Mi-e cerul o învolburare
Şi orizontul-plâns trezit
-nu adormiţi!
-nu adormiţi!

Am fost furată de o Carte
Şi împuţinată m-am simţit
Lipsită
De piatra care ţinea temelia
Zidirii mele în poem
cea care mă arăt lumii,
cu însetările,
cu flămânzelile,
cu trupul gol,
cu pieptul deschis
ca la operaţia pe cord

Eu asemeni vouă sunt,
să vă puteţi vedea,
ca într-o oglindă
interioarele inimii
în înflorirea lor ascunsă
în gând
eu asemeni vouă sunt…
să vă ştiţi cum sunteţi
cum nu sunteţi.

Lipsită de Cartea S fântă
împuţinată m-am simţit

Mi-era cerul o învolburare
şi orizontul
plâns trezit.
-Nu adormiţi!
citiţi din Cartea Sfântă

Vino, sa iesim dintre aceste ziduri,
de sub arcade ce apasa,
din inelul cu-nvechite turnuri, al cetatii,
din ceata ce pe poduri de metal se lasa.
Vino pe deal, pe cel din urma-n soare,
unde-un trecut de slava cu suflare lenta
sub pietre doarme,
sa strigam de-acolo dupa pasarile calatoare.
Sa strigam precum obisnuiesc copiii intre jocuri,
sari far-a sti ce striga
isi rostesc prin chiote extazul efemer
pentru cele ce au loc in cer.

Induplecati de soarta,
noua insine straini, cu patria pe umeri – ¬moarta,
noi am vazut, ce-i drept, de-atatea ori,
ca-ntraripatele puteri, razbind prin nori,
orbite de o tinta departata
ne iau vazduhul prin tangenta doar – ca o sageata –
¬si nu mai prind de jos din tari nici fluturari
de semne si nici veste.
Vino totusi sa strigam de-acolo de pe creste,
sa strigam dupa cocorii care pleaca
si-n vuietul de mantuire
o tin catre limanul dincolo de fire.
In cumpana si-n sfasierea
acestui ceas prejmuitor,
vino, strafundul neguros, rumoarea ce ne-neaca
sa le lasam sub noi – si de pe dealul cel din urma
cu semne-nchipuind in vanturi libertatea
sa strigam dupa triunghiul calator.

In trup curat de Maica nenuntita,
Crescu sfant trupul Tau din har ceresc,
Precum din ploaie si din raze cresc
Manoase spice-n tarina rodita.
Si, ca un bob de grau dumnezeiesc,
Te-ai macinat in ura cea cumplita
Si-ai harazit fiinta Ta zdrobita,
Acelor multi, cari vesnic flamanzesc.
Smeriti, cu slabe maini nesatioase,
In ruga lor din veci Te-au asteptat,
Cersind mereu farame luminoase.
Cu sange si cu lacrimi framantat,
In focul drgostei Te-ai copt, Hristoase,
Si spre viata vesnica Te-ai dat.

Nu te speria de gesturile mele,
Tu cel care mă vezi,
Oricât de aprigă mi-ar fi mişcarea.
Fii înţelept şi bucură-te.
Eu sunt asemenea elicei avionului,
Neputincioasă până-i poţi vedea rotirea –
Ucigător este doar locul paşnic unde
Elicea avionului se-nvârte invizibilă.
Tu teme-te numai de spaţiu-n care
Îţi pare cum că nu exist, şi plângi
Numai în vântul transparent care m-ascunde.

Sculaţi plugari nu mai dormiţi

Hai lerui ler

Vremea e să vă gătiţi [bis]
Casa să vă măturaţi
Şi masa să vă-ncărcaţi.
Noi umblăm şi colindăm
Şi pe Domnul lăudăm
Din seara ajunului
Până-n cea-a Crăciunului.
Nu vă fie cu bănat
C-am venit la colindat,
Să fie cu mulţumire
C-am ajuns aceste zile.

   Lupul cu toată prostia
Cîrmuia împărăţia;
Şi ca un stăpînitor,
Unora le da avere,
Altora, pe o părere,
Le lua chiar starea lor.

Favor, ură schimbătoare,
Izgonire sau chemare
Al domniei era plan.
Cîinele gonit de soartă
S-auzise cum că poartă
Simtimenturi de duşman;

C-ar fi zis, nu ştiu la cine,
Cum că nu este prea bine
A mînca atîţia miei,
Şi că dacă le adună
Lîna lor pe orice lună,
Să-i lase măcar cu piei.

Asemenea mari cuvinte,
Pe cum fieşcine simte,
Nu sînt prea de suferit.
Pe loc vrură să-l gonească;
Dar politica domnească
Alte pricini i-a găsit.

A zis că nimic nu ştie,
Că nu este bun să ţie
Un rang între curtezani;
Că la orice-l rînduieşte,
Nici o slujbă nu-mplineşte,
Că nu face nici doi bani.

Atunci vulpe, şarpe, broască,
Fără măcar să-l cunoască,
De prostia lui vorbea.
Unul zicea că glas n-are,
Altu că nu este-n stare
O piatră de jos să ia.

Se mira cum de răbdase
Domnul, şi nu depărtase
Pe un cîine ticălos,
A căruia toată treaba
E să mănînce degeaba,
Făr-a face vrun folos.

Dar după o lungă vreme,
Sătul în zadar a geme,
Jalbă cîinele a dat,
Zicînd că d-acu-nainte,
Toate îi vor părea sfinte,
Numai să fie iertat.

Adesea nenorocirea
Schimbă gîndul şi simţirea:
Pe loc fu şi slobozit.
Cinsti, averi nu se mai spune:
Ce zicea el era bune,
Duhul lui era vestit.

Într-o zi neavînd treabă,
Domnul pe ai săi întreabă:
„Voi de cîine ce gîndiţi?“
Şerpi, şopîrle, deodată,
Toţi răspunseră îndată:
„Înălţime, să trăiţi!

Tutulor este plăcută
Cinstea cea cu drept făcută
Astui vrednic dobitoc.
Al lui cap, a lui ştiinţă,
Glas, putere, iscusinţă
Pentru noi sînt un noroc.

De trup este prea puternic,
De slujbi multe este vrednic,
Şi în lupte e vestit.“
— „Astea le ştiam prea bine,
Ştiam ce i se cuvine,
Dar atunci era gonit.“

(Ed. 1838)

Numai iubirea dintre părinţi şi copii
E sămânţă.
Iubitul meu, eşti fiul meu,
De-aici răsare totul.
Ce nu se poate distruge
Alunecă între părinţi şi copii.
Nu-ţi stinge auzul
Cu legile lumii acesteia,
Întreg universul atârnă
În firul de sânge care ne leagă pe noi
Ca o taină curată.
Tu apleacă-te doar şi, copilăreşte,
Sărută-mă pe gură, tată.

Lasă-ţi lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ţi-ai da viaţa toată,
Nime-n lume nu ne ştie.

Vin’ cu mine, rătăceşte
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezeşte
Glasul vechilor păduri.

Printre crengi scânteie stele,
Farmec dând cărării strâmte,
Şi afară doar de ele
Nime-n lume nu ne simte.

Părul tău ţi se desprinde
Şi frumos ţi se mai şede,
Nu zi ba de te-oi cuprinde,
Nime-n lume nu ne vede.

Tânguiosul bucium sună,
L-ascultăm cu-atâta drag,
Pe când iese dulcea lună
Dintr-o rarişte de fag.

Îi răspunde codrul verde
Fermecat şi dureros,
Iară sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.

Te desfaci c-o dulce silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ochii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaş.

Iată lacul. Luna plină,
Poleindu-l, îl străbate;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.

Tremurând cu unde-n spume,
Între trestie le farmă
Şi visând o-ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă.

De-al tău chip el se pătrunde,
Ca oglinda îl alege –
Ce priveşti zâmbind în unde?
Eşti frumoasă, se-nţelege.

Înălţimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătând privirii noastre
Stele-n ceruri, stele-n valuri.

E-un miros de tei în crânguri,
Dulce-i umbra de răchiţi
Şi suntem atât de singuri
Şi atât de fericiţi!

Numai luna printre ceaţă
Varsă apelor văpaie,
Şi te află strânsă-n braţe,
Dulce dragoste bălaie.

I

Oh ! legaţi pentru vecie
De pămîntul unde stăm,
Plătim vecinică chirie
Şi pe apa care bem.
Nu avem nimic al nostru ;
Tot în preajmă e străin !
Venim rupţi din lucrul vostru
Şi dăm peste-al lipsei chin.

Ca un dobitoc de muncă,
Ca copaciul roditor,
Ca rodirea dintr-o luncă
Voi striviţi pe muncitor.
El şi fiii, şi soţie,
Boul, vaca şi viţei,
Toţi sunt zestre pe moşie :
Robi ai muncii, robi ai ei.

Sunteţi veseli cînd ne vindeţi
În arendă la cochinţi !
Camătă pe muncă prindeţi
Pruncilor de la părinţi !
Bătrîn, văduvă, copilul
Munca-le vă sunt datori ;
Şi sudoarea lor, suspinul
V-aprind setea de comori.

După ce, prin asuprire,
Stoarceţi, ca proprietari,
Veniţi iar, ca stăpînire,
Născociţi la biruri mari,
Ş-apoi v-aşezaţi pe jeţe
Jefuind ca dregători !
Zgripţori cu-ntreite feţe,
Jupuiţi pe muncitori.

II

Noi le suntem toat-averea.
Munca ne-o măsor cum vor ;
Fiii noştri l-e puterea,
Ş-aste mîini, comoara lor.
Ei trăiesc în nelucrare ;
Munca-ne de zece ani
Pun p-o haină de purtare,
P-un ospăţ, cu şarlatani.

L-a lor jicniţe, grînare,
Ca p-albine ne adun ;
Cînd sunt pline de mîncare,
De tot ce-are ţara bun,
Gonesc musca, înfund înfund uleiul.
Ne pun fum ca să fugim ;
Ei iau mierea, noi bordeiul
Gol ca palma lor găsim.

III

D-astăzi, munca-ne e-a noastră
Ş-o schimbăm pentru pămînt.
Mîncaţi voi ţărîna voastră !
Munca noi n-o dăm în vînt.
Şi, de vreţi s-aveţi cuvîntul,
De vreţi a vă domiri :
Este-al braţului pămîntul,
A-l lucra, nu a-i robi.

Pîinea, fierul o rodeşte ;
Tot cu fierul ne-o păstrăm ;
Ea e-a celui ce-o munceşte ;
Trîntorilor n-o mai dăm.
V-am cerut, de milă, dreptul
Cu tocmeală între fraţi.
Nu vreţi ? Ni-l ţinem cu pieptul,
Şi veniţi de ni-l luaţi !

(Paris, 1851, ianuarie)