(după povestea cu acelaşi nume, scrisă de Doru Emanuel Iconar)

Tare aş mânca o pâine,
Da\’,-nainte s-o mănânc,
Ascultaţi, copii, povestea
Ce mi-o zise, jur, un ţânc.

Cică-ntr-un oraş, oricare,
Într-o-mpărăţie mare,
Dintr-o mână de făină,
Făcea pâinea cea mai fină
Un brutar.
De nu vi-i clar,
Întrebaţi-l pe morar.

Ce zic, pâine,
Prăjitură,
C-aşa se topea în gură,
Şi pe cât de arătoasă,
Mmm,
Pe-atâta de gustoasă.

Oamenii, în şir, veneau
Să ia pâine şi plecau
Numai ca să se întoarcă.
Pâinea asta era parcă
Mai dulce şi mai pufoasă
Decât tot ce-a stat pe masă
De la zeu
La împărat.

Acum ştiţi de ce la curte,
Să mă ierte Dumnezeu,
Cu brutaru-am fost chemat,
Mâncător de pâini,
Şi eu.
Alb în cap, făr-altă vină,
Eu doar aduceam făină
De la moară
La brutar.

Împăratul zise, dar:
– Pâinea voastră e altfel!
– Da, Mărite, puţintel!
– Priceput acest brutar…
– Da, Mărite, are har…
– Ia să-mi facă pâini, vreo două,
Din făina asta nouă
Şi din ceea ce aveţi
Colo-n sac. Dacă puteţi
Să mă mai uimţi o dat’,
Vă dau slujbă
La palat.

Pe un talger mic, de lemn,
Coca noastră sporea demn,
Iar când îi veni sorocul,
O luă-n primire focul.
Pe un talger aurit,
Coca scumpă, la dospit.

După-atâta frământare,
Iată şi clipa cea mare:
– Ştiu, e vorba de făină!
– Nu, Mărite,-oricât de fină,
Nu-i făina…

E pământul
Ce dă grâu şi azi şi mâine,
Apoi moara ce-l preface
Şi, în fine, lucru rar,
Sufletul unui brutar
Pus şi el, smerit, în pâine.

Mă văd legat la ochi şi pus în fiare,
Cu unul care-a tâlhărit din plin
Prin gropile cu blusturi şi pelin,
Pândind iubiri subţiri la drumul mare.

Dar nici aşa nu-mi vine să mă-nclin,
Uitându-mi pofta de furat fecioare
Să-mi duc blestemul vieţii pe picioare,
Chiar dacă paşii mi se-neacâ-n slin.

Deloc zgârcit la dăruit cuvinte
Şi fericiri de-o zi şi mângâieri,
N-am izbutit nicicum să fiu cuminte,

Tras înapoi mereu de câte-un ieri
Dezmoştenit brutal de cele sfinte
Şi-ncununat cu fuga-n nicăieri.

(“Cartea cu iubiri secrete, 183 sonete”, Editura Tanera, 1994)

• Aleodor Împărat
• Broasca ţestoasă cea fermecată
• Ileana Simziana
• Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
• Prâslea cel voinic şi merele de aur
• Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

Nu, de lume nici o vorbă şi de glorie nici una
Scumpi prieteni, luptătorul de-altădată nu mai sunt;
Eu privesc tot înainte, voi în urmă totdeauna,
Eu mă duc cu ochii-n ceruri, voi cu ochii în pământ,
Nu: de lume nici o vorbă şi de glorie nici una.

Clar azur şi soare de-aur este inima mea toată,
Şi pe când rămâne corpul sub destinul cunoscut,
Peste sufletu-n urcare este greu ca să mai poată
Să apese-amărăciunea din prezent sau din trecut,
Clar azur şi soare de-aur este inima mea toată.

Oh! lăsaţi pe-oricare suflet în a lui perihelie,
Fericiţi-l când pământul pentru dânsul a murit,
Prosternaţi-vă când aripi, mai presus de vijelie
Îl răpesc în adâncimea unui vis neţărmurit,
Oh! lăsaţi pe-oricare suflet în a lui perihelie.

Toată legea creştinească
Astăzi să se veselească
Că stea mare s-a ivit
Sus la sfântul răsărit
Şi străluce cu tărie
Vestind mare bucurie,
Că veşnicul Dumnezeu
A trimis pe fiul său
Să se nască-n Viflaem
Precum prorociri avem
Şi să facă o mântuire
De la veşnica perire
Lui Adam celui căzut
Cu tot neamul de demult
Şi cu celălalţi cu toţii,
Următori ai lumii, nepoţii
Legea sfânt-a Domnului,
Mântuirea omului.
La apus şi miazănoapte
Era întuneric foarte
Şi-n părţile luminate
Precum şi la miazănoapte
Că s-a născut pe pământ
Astăzi Mesia cel sfânt.
Ei au alergat să vadă
De ce e atâta rază
Şi l-au aflat înfăşat
Pruncul în iesle culcat,
Iar Fecioara lăudată
Lângă el sta suparată
Căci în Viflaem oraş
Nu şi-o căpătat sălaş.
Şi-a născut pe fiul sfânt
În iesle, jos pe pământ.
Irod, marele-mpărat
Auzind s-a supărat,
Din vorba celor trei crai
S-a făcut un mare vai
El toţi pruncii i-a tăiat
Câţi imprejur au aflat.
Găndită cu tiranie
Fiind mare la mânie
Gândită fară folos
Să taie şi pe Hristos.
Pe Hristos nu l-a tăiat,
Tatăl sfânt l-a apărat
Căci un înger i-a trimis
De-a spus lui Iosif in vis
De-a lui Irod cuget rău
Spre fiul lui Dumnezeu
Si-a zis către Maria
De s-a dus în Iudeia.
Până la Egipt s-aud dus
Cu dulcele prunc Isus.
Şi-a scăpat de moarte grea
Pe care Irod făcea.
Noi dorim ca să vă fie
La mulţi ani cu bucurie
La mulţi ani s-aveţi noroc
De naşterea lui Hristos.

Fii gata, prietene soldat, fii gata.
Curăţă-ţi cu grijă arma şi lopata
Şi pune-ţi cruciuliţa la gât, –
Mâine va fi un atac mare
Şi-atât.

De undeva, de departe, ne vor trimite ordine:
Cu raniţa şi arma în spinare,
Pe drumurile ude de ploaie şi-ntuneric
Ne vor purta întreaga noapte
În şoapte.
Târziu ne vor opri în faţa porţii.

În faţa porţii nevăzute-a morţii.

La trei din noapte vom scula din somn
Pe cei ce se lăsară istoviţi în noroi,
Vom aştepta din nou
Noi ordine.
Vom aştepta chinuitor
Şi-apoi pătrunşi de ploaie până la vertebre,
Murdari, încătuşaţi, greoi,
În zorii albicioşi şi umezi de septembre
Când palele de ceaţă se rup peste tufişuri
În şiruri rare vom urca,
Cu paşi definitivi
Colina, după care stăm
Şi dincolo, deodată –
De nepătruns, pătrunzător şi gol
Va sta-naintea noastră câmpul de bătaie.

Unic, imens şi nou
Va sta-naintea noastră câmpul de bătaie.

Surprinşi privim o clipă acest ţinut funest.
Un semn, un gest…
Şi-ncet pornim pe povârnişul gol al morţii
Intrăm, alunecăm pe povârnişul gol şi noroios al morţii.

Prietene soldat,
Cu toate că afară plouă,
Se vor petrece mâine lucruri care-ntrec
Şi mintea şi puterile noastre.
La un pas de sufletele noastre
Mâine
Se va petrece poate ceva nou.
Nu-ţi mai trudi zadarnic mintea,
Prietene soldat.
Mai bine fii gata
Şi-atât.
Curăţă-ţi cu grijă arma şi lopata
Şi pune-ţi cruciuliţa la gât.
Fii gat,
Pregăteşte-ţi frumos sufletul.
Omoară în el -de azi- tot trecutul.
Fă din el un trup de mort
Cu piele de ceară şi vine albastre.
Ghemuit în cort,
Ţi-aprinde iar ţigarea.
Cadavre-s de acum nădejdile noastre…
Nu ştie nimeni…
Nu bănuie nimeni…
O, nimeni nu ştie ce va fi.

Dar mâine pe-nserate
Câţiva, acei ce plasa morţii-o vor răzbate,
În jurul lor cu sete şi groază vor privi.

Prietene soldat, până diseară,
Până la noapte, pune flori de sticlă rece
Pe tot ce-a fost…

Liniştit, liniştit, liniştit.

Nu mai gândi la ce se va petrece
(Nu are, camarade, nici un rost),
Fii liniştit…
Omoară-ţi sufletul cu grijă, şi calm
Ai timp destul.
Aşa a fost să fie,
În zi de toamnă burniţoasă, cenuşie.

O, încă-o dată, ai tot timpul:
Nu te teme.
Diseară ne vor da ceai şi pesmeţi.
Omoară-ţi sufletul de cu vreme
Ca să poţi mânca liniştit.
(Ceaiul e bun ca să nu îngheţi.)
Prietene soldat,
Ucide-ţi sufletul cu grijă:
Restul n-are nici o însemnătate:
De va fi glonţ, sau colţ de schijă,
Până la tine nimic nu va străbate.

Asculţi o privighetoare,
Nu ştii cine-i, fac prinsoare.

Pe păianjen de îl vezi,
Să-i rupi pânza te repezi,
Făr-a şti, la fel, sărmanul,
De ce ţese el tot anul.

Dacă ţii morţiş, îţi spun.
Că aşa e omul bun,
Se lasă înduplecat…
Iată:

Cică-a fost odat’
O măicuţă amărâtă,
Niciodată prea avută,
C-o fetiţă şi-un băiat,
Tocmai buni de alintat.

Pentru ei, muncea cu drag.
Câteodat’, se-oprea în prag
Şi-i privea aşa, cu dor…
“Ca mâine eu o să mor
Şi îi las ai nimănui…”

Mai mult morţii să nu-i spui…

Când puterile-o lăsară,
Fata şi băiatul, dară,
Se gândiră, pe măicuţă,
S-o ajute. Hărnicuţă,
Veselă şi frumuşică,
Fata, cât era de mică,
Îşi găsi de lucru-n sat,
Pricepută ea fiind
La orice. Iar pe băiat
Uite-l, cum, plin de mândrie,
Duce-ntr-o ţesătorie
Greul şi n-are-a se plânge;
Nu câştigă, totuşi strânge.

Doar pe mamă s-o aline,
Nu mai are-acuma cine…

Şi-uite-aşa veni, ţi-am spus?,
Un semn de la Cel de sus.

Maica îi chemă la pat
Pe fată şi pe băiat.
Ea se arătă degrabă,
Dând deoparte orice treabă.
El, corect şi muncitor,
Fiindcă-avea atâta spor,
Amână un pic, un pic,
Până nu mai fu nimic
De făcut.

Oh, de-ai crezut
Că aici a luat sfârşit
Basmul nostru, te-ai pripit.

Ca-n poveşti, o vrăjitoare
Transformă-n privighetoare
Pe fetiţa devotată.

Băiatul, ce-a devenit,
Ştiu prea bine c-ai ghicit:

Un păianjen ce-o să ţeasă
În van, altă şi-altă plasă,
Căci, atunci când faci curat,
Tu le rupi imediat…

(după o poveste populară bulgară)

Ca povestea cea sărmană
Care nimeni n-o-a-nţeles,
Trec prin vremea tristă, vană,
Cum prin secoli un eres.

Sunt ca lira spartă-n stâncă,
Sunt ca glasul din pustii,
Sunt ca marea cea adâncă,
Sunt ca moartea între vii.

Dintre chinuri ce mă-neacă
Eu sorbeam mirul curat,
Cum o lebădă se pleacă
Bând din lacul îngheţat.

Dar cu moartea cea adâncă
Azi eu schimb al vieţii-mi gând,
Am fost vultur pe o stâncă,
Fire-aş cruce pe-un mormânt!

Care-i scopul vieţii mele,
De ce gându-mi e proroc,
De ce ştiu ce-i scris în stele,
Când în van lumea o-nvoc.

Crucea-mi pară gânditoare,
Parca arz-a vieţii-mi tort,
Căci prin neguri mormântare
Voi să văd faţa-mi de mort.

Doar atunci când prin lumine
M-oi sui la Dumnezeu,
Veţi gândi şi voi la mine
Cum am fost în lume eu.

În Kars, sub cer cu fund de aur,
Pe când e soarele-n apus,
Încolăcit ca un balaur
Pe după deal aproape dus;
S-arată-n galbenul ce scade,
Topindu-şi faţa în azur,
O minaretă cu arcade
Ce predomneşte împrejur.
O vezi cu alba-i siluetă,
Ca o fantasmă sub iaşmac,
Ce-ascunde forma ei cochetă
Şi nişte ochi ce nu mai tac.
În micul ei pridvor de scânduri
Apar doi hogi în relief,
Din care unul stă pe gânduri,
Privind în zarea de sidef.
Celalt purtând pe cap turbanul
Ţesut din verde ibrişim,
Psalmodiază Alcoranul
,,Alah abkar! Alah kerim!”