palmele
altfel decât în umilinţa morţii

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…

(1964)

Toamna mi-a bătut în uşă
într-o noapte solitară,
şi văzduhul din pădure
îl găsii cu frunza rară.

Întâlnii ciocănitoarea ;
îşi bătea de codru ciocul
şi, zburând din zare-n zare,
parcă-şi încerca norocul.

Ciocul ascuţit, de fildeş,
codru-l face să răsune.
Numai veveriţa-n grabă
strânge slavă şi alune.

Prins de liniştea pădurii,
mă-mbătai de cer în sară,
şi spre frumuseţea lunii
înălţai, de-argint, o scară.

(“În pervazul larg al serii”)

Pomul se cunoaşte din roadă

Şi omul din mintea neroadă.

Că el

Nici în cap ce nu-ţi pocneşte

A vorbi se pomeneşte.

Şi trînteşte vorba,

Hodorog-tronc! ca o roată

De la o moară stricată.

Şi

Tot înşiră la gogoşi,

Spuind despre moşi păroşi.

Şi

Vorbeşte neisprăvite,

La-nşiră-te mărgărite.

Adică:

Să ni se arate va

Că ar fi ştiind ceva.

Dar se cunoaşte

Omul prost din vorbuliţă

Şi nuca din uşurinţă.

Pentru că

Judecata-i e oloagă,

Că-i lipseşte-n cap o doagă.

Om în trup destul de mare

Şi minte de copil are.

Ştie vorbe să îndruge

Parcă tot la ţîţă suge.

Ştie ca calul prost

Să ia hamul de rost.

E bătut la cap

Tocma ca un ţap.

Ştie sfătuiri să dea

Cît ştie şi baba mea.

Ar vrea să facă şi el,

Dar nu ştie în ce fel.

Şi el rosti de să plăti.

Povestea ăluia:

Zile înşirate, fire încurcate,

Pînză rău ţesută şi vreme pierdută

S-o lovi, nu s-o lovi,

Na-ţ-o frîntă că ţ-am dres-o.

Unde chiorăşte şi unde loveşte.

Cel copilăros totdauna.

Gîndeşte-n mintea-i adîncă

Numai el pîine mănîncă,

Şi alţii mănîncă paie

Ca vitele din copaie.

Dar însă

Vorba-n colţuri şi rotundă

Fără cercuri se înfundă.

Povestea vorbii

Doi precupeţi tineri se-ntovărăşiră

Şi după negoţu-şi prin ţară ieşiră.

Colindînd prin sate în lunga lor cale,

Odată-nserară la un sat p-o vale,

Şi să mîie noapte au tras impreună

La o casă care le-au părut mai bună,

Unde-n bătătură le ieşi-nainte

Un bătrîn de treabă şi foarte de cinste.

Îi priimi bine, îi băgă în casă,

Şi ei îi cerură întîi şi-ntîi masă.

Zicîndu-i: — Tătuţă! sîntem flămînzi tare,

Fă bine,-ngrijeşte de ceva mîncare.

Bătrînul le zise: — Şedeţi, fiţi în pace,

Că despre mîncare vom face ce-om face.

Pînă cînd dar masa moşul să le puie,

De vro veste nouă întrebă să-i spuie.

Vorbind una-alta cu toţii-mpreună,

Ca şi unii-alţii cîndva cînd s-adună,

Ieşind din ei unul afară la treabă,

Moşul găsind vreme pe cellalt întreabă

Zicîndu-i: — Jupîne! voi fraţi sînteţi poate,

Că vă văz prea bine semănînd la toate?

Tovarăşu-i zise cu scîrbă într-însul:

— Aş! n-aş mai vrea frate să am şi ca dînsul,

Că atît doar are, chip şi trup ca omul,

Dar poţi să-i dai paie ca şi la tot boul.

Vorbind ei, soseşte cel ieşit afară

Şi îndată vorba între ei schimbară.

Puţin daca trece şi acestlalt iese,

Moşul iarăşi, care curios fusese,

Asemeni ş-acestui face întrebare:

— Jupîne! — zicîndu-i — fraţi sînteţi îmi pare?

Că semănaţi, uite, la chip cu-ntregime,

Potriviţi întocma şi la înălţime.

Ş-acest iar răspune: — Ai greşală, tată,

Să-mi fie el frate n-aş vrea niciodată,

Că e măgar mare, care nu mai simte,

Să-i pui să mănînce tărîţe-nainte.

Auzind bătrînul aceste cuvinte,

Către unul-altul nedîndu-şi ei cinste,

Se scoală îndată, caută copaie,

Merge şi o umple pînă sus cu paie,

Mai ia încă ună, se duce cu dînsa,

Apucă şi pune tărîţe într-însa,

Şi cu amîndouă intrînd el în casă

Le puse-nainte pe pat fără masă.

Ei, văzînd aceasta, îl întreb dodată:

— De ce ne pui aste înainte, tată?

— Poftiţi, — el răspunse — că vă dau eu încă,

Boul şi măgarul de aste mănîncă.

Iar ei începură-n ochi să se privească

Şi unul de altul faţa să-şi roşască.

Bătrînul atuncea gura-şi întremează

Şi învăţătura astfel îşi urmează,

Zicînd: — Copii tineri! rău să nu vă pară

De această glumă ce-o fac astă-seară,

Că, cît are omul în lume viaţă,

Tot mereu învaţă şi nu se învaţă;

Şi voi de aceasta aveţi trebuinţă,

Numai d-aţi lua-o cu bunăvoinţă.

Deşi nu-s atîtă înţelept, cuminte,

Dar tot poci a zice două-trei cuvinte.

De sînteţi tovaroşi or fraţi, eu n-am treabă

Cum vreţi puteţi zice la cine vă-ntreabă.

Decît zic, e bine că omul vrodată

P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată,

Şi mai mult p-acela care-l însoţeşte

Sau altfel cu dînsu-mpreună trăieşte.

Că cine-i de treabă cu prost nu s-adună,

Cinstea cu ocara nu pot fi-mpreună.

Cine îşi defaimă contovaroşia

Îşi arată însuşi necuvioşia.

Ca el prin urmare lumea-l preţuieşte.

A umbla pe sine mai bun să se facă,

Defăimînd pe altul nu poate să placă.

Că e o zicală mai de toţi vorbită:

„Omul la om trage şi vita la vită.“

Atunci luînd moşul copăile date,

Le puse-nainte pîine şi bucate

Şi îi cinsti bine după cuviinţă,

Făcîndu-i el astfel greşala să-şi simtă.

Carii cît trăiră tot îl pomeniră

Şi aceasta însuşi ei o povestiră.

La o masă boierească din vorbă-n vorbă veni
Şi vorba de calendare, d-astrologi a pomeni ;
Fiindcă-n anul acela cîte prevestiri s-au pus
Niciuna nu se-mplinise, ci tot minciuni le-au fost spus.
Unul ce şedea la masă împreună a prînzi
Şi de astrologi cuvîntul îndată cum auzi,
„Domnilor ! — el le răspunse — s-am audenţă mă rog,
Eu vă-ncredinţez că-n viaţă n-am văzut un astrolog
Toţi creierii-n cap să-i aibă, ci sînt toţi nişte lipsiţi,
Cărora lumea le zice învăţaţi şi procopsiţi.”
Aceste cuvinte zise, cum le auzi un prost,
Carele la acea masă servitor şi el a fost
Şi era atunci la masă să dea un cap de viţel.
Îl aduse fără creieri, carii îi mîncase el ;
Stăpînul său, luînd capul ş-în el creieri nevăzînd,
S-a întors cu supărare şi îl întrebă, zicînd :
„Dar ce va să zică asta, n-a-avut creier ast viţel ?”
„Nu, domnule — îi răspunse — a fost astrolog şi el.”

La Palermo
La Palermo, primăvara,
Trandafirii urcă scara.
Liliacul alb roşeşte
Când sărută
Dintr-o cută
Sânul ce-l adăposteşte.
Prin grădini a pus o fee
Gardurile-n azalee,
Casele învolburate
În ciorchine
De glicine
Pe balcoane aninate.
Dimineaţa ideală
Râde-n floarea de migdală,
Tinereţea stă în cale,
Întrupată
Într-o fată
Cu un coş de portocale.
Vin, Bălcescule, din somnul
Adormiţilor în Domnul,
Să vezi firea cum renaşte:
Totul cere
Mângâiere
Pentru florile de Paşte.
Unde eşti, în care floare
Clipa ta nemuritoare
Şi-a luat fiinţă nouă?
Care plantă
Elegantă
Poartă sufletu-ţi în rouă?
Căutând urmele tale,
M-am oprit la Monreale.
De sub vechile morminte
Se ridică
Plin de frică
Crinul, floarea cea cuminte.

Noi umblăm a colinda

De-l-o casă la alta

Să ne căpătăm ceva
Care cu ce s-a-ndura
Şiun cocuţ ar avea loc
Ca să-ţi căutam de noroc.
Că-s aici câşlegile
Să mărită fetele,
Şi feciorii să însor,
Veste bună tuturor.

Aud un cântec. Vine de departe,
Adus de vântul serii, şi mă cheamă…
Nu-i plâns de fluier, nu-i suspin de-aramă,
Nici glas de om… E dincolo de moarte…

Sunt alte lumi de care nu-mi dau seamă,
Viază-n noi, trăiesc în altă parte?
Ah, nu-s iluzii, nu-s păreri deşarte!
E doina ta cea dulce, dulce mamă!…

E vocea ta… Mă strigă câteodată
De sus, de-acolo unde nu-i durere
Şi unde toţi ne-om întâlni odată…

— De ce se zbate pieptu-mi cu putere?…
Vai, ce-ntuneric s-a făcut deodată
În jurul meu, — ce groaznică tăcere!