Un întreg popor
Nenăscut încă
Dar condamnat la naştere,
Foetus lângă foetus,
Un întreg popor
Care n-aude, nu vede, nu înţelege,
Dar înaintează
Prin trupuri zvârcolite de femei,
Prin sânge de mame
Neîntrebate.
Am plecat să colindăm
Domn, Domn să-nălţăm
Când boierii nu-s acasă
Domn, Domn să-nălţăm
C-au plecat la vânătoare
Domn, Domn să-nălţăm
Să vâneze căprioare
Domn, Domn să-nălţăm
Căprioare n-au vânat
Domn, Domn să-nălţăm
Ci-au vânat un iepuraş
Domn, Domn să-nălţăm
Să facă din pielea lui
Domn, Domn să-nălţăm
Veşmânt moale Domnului,
Domn, Domn să-nălţăm
Dintr-alte ţări, de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi
Veniţi cu bine!
De frunze şi de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiţi de voi.
În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ceea ce-aţi lăsat? Nu v-a fost dor
De ţara voastră?
N-aţi plâns văzând cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?
Voi aţi cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-aţi adus
De noi aminte!
Străinilor voi nu le-aţi spus
Că doine ca a noastre nu-s?
Şi-acum veniţi cu drag în ţară!
Voi revedeţi câmpia iară,
Şi cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aş vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!
Cu voi vin florile-n câmpie
Şi nopţile cu poezie
Şi vânturi line, calde ploi
Şi veselie.
Voi toate le luaţi cu voi
Şi iar le-aduceţi înapoi!
(lumea ilustrată, 1892, nr. 9)
Apei lui de prin ogradă,
Prea domol curgând la vale,
Bolovani, dintr-o grămadă,
Japonezu-i pune-n cale.
Spumegată, vrea să vadă,
Împrejurul casei sale,
Apa lui, ce prin ogradă
Prea domol o ia la vale.
Şi schimbând-o-ntr-o cascadă
De consoane şi vocale,
Uită-a vieţii grea corvadă,
Dând răsunet de cristale,
Apei lui de prin ogradă.
Mă cirpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.
Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu.
Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţii şi vii.
Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri.
Încât nu ştim cine trăieşte –
cuvântul poate, poate trupul.
Zâpada albâ Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul…
Cetiniţa, cetioară dragă,
Cetiniţă, cetioară dragă.
Cine coasă la fereastră
O coroană prea frumoasa?
Este maica lui Hristos,
Mesia, chip luminos.
Coroană de îngeraş
Pentru Isus copilaş,
Coroană de trandafiri,
Ce aveau să fie spini.
Vai tu, maică, nici visezi
Cum o să te întristezi.
Coroană de trandafiri
Va fi numai pătimiri
Cetiniţa, cetioară dragă,
Cetiniţă, cetioară dragă.
Cu legănări abia simţite şi ritmice, încet-încet,
Pe pajiştea din faţa casei, caişii, zarzării şi prunii,
Înveşmîntaţi în haine albe se clatină în faţa lunii,
Stînd gata parcă să înceapă un pas uşor de menuet.
Se cată ram cu ram, se-nchină, şi-n urmă iarăşi vin la loc,
Cochetării şi graţii albe, şi roze gesturi, dulci arome,
Împrăştie în aer, danţul acesta ritmic de fantome,
Ce-aşteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.
Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Şi astfel umbrele căzute pe pajişte par mantii grele
Zvîrlite de dănţuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.
Pe gura scorburilor vîntul plecat a deşteptat un cînt,
Şi-nvoalte mîneci horbotate se-ntind uşoare să salute
Preludiul acestei stinse şi dulci orchestre nevăzute,
Şi-apoi cu reverenţe pomii s-au înclinat pîn’ la pămînt.
Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt şi-un arc sub fiecare ram
Bolteşte-albastre perspective, sub care alte cete ninse
Coboară pe pămînt din ceruri, venind cu candele aprinse
Să facă şi mai albă noaptea acestui alb epitalam.
Aşa-s în clipa asta toate, dar mîine albii cavaleri,
Despodobiţi de-atîtea graţii, ce le-mprumută luciul lunii,
Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caişii, zarzării şi prunii,
Banalii pomi din faţa casei, ce-i ştiu de-atîtea primăveri.
Un cotoi sau pisică,
Din două nu ştiu care,
Nici mare, nici prea mică,
Dar foarte mîncătoare,
Şi din soiul acela ce-n păduri locuieşte
Şi pe copaci trăieşte,
Văzu un tigru mare
Trecînd pe o cărare.
De sus de pe ghindaru unde era urcată,
Pisica socoti
Că poate a-l îngrozi;
Şi făr-a pierde vreme se adresă îndată
La tigru ce trecea,
Fără a o vedea:
„Ia stăi, mă rog, puţin, jupîne de pe jos,
Care te socoteşti
Că nu ştiu cine eşti;
Mîndria ce arăţi cu noi e de prisos:
Ştii din ce neam mă trag şi că strămoşii mei
Sînt fii de dumnezei?
Nemuritorii toţi, din cer cînd au fugit,
Subt nume de pisici în lume au trăit.
Preoţii egipteni în templuri îi slăvesc,
Şi nişte tigri mici cu noi se potrivesc!“
— „Dacă strămoşii tăi cu tine semăna,
Negreşit era proşti cîţi lor se închina,
Răspunse tigru meu; iar daca au avut
Vrun merit cunoscut,
Ceva dumnezeiesc,
Atunci eu te căiesc,
Şi pentru starea ta de milă sînt pătruns,
Căci d-or fi cîte spui, zău, prea rău ai ajuns.“
Deşi mulţi au zis-o, eu tot o mai zic:
Slava strămoşească pe strămoşi cinsteşte;
În zadar nepotul cu ea se făleşte,
Cînd e, cum se-ntîmplă, un om de nimic.(Ed. 1842)
Atunci când după zile de lungă aşteptare
Îmi apăruşi deodată zâmbind, sufletul meu,
Crezui că eşti un înger, de pace şi scăpare,
Trimis să mă rentoarcă la bunul Dumnezeu.
Tu nu erai un înger, cerească nălucire,
Dar cugetu-mi atuncea la pace se-nvoi…
Ţi-am dat a mea junie, mi-ai dat a ta iubire
Şi scepticul îndată de cer nu se-ndoi!
Mi-ai zis: Poetul are o misiune sfântă…
El trebuie să creadă şi n-am mai cercetat.
Poetul e o harpă: nu cugetă, ci cântă
Chiar el nu se-nţelege, dar este ascultat!
Prin lumile luminii se-ntraripă să zboare
Şi-n urma sa deşiră frumoşi mărgăritari,
Pământu-n depărtare îl lasă sub picioare
Şi-mbrăţişează totul cu aripile-i mari!
Şi m-am suit atuncea în cerurile mute,
Şi cerurile mute atuncea mi-au vorbit,
Eternul în tot locul vibra pe întrecute,
Iubită nălucire, de ce m-ai părăsit?
În sufletu-mi de tânăr era-ntuneric mare,
Eram ca şi o barcă lipsită de cârmaci,
Venişi, făcuşi lumină! Suflaşi, şi c-o suflare
Făcuşi să-ntindă pânze vâslaşul nedibaci!
Prin funii, făcuşi vântul să treacă-n armonie,
Şi fiecare notă zbura pe câte-un val,
Priveam… şi fermecată, cereasca Poezie
Îmi surâdea voioasă şezând pe-un verde mal!
În jurul bărcii mele, un stol de nereide
Venea ca să se joace cu părul râurând,
Aş fi putut chiar cerul atuncea a-l desfide,
Cu cerul eram însă, şi cerul mi-era blând!
Zâmbeam la orice rază venea să mă mângâie,
Eram senin şi vesel şi Orient şi-Apus,
Şi sufletu-mi întocmai ca fumul de tămâie
Pe-o notă de-armonie se ridica în sus!
Furtuna de atuncea gemu trecând pe mare,
Catartele de trăsnet cu zgomot s-au zdrobit…
În voia soartei mele lovind cu nendurare,
Cerească nălucire, de ce m-ai părăsit?
M-a dus desigur vântul la maluri şi pe mine,
Dar inima din pieptu-mi de stânci s-a sfâşiat,
Şi nu mai cred acuma în rău, şi nici în bine…
În portul disperării furtuna m-a băgat!
În lume de-am fost, însă, ursit de-o crudă soartă,
Să am sfârşitu-acesta, de-aş face orişice,
Mai bine-ar fi fost poate să-mi laşi simţirea moartă…
Când poţi vorbi cu vorba, cu inima de ce?
Ai dat tu oare viaţă la inima-mi copilă
Spre a putea mai bine să sufere-ntr-o zi,
La nimenea să n-afle nici crezământ, nici milă,
Şi-n van de suferinţe să-ncerc a o păzi?
I-ai dat tu oare viaţă, dintr-însa spre a face
Femeia cea de uliţi ce n-are vrun secret,
Prostituata vilă, ce plânge pentru-a place,
Bacanta despletită l-al traiului banchet?
Şi facla unor gânduri atâta de funebre,
Pe loc ce se aprinse de ce să n-o fi stins?
Căci lacrimile-aceste, de-ar rămânea celebre,
Şi tot era mai bine în groapa rece-ntins!
Încai de-aveam pe lume vreo altfel de menire,
Încai de-aş putea zice şi eu că am trăit!
Dar nu; n-am trăit încă, şi-n scurta-mi vieţuire,
Abia mi-e dat a zice, atâta: ,,Am iubit!”
O! Muză, vezi acuma cum viaţa mă doboară!
O! Muză, ai fost crudă favoarea ta să-mi dai!
Ai zâmbet de sirenă şi sărutări ce-omoară,
Pe când, nici imortale de-ajuns, pentru morţi n-ai.
(La muză)
« Pagina anterioară — Pagina următoare »