D-a lungul umedelor stânci,
Uitate-n mările adânci,
Ca-ntr-un mormânt ce le înghite,
Necunoscute nasc şi mor,
În scoica lor,
Mărgăritare negăsite!
Sunt lacrimi de ondine-amorezate
De vrun triton necredincios?
Şi-acum sclipesc cristalizate
În fundul mărilor sticlos?
Dar îndrăzneţul, beat de vraja
Strălucitorului său vis,
În valul care le ascunde
S-azvârle, fulger în abis!
Înoată, se scufundă, speră,
Şi apa îl cuprinde lin;
Şi-n adâncimea-i îl primeşte
Ca p-un nou monstru submarin.
Adesea un rechin l-atinge
Şi sepii vin, meduze pier…
Un crab pe umăr îi imprimă
O clipă gheara lui de fier.
Precum în vis numai s-arată,
Vezi albe crânguri seculari
Ce-n loc de muşchi bureţi au numai
Şi-n loc de iarbă alge mari!
Pe când în juru-i urcă valuri,
Picioarele-i se-nnămolesc
Într-o pădure de coraluri
Roşite-n sânge omenesc.
Şi mâna-i pipăie cu spaimă
Şi se tot lasă mai afund…
Ce dacă drumu-i plin de chinuri
Când perla albă stă în fund?
O vede, o atinge, iat-o!
Sub năzuinţa care-l mână
Prin valul de-ntuneric suie
Ca şi un zeu c-o stea în mână.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi voi, poeţi, artişti sălbatici
Ce răscoliţi orice abis,
Ca şi pescarul ăsta, -n suflet
Vă coborâţi pe scări de vis,
În fundul mării neştiute
A cugetului îndrăzneţ,
Să smulgeţi tainelor ideea,
Mărgăritarul fără preţ…
Multicolora perlă fină,
În zare zace neştiut,
Tot răsăritul aurorii,
În coaja tristului trecut.
Ca să găsesc şi eu comoara
Acestor flori ce nu mai mor,
În marea plină de primejdii
Aş vrea nebun să mă cobor.
Spre largul ocean de vise,
Scafandru nou mă las şi eu,
În fundul căruia e golul
Neantului sau Dumnezeu.
Ce-ngrozitoare e căderea
În al problemelor abis!
La orice pas pricepi durerea
De-a-ţi omorî întâiul vis!
Dar când mereu spre alte doruri
Te poartă sufletul amar,
Pescuitorului de vise
Ce-i pasă? El coboară iar.
Ce dacă inima se zbate
Şi urlă creierul trăsnit,
Dacă din fundul suferinţei
O rază nouă-a răsărit?
Şi glorie de veci acelui
Ce-nsângerat şi-nvingător,
Din noapte scoate, ca pescarul,
Lumină nouă tuturor!