Cobor pe câmp o dată cu-nnoptarea,
Sunt pretutindeni şi nu-s nicăieri,
Mă prinde pitulată nemişcarea;
Dar pier, cu glasul tare de mă ceri.

Mă sfâşie cocoşii, câinii mă latră,
La iaz mă joc cu luna plină-n stuf,
În jurul lămpii aţipesc pe vatră,
Şi satul doarme-n mine ca-ntr-un puf.

(„Satul Meu”, 1923)

copilăria mea înfricoşată şi trudnică
cu sunetul amintirii rostogolindu-se pe dalele reci
copilăria mea cu plânsul statuilor despletite
cu înfiorarea de taină a timpanelor oarbe şi mute
copilăria mea ca un manechin cu ochii plecaţi
cu surâsurile amanetate cu ridurile contrafăcute
copilăria mea cu zarva dimineţilor cu umeri de vânt
cu înserări nedesluşite cu suspine citeţe
copilăria mea pierdută ca o ninsoare mecanică ca o eternitate electrică
copilăria mea ascunsă sub pleoape pentru totdeauna
copilăria mea enigmatică
aşteptând cu răbdare trupul ce-o va purta încrustată în cearcănele
iluziei neabătute…

Când v-am rugat să-i ocrotim,
Când v-am rugat a nu-i uita,
N-aţi auzit şi mi-aţi răspuns
Că-i o problemă foarte grea.

Şi-am fost ridicol stăruind
Şi-am încercat să vă mai spun
Şi noi m-aţi învinovăţit
Şi m-aţi considerat nebun.

Şi eu v-am zis că nu e timp,
Că suntem nişte pasageri,
Şi voi aţi construit minciuni,
Mai multe astăzi decât ieri.

Şi-acum de ce vă bucuraţi
De arta celor ce-au murit,
Când voi i-aţi condamnat pe ei
La trai pe muchie de cuţit?

O locuinţă v-am cerut,
S-o dăm artiştilor pribegi,
Şi jaful vostru mi-a răspuns
Cu literele unei legi.

Acum, e gata casa lor
Şi v-aţi putea şi voi mândri
Că daţi o casă celor morţi,
Deşi ei v-au cerut-o, vii.

Târziu răspuns şi ipocrit,
Artiştii au ajuns pământ,
E gata casa vieţii lor,
Dar locatarii nu mai sunt.

20 mai 1994

Mos Craciun cu barba alba
Mos Craciun cu traista plina
Vechi stapân atât de darnic
Al copilariei mele

Azi la noi în sat te-asteapta
Toata casa cu lumina
Cu colinde si cu cântec
Si cu crai, cetati de stele.

Sa cobori si-n seara asta
Sol batrân de gânduri bune
Toti te-asteapta-n sat la mine,
Du-te, du-te, Mos Craciune!

De nu ti-o fi peste mâna
Treci si pe la casa noastra.
Tu, macar o raza-n suflet
Îi trimite pe fereastra.

Tot cerul la vest era-n purpur scăldat
Doinind treceau vesel flăcăii prin sat
Cu luciile coase pe-un umăr robust,
Şi fete, cu ochii din soare de-august,
Treceau, având furcă la brâne.
Pe-un laiţ sub veche tulpină de fag,
Eu stam privitor, cum d-a pururi mi-e drag
Să stau şi din ochi de-amărunt să privesc
La sate tot mersul de trai românesc,
Ca sfânt trai din vremuri bătrâne.

Era după Paşti, şi era un timp bun.
Vedeam îndeparte un vânăt cordun
De munţi şi pe dânşii al iernilor giulgi;
Cireşii ningeau căzătorii lor fulgi
De albă şi nobilă floare.
Ici-colo vreo fată fugea la fântâni,
Veneau păcurarii cu tulnice-n mâini,
Şi boi tăngăneau câte-un clopot la gât,
Copii se jucau lângă plopii din rât
Şi-un fluier plângea-n depărtare.

Şi, cum stam pe trunchiul de fag răzimat,
Lenos având capul pe spate lăsat,
Priveam într-un loc la o cruce de străzi:
Stăteau înaintea cutării ogrăzi
Flăcăi într-o deasă grămadă.
Pe rând s-adunară mai mulţi trecători,
Eram curios eu, la ce-s privitori?
Întreb pe-un moşneag ce venea dinspre ei,
Şi-mi spune; şi plec eu să văd dară ce-i?
Am stat şi-am privit de pe stradă.

Pe prispă de lut, având furcă la brâu,
Stă Vica, şi părul ei galben ca grâu
Desprins din pletenci, preste umărul drept,
Se varsă val blond pe rotundul ei piept,
Aşa, ca-n icoane la îngeri.
În mână cu fir, el se-nfiră pe fus,
Dar gândul copilei departe stă dus,
Şi blânzii ochi, negri ca sufletul trist,
Ca noaptea când Precesta naşte pe Crist,
Sticlesc într-o rouă de plângeri.

Şi mă-sa, stând palidă jos lângă ea,
Cu dragoste drept între ochi îi privea,
Şoptindu-i cuvinte să fie cuminţi,
Dar fata se-ncoardă şi geme-ntre dinţi
Şi bate-n pământ cu ciobota;
Apoi stă domoală, cu fruntea-n pământ,
Şi mie-mi părea, cum priveam, ceva sfânt,
O mamă-n genunchi, adiind-o p-obraz
Pe fiică-sa, astfel stă Maica-n privaz
La crucea de lemn din Golgota.

Tu, Vică, m-auzi, Rodovica? Socoţi,
C-aşa-i de când lumea şi nu mai mor toţi;
Şi haida, că doară tu nu eşti de plumb,
Tu dragostea mamei şi-al mamei porumb,
Mă faci tu să plâng eu de tine!
Că nu-ţi mai stă gândul la fus şi la tort,
Totuna-i, dar răul din viu te dă mort,
De rău mă tem, Vică, mă tem de Ceas-rău,
Şi vezi că stau satele-n plânsetul tău
Să nu te gândeşti că-ţi stă bine!

Şi lung o sărută şi-o strânge la piept,
Şi capul plecat i-l aşează ea drept,
Şi blând i se joacă p-obrazul de nea,
Şi râde, că doară va râde cu ea,
Şi plânge şi cât o mai roagă.
În aste vremi, pâlcuri de oameni veneau,
Miloşi câte-o seamă, iar alţii râdeau;
Alături de mine primarul din sat
Zbiera prin mulţime c-o gură de sfat:
La doctor! Căci n-are o doagă!

Sărmana! Ei, oameni care nu o-nţeleg.
O mână la doctor, când satul întreg
Vorbeşte că Vica de mult îl iubea
Pe Nandru, că beată de dragoste ea
Pierdutu-şi-a capul şi firea.
La clacă, ori seara când ţin şezători,
La joc pe la Paşti, şi-n dumineci la hori,
Pe prund în amurg, la Crăciun în vergel,
Ea nu-şi dezlipeşte nici ochii de el,
Că vai! cum o-nvinge iubirea!

Ş-acum, desperată că nemţii l-au dus
Pe Nandru-n câtane, ea-n gânduri s-a pus,
Ş-o doare durerea de milă cu drag
Şi stă, ca cioplită, stă ceasuri pe prag,
Nici moare şi nici nu trăieşte.
Ş-acum, înspre seară, cu păr despletit,
Şi galbenă-n faţă ca cei ce-au murit,
Nebună plecase, cu furca în brâu,
La moară, cu gând să s-arunce în râu,
Şi mă-sa a prins-o, fireşte.

Vai, lasă-mă, mamă; de ce nu mă laşi?
Mai bine cu giolgiul p-obraz în sălaş,
Mai bine sub moară de hrană la peşti,
Vai, lasă-mă, mamă, de ce mă opreşti?
De vrei, cu securea mă taie!
Că n-am, cât pământul, tot fată să şed!
Că ştiu că pe Nandru eu n-am să-l mai văd,
Când văd eu că neamţul mi-l pune-n şireag
Şi-l poartă cu trâmbiţi şi-l joară pe steag,
Şi-l duce să moară-n bătaie!

Şi plânge, ea plânge de varsă părău,
Ştă ruptă şi suptă de-al inimii rău,
Îmbăieră mâinile-n părul blondin,
Şi palidă, parcă beuse pelin
Nu-şi află repaos copila.
Şi mă-sa, cu fraţi şi cumetri s-au pus
S-o tragă în casă, şi-au dus-o pe sus,
Şi ea-n zvârcolire nebună gemea
Mereu mă cutremur când cuget la ea,
Şi-atunci am stat veşted de milă.

Şi cei adunaţi se-mprăştiară pe drum;
Şi iarăşi primarul da sfaturi: Nicicum!
Cu bine nu-i bine, şi-i rău cu sudălmi:
Să-i trag eu din zdravăn vro câteva pălmi,
S-o vezi cum se scutură-ndată!
S-o bat ca la chip şi s-o leg eu butuc,
O dată, dar numai o dat să-i apuc
Cosiţele-n stânga ş-apoi s-o plesnesc,
Cu dreapta, să-i sară cel sânge drăcesc
Că-i prea îndărătnică fata!

A fost într-o miercuri aceasta; iar joi,
În zori am plecat la oraş, şi-napoi,
D-atunci neputând a mă-ntoarce la sat,
Trecut-au luni multe şi eu mi-am uitat
De firul povestii cu Vica.
Ţineam, dintru-ntâi, că plânsorile ei
Sunt lacrimi de care plâng mulţi farisei,
Aşa-mi venea-n suflet să cred lămurit,
Că tot acel joc a fost joc făţărit,
Ori prea mult jucat din nimica.

Dar ieri, din răvaşul de-acasă trimis
Din sat, între altele câte mi-a scris
Un prieten, eu aflu că Nandru e mort,
Şi Vica ea, blândă la vorbă şi port,
Ea n-a fost făţarnică biata.
Cătană la tunuri de când a plecat
Recrutul, s-a pus de-atunci Vica pe pat
Beteagă de friguri, şi boala crescând
Prin dorul iubirii, prin unicu-i gând,
Ca moartea topitu-s-a fata.

Pe Nandru, cum sta cercelând într-o zi
Un cal, plecat fiind, calu-l lovi:
I-a-ntrat până-n creieri copita de cal,
Şi-a doua zi Nandru, pe pat în spital,
Muri sub cuţite de medici.
Şi, când a prins veste de mortul recrut,
A râs cu amar şi din greu a gemut
Copila: de-atunci în zadar a mai fost
S-o mângâie mă-sa cu vrăji şi cu post
Şi zilnic c-o mie de predici.

Şi, când într-o noapte cu pal luminiş
De lună, părinţii-i dormeau, pe furiş
Din pat ea se scoală şi iese-n ocol
Încet, în cămaşă, desculţă,-n cap gol,
Şi pleacă spre moară grăbită.
Şi roata se-nvârte şi surd vuiet dă.
Deodată tac apele, roata, ea stă:
Când iese morarul, să-i caute de chip
Dă-ncolo, dă-ncoace şi află sub şlip
Sub roată pe Vica zdrobită.

Mai bine sub moară de hrană la peşti!
Tu n-ai citit cărţi cu novele domneşti,
Tu n-ai învăţat a iubi ca-n salon,
Cochetă-ntrupând paragrafi de bonton:
Să leşini, să plângi în nimică.
Cu inima caldă, cu sufletul viu,
Cu-ntregul lor clocot de sânge, azi ştiu
Puţini să iubească, şi tu ai ştiut,
Dormi blând! şi-n etern pe mormântul tăcut
Răsară-ţi crini albi, Rodovică!

(Sibiu, 15 mai 1888)

La zidirea Soarelui, se ştie,
Cerul a muncit o veşnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră-Eminescu.

Suntem în cuvânt şi-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu drepate,
De avem sau nu drepate,
Eminescu să ne judece.

Mi-l fură, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu ştiam că dor mi-era de dânsul,
Nu ştiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa Ţară- Eminescu.

Acum am şi eu pe lume parte:
Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,
Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,
Acum nimeni nu măpoate minte.
Bine ai venit în casa noastră,
Neamule, tu, floare mea albastră-Eminescu.

Suntem în cuvânt şi-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu drepate, Eminescu să ne judece!

Şi pentru ce n-ar fi permis
Al vieţii mele tainic vis
Să-l împlineşti,
Iubindu-te, să mă iubeşti?
Să mă iubeşti!

Făgăduind, — ziceai că ţii,
Prin cuget dacă-mi aparţii
De ce, — de ce
N-ai vrea să calci peste orice?
Peste orice!

De mă iubeşti, — să te supui,
O sărutare să depui
Pe fruntea ta,
Şi morţii-n gropi vor tresălta!
Vor tresălta!

Pe buza ta, pe-obrazul tău,
Oh! lasă-mă să fiu călău,
Călău de flori,
Şi vor cânta privighetori!
Privighetori!

Pe ochii tăi şi pe-al tău sân,
Trecând amorul meu păgân,
Amorul meu,
Tu poţi să-l faci un semizeu,
Un semizeu!

Natura este-n haină nouă…
Priveşte! flori de zarzări plouă…
Sub ele, — noi,
Vom fi la umbră amândoi
Cu amândoi!

Bolta şi-a cernit năframa
Ca o mamă întristată,
Floarea-soarelui pe câmpuri
Pleacă fruntea-ngândurată.

Zarea-şi picură argintul
Pe ovezele de aur,
Ostenit, din aripi bate,
Ca un vis pribeag, un graur.

Codrul cântăreţii-şi culcă,
Doarme trestia bolnavă,
Dorm doi pui de nevăstuică
Sub o brazdă de otavă.

S-a oprit trudita moară,
Doarme apa la iurgă,
Răzimat pe coate-adoarme
Un cioban întins pe glugă…

Doarme cerul şi pământul
Într-o dulce-mbrăţişare…
Doar izvorul mai tresaltă
Ca un sân de fată mare.

Eu sunt soarele tau si fara mine
Tu nu poti sa traiesti.
Eu sunt aerul tau si fara mine
Tu nu poti sa traiesti.
Eu sunt apa ta si fara mine
Tu nu poti sa traiesti.
Eu sunt painea ta si fara tine
Tu nu poti sa traiesti.
Eu sunt somnul tau si fara mine
Tu nu poti sa traiesti.
Eu sunt …
Eu nu sunt nimica.
Nu sunt nimica.