Balul pomilor

Autor : Dimitrie Anghel

Cu legănări abia simţite şi ritmice, încet-încet,
Pe pajiştea din faţa casei, caişii, zarzării şi prunii,
Înveşmîntaţi în haine albe se clatină în faţa lunii,
Stînd gata parcă să înceapă un pas uşor de menuet.

Se cată ram cu ram, se-nchină, şi-n urmă iarăşi vin la loc,
Cochetării şi graţii albe, şi roze gesturi, dulci arome,
Împrăştie în aer, danţul acesta ritmic de fantome,
Ce-aşteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.

Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Şi astfel umbrele căzute pe pajişte par mantii grele
Zvîrlite de dănţuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.

Pe gura scorburilor vîntul plecat a deşteptat un cînt,
Şi-nvoalte mîneci horbotate se-ntind uşoare să salute
Preludiul acestei stinse şi dulci orchestre nevăzute,
Şi-apoi cu reverenţe pomii s-au înclinat pîn’ la pămînt.

Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt şi-un arc sub fiecare ram
Bolteşte-albastre perspective, sub care alte cete ninse
Coboară pe pămînt din ceruri, venind cu candele aprinse
Să facă şi mai albă noaptea acestui alb epitalam.

Aşa-s în clipa asta toate, dar mîine albii cavaleri,
Despodobiţi de-atîtea graţii, ce le-mprumută luciul lunii,
Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caişii, zarzării şi prunii,
Banalii pomi din faţa casei, ce-i ştiu de-atîtea primăveri.

Opera Apartinand Dimitrie Anghel | | Nici un Comentariu »

Pisica sălbatică şi tigrul

Autor : Grigore Alexandrescu

Un cotoi sau pisică,
Din două nu ştiu care,
Nici mare, nici prea mică,
Dar foarte mîncătoare,
Şi din soiul acela ce-n păduri locuieşte
Şi pe copaci trăieşte,
Văzu un tigru mare
Trecînd pe o cărare.
De sus de pe ghindaru unde era urcată,
Pisica socoti
Că poate a-l îngrozi;
Şi făr-a pierde vreme se adresă îndată
La tigru ce trecea,
Fără a o vedea:
„Ia stăi, mă rog, puţin, jupîne de pe jos,
Care te socoteşti
Că nu ştiu cine eşti;
Mîndria ce arăţi cu noi e de prisos:
Ştii din ce neam mă trag şi că strămoşii mei
Sînt fii de dumnezei?
Nemuritorii toţi, din cer cînd au fugit,
Subt nume de pisici în lume au trăit.
Preoţii egipteni în templuri îi slăvesc,
Şi nişte tigri mici cu noi se potrivesc!“
— „Dacă strămoşii tăi cu tine semăna,
Negreşit era proşti cîţi lor se închina,
Răspunse tigru meu; iar daca au avut
Vrun merit cunoscut,
Ceva dumnezeiesc,
Atunci eu te căiesc,
Şi pentru starea ta de milă sînt pătruns,
Căci d-or fi cîte spui, zău, prea rău ai ajuns.“

Deşi mulţi au zis-o, eu tot o mai zic:
Slava strămoşească pe strămoşi cinsteşte;
În zadar nepotul cu ea se făleşte,
Cînd e, cum se-ntîmplă, un om de nimic.(Ed. 1842)

Noaptea de septembrie

Autor : Alexandru Macedonski

Atunci când după zile de lungă aşteptare
Îmi apăruşi deodată zâmbind, sufletul meu,
Crezui că eşti un înger, de pace şi scăpare,
Trimis să mă rentoarcă la bunul Dumnezeu.

Tu nu erai un înger, cerească nălucire,
Dar cugetu-mi atuncea la pace se-nvoi…
Ţi-am dat a mea junie, mi-ai dat a ta iubire
Şi scepticul îndată de cer nu se-ndoi!

Mi-ai zis: Poetul are o misiune sfântă…
El trebuie să creadă şi n-am mai cercetat.
Poetul e o harpă: nu cugetă, ci cântă
Chiar el nu se-nţelege, dar este ascultat!

Prin lumile luminii se-ntraripă să zboare
Şi-n urma sa deşiră frumoşi mărgăritari,
Pământu-n depărtare îl lasă sub picioare
Şi-mbrăţişează totul cu aripile-i mari!

Şi m-am suit atuncea în cerurile mute,
Şi cerurile mute atuncea mi-au vorbit,
Eternul în tot locul vibra pe întrecute,
Iubită nălucire, de ce m-ai părăsit?

În sufletu-mi de tânăr era-ntuneric mare,
Eram ca şi o barcă lipsită de cârmaci,
Venişi, făcuşi lumină! Suflaşi, şi c-o suflare
Făcuşi să-ntindă pânze vâslaşul nedibaci!

Prin funii, făcuşi vântul să treacă-n armonie,
Şi fiecare notă zbura pe câte-un val,
Priveam… şi fermecată, cereasca Poezie
Îmi surâdea voioasă şezând pe-un verde mal!

În jurul bărcii mele, un stol de nereide
Venea ca să se joace cu părul râurând,
Aş fi putut chiar cerul atuncea a-l desfide,
Cu cerul eram însă, şi cerul mi-era blând!

Zâmbeam la orice rază venea să mă mângâie,
Eram senin şi vesel şi Orient şi-Apus,
Şi sufletu-mi întocmai ca fumul de tămâie
Pe-o notă de-armonie se ridica în sus!

Furtuna de atuncea gemu trecând pe mare,
Catartele de trăsnet cu zgomot s-au zdrobit…
În voia soartei mele lovind cu nendurare,
Cerească nălucire, de ce m-ai părăsit?

M-a dus desigur vântul la maluri şi pe mine,
Dar inima din pieptu-mi de stânci s-a sfâşiat,
Şi nu mai cred acuma în rău, şi nici în bine…
În portul disperării furtuna m-a băgat!

În lume de-am fost, însă, ursit de-o crudă soartă,
Să am sfârşitu-acesta, de-aş face orişice,
Mai bine-ar fi fost poate să-mi laşi simţirea moartă…
Când poţi vorbi cu vorba, cu inima de ce?

Ai dat tu oare viaţă la inima-mi copilă
Spre a putea mai bine să sufere-ntr-o zi,
La nimenea să n-afle nici crezământ, nici milă,
Şi-n van de suferinţe să-ncerc a o păzi?

I-ai dat tu oare viaţă, dintr-însa spre a face
Femeia cea de uliţi ce n-are vrun secret,
Prostituata vilă, ce plânge pentru-a place,
Bacanta despletită l-al traiului banchet?

Şi facla unor gânduri atâta de funebre,
Pe loc ce se aprinse de ce să n-o fi stins?
Căci lacrimile-aceste, de-ar rămânea celebre,
Şi tot era mai bine în groapa rece-ntins!

Încai de-aveam pe lume vreo altfel de menire,
Încai de-aş putea zice şi eu că am trăit!
Dar nu; n-am trăit încă, şi-n scurta-mi vieţuire,
Abia mi-e dat a zice, atâta: ,,Am iubit!”

O! Muză, vezi acuma cum viaţa mă doboară!
O! Muză, ai fost crudă favoarea ta să-mi dai!
Ai zâmbet de sirenă şi sărutări ce-omoară,
Pe când, nici imortale de-ajuns, pentru morţi n-ai.

(La muză)

Înfiinţarea fabulei

Autor : Alecu Donici

În palat la împărat,
Adevărul, gol din fire,
Fără veste au intrat.
La a lui aşa privire
Împăratul au strigat:
— Cine eşti? Cum îndrăzneşti,
Gol, aici, să te iveşti?
— Adevărul sunt.
— Ce vrei?
— Vreau să-ţi spun a mea părere:
Tu nicicum nu ai durere
Pentru pământenii tăi;
Cei mai mari te măgulesc
Şi norodul jefuiesc;
Legile îţi sunt călcate…
— Ieşi afară! Ieşi afară!
Golule neruşinate!
Daţi-l uite jos pe scară!
Iată cum fu primit
Adevărul dezgolit;
El, oftând, se depărtară.
Dar a lui dorinţă bună
Un alt chip i-au arătat.
Adevărul mai pe urmă
Iar au mers la împărat,
Însă nu gol, ci-n veşminte
Împrumutate la minte
Şi, cu aer de respect,
Au vorbit frumos, încet.
Împăratul, în mirare,
I-au dat toată ascultarea;
L-au pătruns, l-au înţeles,
Şi îndată au ales
Alţi miniştri, altă curte,
Au făcut prefaceri multe,
Trebile au îndreptat
Ş-au fost binecuvântat.

Opera Apartinand Alecu Donici | | Nici un Comentariu »

Oh! suflet orb

Autor : Alexandru Macedonski

Oh! suflet orb m-absorbi întruna
Şi nu mă vezi, nici nu m-auzi,
Rămâi, cu ochii morţi şi cruzi,
Şi reci, mai reci de cum e luna.

Veghez asupră-ţi totdeauna…
Visez, vibrez şi nu m-auzi,
Rămâi cu ochii morţi şi cruzi,
Şi sunt arcuş, — şi nu eşti struna.

Şi reci, mai reci de cum e luna
Sunt ochii tăi şi morţi şi cruzi,
Şi nu mă vezi, nici nu m-auzi,
Şi sunt arcuş, — şi nu eşti struna.

Iar suflet orb m-absorbi întruna,
Te simt, te-aud, şi nu m-auzi,
Şi ochii tăi sunt stinşi — şi cruzi,
Şi reci, — mai reci de cum e luna.

Orice

Autor : Lucian Avramescu

orice defectiune sufleteasca
poate fi reparata- striga duhovnicul;
orice anvelopa
poate fi facuta sa nu mai rasufle
– spuse vulcanizatorul;
orice ogor batut de grindina poate fi reisamantat
– spuse fermierul;
pot face din orice cel putin un ce-
-spuse decis reconditionerul;
vacile sunt un bun teren de investitie- spuse
bancherul veterinar
si toti, in afara de primul,
aveau perfecta dreptate

Faptul zilei

Autor : George Coşbuc

Ca lacrima-i limpede cerul
Şi-aproape de ziuă. Frumos
Stă-n mijlocul bolţii Oierul,
Luceafăru-i gata s-apuie,
Iar Carul spre creştet se suie
Cu oiştea-n jos.

Şi doarme şi apa şi vântul.
Iar spaima şi oştile ei
Ţin mort, subt călcâie, pământul.
Şi-atâta e roua ce-o plânge
Câmpia, că-n palme-o poţi strânge
Ca-n cupă s-o bei.

Pe-ncetul tăria-nflorită
Cu galben ca strugurii copţi
S-albeşte din clipă-n clipită.
Pe culmi întunerecul piere,
Dar valea e-n neagra putere,
A umedei nopţi.

Pe sus, pe pustiile zgheaburi,
Prin râpele munţilor suri,
Zac zmeii cu trupul de aburi,
Şi ceaţa prin noapte-nchegată
Stă-n hainele morţii-mbrăcată
Pe-albastrele păduri.

Dar vântul cel fără de pace
Începe să cânte-n brădet –
Şi tot mai lumină se face;
S-albeşte strâmtoarea cărării,
Pe rând depărtările zării
S-apropie-ncet.

Văd clăile-n câmp, pe coline
Cunosc singuratecii ulmi,
Şi-acum, la lumina ce vine,
Încep să se mişte greoaie,
Făpturi purtătoare de ploaie,
Se urcă pe culmi.

Din stânga, din dreapta, din faţă,
Din râpi şi pe-o sută de căi,
Ies dungi plutitoare de ceaţă
Şi-n cale s-adună cărunte
Târându-se-alene spre munte
De-a lungul prin văi.

E-n flacără bolta senină,
Şi fără-ntrerupere-acum
Se varsă tăcută lumină,
Se varsă grăbită, se-ntinde
Pe dealuri, pe coaste, s-aprinde
Pe şesuri, pe drum.

Şi parcă străbate-o săgeată
De-a lungul câmpiilor reci –
O dungă de soare s-arată,
Şi-i creşte pe şesuri lucirea,
Şi iată-l în toată mărirea
Puterii pe veci!

Murmurul din dealuri pătrunde
Prin văi, şi din vale-n păduri;
Ca-n farmec, eu nu ştiu de unde
E plin de mişcare pământul,
Şi cântă şi codrul şi vântul
Şi-o mie de guri.

Ici oameni cu coasa pe umăr,
Şi fete cu secerea-n brâu,
Iar gloata cea fără de număr
A celor de-o sută de neamuri
Se joacă-n arinii cu ramuri
Întinse pe râu.

Şi care, şi turme-n pripoare
Pe umede coaste răsar –
Sunt toate-ale tale, tu Soare!
Făptură tu dând dimineţii,
Eşti singur fiinţa vieţii
Şi-al lumii altar …

(Literatură şi artă română, 1900, nr. 3)

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Revin în toamnă

Autor : Ana Blandiana

Revin în toamnă cum revin acasă
Din ţări mai libere şi mai bogate –
Ştiu iarna care vine, ştiu bruma care cade
Şi ceaţa nesfârşită, nenţeleasă.

Dar eu visez amiaza-mbrăţişată
De frigul dimineţii şi al serii,
Ora de miere, galbena zăpadă
Pe care-o ning din crengi învinse merii.

Eu plâng de bucurie în lumina
Nestinsă încă de uriaşe nopţi
Şi-n strugurii zdrobiţi în teasc din vina
De-a fi prea buni, prea dulci, prea copţi.

Eu vin spre frig, deşi de frig mi-e groază
Spre fructul putred care se consumă
În alcoolul limpede-n amiază
Şi tulburat în asfinţit de brumă.

Mi-e frică de-ntuneric şi totuşi vin, şi vin
Din nesfârşite veri strălucitoare,
Unde tânjesc spre fericitul chin
Al boabei ce apune-n vin şi moare.

Orgoliu fraged, dragoste copilăroasă,
Fatală, somnoroasă demnitate.
Revin în toamnă cum revin acasă
Din ţări mai libere şi mai bogate.

Opera Apartinand Ana Blandiana | | Nici un Comentariu »

Sonet

Autor : Cezar Bolliac

Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.

O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi ca-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!

Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?

Te amăgeşti!… Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere…
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson!

(La anul 1839)

Opera Apartinand Cezar Bolliac | | Nici un Comentariu »

În pridvor

Autor : Jan Lulu Stern

M-am întîlnit cu moartea în pridvor,
Era devreme, dis-de-dimineaţă,
Îmi simţeam sufletul uşor,
Mă simţeam vesel, plin de viaţă.

Imediat ce am ieşit din casă
Am recunoscut-o după coasă.

N-am înţeles deloc la început
Ce caută la mine în pridvor,
Am vrut s-o ocolesc dar n-am putut,
Şi-atunci am întrebat cu glas sonor

De n-a greşit cumva număr şi stradă,
Doar n-a venit pe mine să mă vadă.

Nu s-a mişcat şi nici nu a răspuns,
Doar coasa şi-a plecat puţin în faţă.
De spaimă m-am simţit atunci străpuns,
Fără puteri să mai rămîn în viaţă.

Deodată să trăiesc nu mai voiam,
Şi coasa morţii binecuvîntam,

Mă simţeam vesel, plin de viaţă,
Îmi simţeam sufletul uşor,
Şi mulţumit că dis-de-dimineaţă
M-am întîlnit cu moartea în pridvor

M-am apropiat de ea şi i-am zîmbit.
Pridvorul împreună-am părăsit.

(17 aprilie 1983)

Opera Apartinand Jan Lulu Stern | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech