orice defectiune sufleteasca
poate fi reparata- striga duhovnicul;
orice anvelopa
poate fi facuta sa nu mai rasufle
– spuse vulcanizatorul;
orice ogor batut de grindina poate fi reisamantat
– spuse fermierul;
pot face din orice cel putin un ce-
-spuse decis reconditionerul;
vacile sunt un bun teren de investitie- spuse
bancherul veterinar
si toti, in afara de primul,
aveau perfecta dreptate

Ca lacrima-i limpede cerul
Şi-aproape de ziuă. Frumos
Stă-n mijlocul bolţii Oierul,
Luceafăru-i gata s-apuie,
Iar Carul spre creştet se suie
Cu oiştea-n jos.

Şi doarme şi apa şi vântul.
Iar spaima şi oştile ei
Ţin mort, subt călcâie, pământul.
Şi-atâta e roua ce-o plânge
Câmpia, că-n palme-o poţi strânge
Ca-n cupă s-o bei.

Pe-ncetul tăria-nflorită
Cu galben ca strugurii copţi
S-albeşte din clipă-n clipită.
Pe culmi întunerecul piere,
Dar valea e-n neagra putere,
A umedei nopţi.

Pe sus, pe pustiile zgheaburi,
Prin râpele munţilor suri,
Zac zmeii cu trupul de aburi,
Şi ceaţa prin noapte-nchegată
Stă-n hainele morţii-mbrăcată
Pe-albastrele păduri.

Dar vântul cel fără de pace
Începe să cânte-n brădet –
Şi tot mai lumină se face;
S-albeşte strâmtoarea cărării,
Pe rând depărtările zării
S-apropie-ncet.

Văd clăile-n câmp, pe coline
Cunosc singuratecii ulmi,
Şi-acum, la lumina ce vine,
Încep să se mişte greoaie,
Făpturi purtătoare de ploaie,
Se urcă pe culmi.

Din stânga, din dreapta, din faţă,
Din râpi şi pe-o sută de căi,
Ies dungi plutitoare de ceaţă
Şi-n cale s-adună cărunte
Târându-se-alene spre munte
De-a lungul prin văi.

E-n flacără bolta senină,
Şi fără-ntrerupere-acum
Se varsă tăcută lumină,
Se varsă grăbită, se-ntinde
Pe dealuri, pe coaste, s-aprinde
Pe şesuri, pe drum.

Şi parcă străbate-o săgeată
De-a lungul câmpiilor reci –
O dungă de soare s-arată,
Şi-i creşte pe şesuri lucirea,
Şi iată-l în toată mărirea
Puterii pe veci!

Murmurul din dealuri pătrunde
Prin văi, şi din vale-n păduri;
Ca-n farmec, eu nu ştiu de unde
E plin de mişcare pământul,
Şi cântă şi codrul şi vântul
Şi-o mie de guri.

Ici oameni cu coasa pe umăr,
Şi fete cu secerea-n brâu,
Iar gloata cea fără de număr
A celor de-o sută de neamuri
Se joacă-n arinii cu ramuri
Întinse pe râu.

Şi care, şi turme-n pripoare
Pe umede coaste răsar –
Sunt toate-ale tale, tu Soare!
Făptură tu dând dimineţii,
Eşti singur fiinţa vieţii
Şi-al lumii altar …

(Literatură şi artă română, 1900, nr. 3)

Revin în toamnă cum revin acasă
Din ţări mai libere şi mai bogate –
Ştiu iarna care vine, ştiu bruma care cade
Şi ceaţa nesfârşită, nenţeleasă.

Dar eu visez amiaza-mbrăţişată
De frigul dimineţii şi al serii,
Ora de miere, galbena zăpadă
Pe care-o ning din crengi învinse merii.

Eu plâng de bucurie în lumina
Nestinsă încă de uriaşe nopţi
Şi-n strugurii zdrobiţi în teasc din vina
De-a fi prea buni, prea dulci, prea copţi.

Eu vin spre frig, deşi de frig mi-e groază
Spre fructul putred care se consumă
În alcoolul limpede-n amiază
Şi tulburat în asfinţit de brumă.

Mi-e frică de-ntuneric şi totuşi vin, şi vin
Din nesfârşite veri strălucitoare,
Unde tânjesc spre fericitul chin
Al boabei ce apune-n vin şi moare.

Orgoliu fraged, dragoste copilăroasă,
Fatală, somnoroasă demnitate.
Revin în toamnă cum revin acasă
Din ţări mai libere şi mai bogate.

Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.

O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi ca-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!

Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?

Te amăgeşti!… Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere…
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson!

(La anul 1839)

M-am întîlnit cu moartea în pridvor,
Era devreme, dis-de-dimineaţă,
Îmi simţeam sufletul uşor,
Mă simţeam vesel, plin de viaţă.

Imediat ce am ieşit din casă
Am recunoscut-o după coasă.

N-am înţeles deloc la început
Ce caută la mine în pridvor,
Am vrut s-o ocolesc dar n-am putut,
Şi-atunci am întrebat cu glas sonor

De n-a greşit cumva număr şi stradă,
Doar n-a venit pe mine să mă vadă.

Nu s-a mişcat şi nici nu a răspuns,
Doar coasa şi-a plecat puţin în faţă.
De spaimă m-am simţit atunci străpuns,
Fără puteri să mai rămîn în viaţă.

Deodată să trăiesc nu mai voiam,
Şi coasa morţii binecuvîntam,

Mă simţeam vesel, plin de viaţă,
Îmi simţeam sufletul uşor,
Şi mulţumit că dis-de-dimineaţă
M-am întîlnit cu moartea în pridvor

M-am apropiat de ea şi i-am zîmbit.
Pridvorul împreună-am părăsit.

(17 aprilie 1983)

De ştii tu, băiete, să bei şi să taci,
Haid’ vino cu mine!
Ia cupa cea largă şi-ai grijă ce faci
Ascunde-o bine,
Căci mufti ne-o vede şi mufti ne-o ia.
Şi mufti Ia urmă se pune şi-o bea —
Şi dăm de ruşine!

În strada cea strâmtă e cârciumă-n fund;
Ghiaurii beau bine;
Când merg eu pe-acolo, ghiaurii s-ascund,
Cu spaimă, de mine.
Eu beau câte-o cană, beau două, ba trei;
Eu singur beau zece, de vorbă cu ei,
Şi-i fac de ruşine.

Îmi zise ghiaurul: — „Bătrâne poet,
Ia spune-mi, e bine?
Eu ştiu cä e vinul oprit de profet!”
— „Oprit e, creştine!
Dar nu e mirare, că eu îl iubesc,
Mirare-i că unii de-ai voştri-l hulesc,
Şi-aceasta-i ruşine!”

Ghiaurii au haine lipite pe ei;
De dânşii e bine:
Bei vinul, şi mufti nu-ntreabă „ce bei?”
Dar alta-i la mine!
Ulciorul plin, unde sa-l pot eu dosi ?
Dar haina-mi e largă — mai largă de-ar fi,
Că scap de ruşine!

De ştii tu, băiete, să bei şi să taci
Haid’ vino cu mine;
Al meu să rămâie, de-i rău ce tu faci,
Şi-al tău, de-i un bine!
Ah, tulbure-i, Doamne, impulsul sorbet
Şi limpede-i vinul oprit de profet —
Alah! Mi-e ruşine.

Pod de onix se-ncovoaie,
Arcuind o boltă naltă;
Cade foaie după foaie
Peste-azurul de pe baltă.

Dinspre-apusul ce tresaltă
Sângeroase curg şiroaie;
Pod de onix se-ncovoaie
Arcuind o boltă — naltă.

Mandarini, stând laolaltă,
Spun că semne sunt de ploaie;
Iar o luntre, cam greoaie,
Printre ape se tot saltă,
Pe sub pod ce se-ncovoaie.

**Lumea ascunsa**

Pe nasul cârn
s-a aşezat
un fulg de nea
cu nasul îngheţat.
Privea mirat
cum se mişcau
sincronizat şi fără vânt,
doi aştrii imenşi
albaştri.
După perdele de mătase,
o lume întreaga de imagini
s-ascundea :
De lebede suave,
dansând pe luciul apei,
De veseli şi zglobii copii,
alunecând pe topogane,
De crizanteme şi narcise
cu grijă prinse-n coroniţe,
De zâmbete şi fericire
Cuprinse în copilărie.

**Papagalul întemniţat**

lui Tudor Arghezi

Mă priveşte trist
Şi-ngândurat
După zăbrele de metal
Un papagal aristocrat.

Ar vrea să zboare
În ţara lui
Cu rodii şi banane,
În care
Florile regine
Şi-au pus
Coroane parfumate
Din
Multicolore pene.

Pământ de aur şi rubin
De dincolo
De lanurile de floarea-soarelui
Şi in,
Vecin
Cu parcurile fermecate,
Unde
Se plimbă-n voie Dumnezeu
Cu-alaiurile de muşcate.

Tot legănându-te
Pe un colac
Ai aţipit,
Biet papagal!

In vis,
Ce vesel e!
Se scaldă acum cu-ai săi
In aurii izvoare,
Din ţara lui
Cu rodii şi banane.

Azi-noapte a plouat ca de-obicei,
Că Dumnezeu face ce vrea…
O noapte plouă-n cinstea mea…
O noapte plouă-n cinstea ei…

Azi-noapte, însă, a plouat
În cinstea celei care-a plecat!

A plecat?…
Cine-a plecat?
N-am plecat nici eu, nici ea –
A plecat altcineva!…

Dar cine-a fost nu ştim nici noi!…
Ştim doar c-am găzduit-o amândoi
Şi-am găzduit-o fiindcă ne-a plăcut.
Pesemne Dumnezeu aşa a vrut!…
Că şase săptămâni în şir,
Din ziua când ne-am întâlnit,
O clipă nu ne-am despărţit…
Şi le-am trăit la fel tustrei.
Sorbind doar din parfumul ei –
Parfum de trandafir!…

A stat cu noi,
Şi-am stat cu ea,
Ca doi pantofi pe-o Buhar?,
Ca două mâini într-un manşon.
Ca două flori de crin pe un blazon!…
Şi totdeauna-am fost aşa –
Ea tot cu noi,
Noi tot cu ea…
Şi totdeauna-am fost la fel –
Un trio de violoncel.
Cu care ea ne sincopa,
Ne-ndepărta,
Ne-apropia
Şi, mână-n mână cu-amândoi,
Se destrăma
Şi se-ntregea
Cu fiecare dintre noi!…
Şi totuşi…
Iat-o c-a plecat!…

De ce-a plecat?…
Nici Dumnezeu nu ştie!…
Ştim doar atât –
Că n-are să mai vie
Chiar dac-ar fi s-o-ntoarcem iar din drum!…

Şi norii plini şi grei de-o ploaie nouă
Au hotărât solemn să nu mai plouă
În cinstea nimănui de-acum!…