Farmec de noapte

Autor : Dimitrie Anghel

În pragul scărilor rămas-am şi nu-mi mai recunosc grădina.
E noapte,-o noapte viorie, de parc-ar fi trecut lumina
Prin ochii cei mai duşi de visuri, prin inima cea mai blajină,
E-o dulce noapte alungată dintr-un serai, de vreo cadînă.

Un pas nu îndrăznesc, de teamă să nu rump farmecul uimirii,
Se frînge umbra-nduioşată pe-alocuri unde trandafirii
S-aprind prin crengi; iar nalba toată şi micşunelele-bătute
Par lacrimi mari de nestimată pe-un tort de catifea cusute.

Şi blînd s-abate-un vînt, trezit e umbrarul tot şi-n dulce larmă
Se clatină crengile, iar umbra se clatină şi ea, se farmă,
Şi-n luminiş de drum scăpată, pe unde aiurit s-abate
Nu mai cunoşti de-s flori de umbră sau dacă-s flori adevărate.

Mi-i dor, o, noapte fermecată, de nu ştiu ce mi-i dor.. pe-aproape
Parc-au trecut un pas, o şoaptă, uşor ca zgomotul pe ape
De vîsle-ntîrziate-n neguri prin depărtări, ori ca fiorul
Bătăilor pripit de aripi ce-şi lasă pe adîncuri zborul.

Opera Apartinand Dimitrie Anghel | | Nici un Comentariu »

Cruciada copiilor

Autor : Ana Blandiana

Un întreg popor
Nenăscut încă
Dar condamnat la naştere,
Foetus lângă foetus,
Un întreg popor
Care n-aude, nu vede, nu înţelege,
Dar înaintează
Prin trupuri zvârcolite de femei,
Prin sânge de mame
Neîntrebate.

Opera Apartinand Ana Blandiana | | Nici un Comentariu »

Am plecat să colindăm

Autor : Colinde

Am plecat să colindăm
Domn, Domn să-nălţăm
Când boierii nu-s acasă
Domn, Domn să-nălţăm
C-au plecat la vânătoare
Domn, Domn să-nălţăm
Să vâneze căprioare
Domn, Domn să-nălţăm
Căprioare n-au vânat
Domn, Domn să-nălţăm
Ci-au vânat un iepuraş
Domn, Domn să-nălţăm
Să facă din pielea lui
Domn, Domn să-nălţăm
Veşmânt moale Domnului,
Domn, Domn să-nălţăm

Opera Apartinand Colinde | | Nici un Comentariu »

Cearta

Autor : Camil Petrescu

Miniatură de fildeş mărită,
Şi necăjită,
Tu nu ştii ce să faci,
Supărată pe mine:
Să râzi?
Să plângi?
Dar îţi strălucesc ochii
De parcă-s plini de rouă,
Căci tu le faci pe amândouă
Negrăit de frumos,
Cum cade câte-o rază de lumină
Pe nasul unui copil mânios.
Eu însă citesc mai departe şi tac…

Şi tu plângi tot mai tare,
Că nu vreau să viu să te-mpac.

Dar e destul ca mai târziu
Să zâmbesc
Privind într-altă parte
(Mereu aplecat cu ochii-n carte)
Ca să mă smuceşti furioasă de haină
Şi să râzi plângând acum de ciudă
Că te-am împăcat.

Opera Apartinand Camil Petrescu | | Nici un Comentariu »

Andrei Muresanu – Lista Opere

Autor : Andrei Muresanu


Opera Apartinand Andrei Muresanu | | Nici un Comentariu »

Vestitorii primăverii

Autor : George Coşbuc

Dintr-alte ţări, de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi
Veniţi cu bine!
De frunze şi de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiţi de voi.

În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ceea ce-aţi lăsat? Nu v-a fost dor
De ţara voastră?
N-aţi plâns văzând cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?

Voi aţi cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-aţi adus
De noi aminte!
Străinilor voi nu le-aţi spus
Că doine ca a noastre nu-s?

Şi-acum veniţi cu drag în ţară!
Voi revedeţi câmpia iară,
Şi cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aş vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!

Cu voi vin florile-n câmpie
Şi nopţile cu poezie
Şi vânturi line, calde ploi
Şi veselie.
Voi toate le luaţi cu voi
Şi iar le-aduceţi înapoi!

(lumea ilustrată, 1892, nr. 9)

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Scrisoarea I

Autor : Mihai Eminescu

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac…
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti
Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti,
De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi…
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită –
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
“De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!”
O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării…
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Rondelul apei din ograda japonezului

Autor : Alexandru Macedonski

Apei lui de prin ogradă,
Prea domol curgând la vale,
Bolovani, dintr-o grămadă,
Japonezu-i pune-n cale.

Spumegată, vrea să vadă,
Împrejurul casei sale,
Apa lui, ce prin ogradă
Prea domol o ia la vale.

Şi schimbând-o-ntr-o cascadă
De consoane şi vocale,
Uită-a vieţii grea corvadă,
Dând răsunet de cristale,
Apei lui de prin ogradă.

Testament

Autor : Nichita Stănescu

Mă cirpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.

Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu.

Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţii şi vii.

Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri.

Încât nu ştim cine trăieşte –
cuvântul poate, poate trupul.
Zâpada albâ Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul…

Coroană de trandafiri

Autor : Colinde

Cetiniţa, cetioară dragă,
Cetiniţă, cetioară dragă.

Cine coasă la fereastră
O coroană prea frumoasa?
Este maica lui Hristos,
Mesia, chip luminos.

Coroană de îngeraş
Pentru Isus copilaş,
Coroană de trandafiri,
Ce aveau să fie spini.

Vai tu, maică, nici visezi
Cum o să te întristezi.
Coroană de trandafiri
Va fi numai pătimiri

Cetiniţa, cetioară dragă,
Cetiniţă, cetioară dragă.

Opera Apartinand Colinde | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech