Şi vine toamna iar’
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutăm
brinduşile ardorii
să înflorească iar’ în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor
ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi –
nu stim, dar suntem doi.

Voi laşi dătători de porunci,
Mai râdeţi! Nevolnică turmă,
Mai râdeţi, că-i râsul din urmă!
S-apropie ziua! Şi-atunci
Vedea-veţi, sălbateci barbari,
Câmpiile voastre-necate
De vuietul multor armate,
Ca vuietul apelor mari –
Veni-vom ca-n ziua de-apoi;
Va plânge cu hohote zarea
De cară, de cai, de strigarea
Mulţimii pornite spre voi!

Ieşi-vor din negru pămînt,
În zale de-argint cavalerii,
Puternici ca grindina verii,
Şi roibii cu nările-n vant
Vor trece-n sălbatec galop
Spre Roma! Şi miei vor fi leii,
Fugi-vor de spaimă mişeii
Cuprinşi de pornitul potop
Spre Roma! Călcînd pe cohorţi
Răzbi-ţi-vom colosul de-aproape
Şi nu va mai fi cine să-ngroape
Mulţimea cea mare de morţi!

Din Istru vom face pârâu,
Să-l umpli, romane, cu sânge,
Cu lacrimi pe care le-or plânge
Nevestele neamului tău!
Şi nu vei putea să mai pui
În şiruri înfrânta-ţi armată,
Şi-om face să fie odată
Toţi corbii şi lupii sătui!
Căci vultur să fii, un colos,
Cu aripi de repezi furtune
Şi cuibul în cer de l-ai pune,
De-acolo noi da-te-vom jos!

Ce-i viu sfâşia-vom în dinţi;
Aprinde-vom templele tale;
Vom naşte pustiul în cale;
Vom face pe-ai voştri părinţi
S-ascundă trufaşul lor chip
În togă, plângând de ruşine,
I-om trece sub furci caudine,
I-om pune cu fruntea-n nisip.
Si fără de milă, călăi,
În faşe strivi-vom poporul,
Şi mândri vom pune piciorul
Pe gâtu-mpăraţilor tăi!

Vom face cât cerul de nalt
Mormanul cadavrelor crunte
Şi munte vom pune pe munte
Şi cerului da-vom asalt.
Pe-al vostru Zalmoxe-pigmeu
L-om prinde de barbă-nhăţându-l,
Cu tronu-i cu tot răsturnându-l
Din cer, căci acel Dumnezeu
Ce lasă pe-al vostru pământ
Să crească atâta urgie,
Acela nu poate să fie
Nici mare, nici tare, nici sfânt.

Ah, dac-am putea măsura
Pe cât ni-e de plină măsura,
Vedea-vei ce multă ni-e ura,
În ziua din urmă a ta!
Că dacă voi toti ati muri
De spaimele morţii nainte
De-al nostru sosit, din morminte
V-am scoate de-oriunde veţi fi!
Şi răzbunătoarelor sorţi
Le-am face cu palma dreptate,
Căci feţele voastre le-am bate,
Scuipându-ţi pe fiii tăi morţi!

Vrèo zgâtie de fată
Cărei gura nu-i mai tace,
Ca stigleţii-ntoarce capul
Când încolo, când încoace.

Sau o alta visătoare
Care lină şi măreaţă
Are-n ochii-i întuneric
Şi mândrie are-n faţă;

Sau mai mici şi mai plinuţe,
Sau mai zvelte şi mai slabe,
Toate peste-un sfert de secol,
Vai! vor fi aproape babe.

Şi zâmbesc atât de dulce
Ca şi când ar fi de-a pururi!
Toate graţiile de astăzi
Or să fie atunci cusururi.

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

În fereastra despre mare
Stă copila cea de crai ­
Fundul mării, fundul mării
Fură chipul ei bălai.

Iar pescarul trece-n luntre
Şi în ape vecinic cată ­
Fundul mării, fundul mării,
Ah! demult un chip i-arată.

,,Spre castel vrodată ochii
N-am întors şi totuşi plâng ­
Fundul mării, fundul mării
Mă atrage în adânc.”

Cine poate şti
De unde vine vara
Şi încotro se duce
Cântînd
Caravana ei verde şi aurie?
Unii zic c-ar veni
Din pământ,
Că-şi trage povara,
Fierbinte şi dulce,
Din bostănărie,
Că se naşte în pepenii verzi,
În miezul lor
Strălucitor
Ca un palat
Luminat
De rubine,
Cu pereţi
De porfir şi nestemate
Şi cu pardoseala purpurie.
Tot ce se poate,
Dar mie
Mi-a spus o fetiţă cuminte
Că-şi aduce aminte
Cum vara vine din copilărie,
Şi cum,
În miros de lapte, de fân şi de fum,
Alunecă de-aici,
Trasă de fluturi, de buburuze şi de furnici,
Înspre bunici.

Câţ-pisoi azi m-a certat
c-a aflat de prin vecine
că pe site l-am publicat
şi acum îi e ruşine.

că de ieri toţi cititorii
au aflat că fură lapte
şi-au ajuns să-l prindă zorii
de nesomn după-aşa noapte

eu i-am spus: nu fi prostuţ !
căci o ţară-acum te ştie
că eşti chiar un pisicuţ,
nu un vers dintr-o poezie

mulţumesc de consolare !
spune Câţ, chiar apăsat,
dar sunt plin de iritare
pentru cum m-ai prezentat !

că n-am personalitate !
că nu mă pricep defel
şi că fur din oale lapte
doar mânat de Ham-căţel !

iaca ! zic. ce poznă mare
tot pisoiu-i bosumflat
chiar cu ruşinica-n care
cu căţelul a intrat !

prind apoi s-aştern pe foaie
nouă boacănă de mâţ
dar îl văd şi mă înmoaie
că e doar un pisicuţ.

nu-l pârăsc, îl iert acuma !
numai dacă dinainte
va veni să ceară spuma
şi va fi din nou cuminte

………..
de citiţi istoria nouă
despre Câţ cel supărat
semn e de călcat pe ouă
sau că-n oale a umblat.

I. Decorul

Sus, pe dealuri, Toamna pune
Mirişti galbene-n lumină,
Arături ca de cărbune
Şi mohoare de rugină.

Rânduri-rânduri, spre câmpie
Se perindă nori de plumb
Peste larga simetrie
De coline cu porumb.

Iar când soarele străbate,
Luminând peisajul vast
De dreptunghiuri colorate
Într-un limpede contrast,

Saltă-n valuri jucăuşe
Şi foşneşte lung sub soare,
Cu mătasă la pănuşe,
Mămăliga viitoare…

II. Un iepure

Scurt, mohorul a foşnit…
Şi spre neagra arătură
Într-o clipă s-a ivit
Un măgar-miniatură!

Din căpiţă sare pleavă,
Sar gunoaie dintr-un snop.
Puşca scoate fum pe ţeavă
Şi porneşte ca un dop…

A căzut… ba nu! Din goană,
Mic, elastic şi urgent,
Lâng-o tufă de simziană
A făcut un compliment.

Spre porumb acum s-abate…
Un scaiete zăpăcit
Îl întreabă: – Ce e, frate?
– Sunt teribil de grăbit!…

Alungat ca de furtună,
Cu picioare de lăcustă,
Se destinde şi s-adună
Peste-o mirişte îngustă.

Ca o minge se prăvale,
Se coboară şi se suie
Prin hârtoapele din vale:
Uite-l – nu e, uite-l – nu e!…

Liniştea coboară iarăşi
Peste ţarinile moarte…
– L-ai scăpat! zice-un tovarăş.
– Mi-a sărit cam de departe…

III. Masa

Din văzduh abia s-aude
Ţipăt jalnic de prigorii…
Cu ciubote mari şi ude
Stau la masă vânătorii.

Toţi cu puşca lângă geantă,
Guralivi şi orăşeni,
Pun o pată discordantă
Pe căpiţa de strujeni.

Şi e frig, şi toţi îngheaţă…
Şi din când în când nu strică,
Începând de dimineaţă,
Câte-un strop de săcărică…

– Într-o toamnă, zice unul,
La un capăt de răzor
M-am oprit să scot tutunul…
Când, de jos, de la picior,

Fără veste văd că-mi sare
Un şoldan cât un viţel,
Şi stârneşte-n goana mare
Alţi vreo şapte după el!

Trag cu ploaie în grămadă,
Fără să ţintesc deloc…
Cine s-aştepta să-mi cadă
Patru iepuri dintr-un foc?…

– Astea sunt invenţii pure…
Mie mi s-a întâmplat,
La o goană-ntr-o pădure,
Un mister adevărat.

Nici nu m-aşezasem bine,
Stam cu puşca subsuoară…
Când deodată lângă mine
Se opreşte-o căprioară.

Stă şi-ascultă, imobilă…
Eu atunci – mă ştiţi cum sunt –
M-a cuprins un fel de milă:
Am oftat… şi-am tras în vânt.

Când văzu că “umplutura”
Trece fără s-o atingă,
Ea şi-a-ntins la puşcă gura
Şi-a-nceput… aşa s-o lingă…

– I-auzi colo, ce curaj, mă!
Asta şi-a-ntrecut perechea!
… Buruienile din preajmă
Trag şi ele cu urechea.

Un măceş de două şchioape
Zice-n taină unui spin:
– Dumneata eşti mai aproape,
Ia-l de mânecă puţin!

IV. La întoarcere

Vântul curge spre câmpie
Transparent şi uniform.
Toate ierburile-nvie,
Toate ţarinile dorm.

Ici şi colo se ridică
Câte-un nour alb de praf…
Străjuind şoseaua mică
Stâlpii rari de telegraf

(Tot mai singuri, ceafă-n ceafă,
Suluri vinete de fum
Lungi ca gâturi de girafă),
Înşiraţi pe lângă drum,

Spre oraşul plin de turle
Stau privind c-un aer tâmp…
Şi deodată-ncep să urle
Că-i apucă noaptea-n câmp.

Unde sunt frunzele
hrănite cu sângele
dragostei noastre?!
Unde e sângele verde
al frunzelor tinere?!

Şi apele unde sunt
Limpezi de sufletul nostru?!
Şi sufletul unde e
Limpezit de tremurul de ape?!

Unde e pasărea
trezită în zori
de şoaptele dragostei noastre?!
Unde e dragostea noastră
trezită în zori
de-al păsării cântec?

O ceaţă caldă de frunze
alunecă printre arbori
şi eu de ea mă lipesc, iubito,
precum atunci, precum atunci –
de făptura ta somnoroasă.