E tot ce am
Autor : Emilian Robert VicolDe azi’i rau,
Tu spui ca-i bine.
De maine’i rau,
Te uiti la mine
Si totul este ca si ieri:
O viata plina de dureri,
O viata plina de mister.
E tot ce am!
E tot ce pot ca sa-ti ofer.
(07-Aprilie-1998)
Octombrie
Ca un cânt bizar de harfă, vântu-şi ţese rapsodia.
Din ce parte,
Din vâltoarea zării albe vine vântul, –
Parcă ar voi de-odată să îmbete tot pământul,
Să seducă universul,
Să robească veşnicia … ?
Zbor îngălbenite frunze pe întinderea pustie
Şi se pierd adânc în noaptea cu nuanţe de rugină,
Vântu-şi tremură cântarea ca un tril de mandolină
Şi apoi îmbracă toată firea
În melancolie.
Toamna.
Desfrunzit, castanul plânge-n noaptea fără stele,
Ca muribundele ecouri pe uitatele vioare ;
Şi privindu-l cum se pleacă,
Cum se-ndoaie,
Mi se pare
Că mă văd pe mine-n faţa … proprietăresei mele.
(“Vârfuri de spadă “, 1915)
De azi’i rau,
Tu spui ca-i bine.
De maine’i rau,
Te uiti la mine
Si totul este ca si ieri:
O viata plina de dureri,
O viata plina de mister.
E tot ce am!
E tot ce pot ca sa-ti ofer.
(07-Aprilie-1998)
Primăvară belalie
Cu nopţi reci de echinox,
Vii şi treci
Şi-nvii, stafie,
Pe răpusul câine Fox!
Fox frumos
Cu dinţi oţele
Şi preţ mare
La căţele,
Fox nebun
Scurt de coadă
Fuge-n lume,
Se înnoadă!
Primăvară belalie,
Insomnii de echinox,
Dimineţi, lăsaţi să vie
Cum venea, băiatul Fox:
Capul, cafeniu pătat,
Cu miros de dimineaţă,
De zăvozii mari din piaţă
În trei locuri sângerat,
Îl lipeşte de macat,
Ochii-ntoarce, a mirare,
Din piept mare:
Ce lătrat!
Pomi golaşi şi zori de roşuri!
(E aprilie, nu mai)
Forfotă de fulgi pe coşuri,
În cuib fraged: Cir-li-lai.
– Fox al meu, îţi place, hai?
Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.
Te-ai sculat cu noaptea-n cap,
O să-ţi dea colgiul hap,
Fox cu ochii-ntorşi cu albul,
Fix cu ochii la harap!
Sus în pat
Haide – zup!
Adă botul
Să ţi-l pup.
La ureche-apoi să-l pui,
Să zici iute ce-ai să-mi spui.
Vrei să batem lunci, păduri?
Ori eşti poate în călduri
Şi-ai venit să-ţi caut fată
Tot ca tine de pătată:
Nunul vinovat să-ţi fiu,
Să-mi vând sufletul de viu!
Nu mă bag să caut fată,
Că e treabă mult spurcată
Şi cădem în postul mare
Şi-am căinţele amare.
Dar nu-ţi arde de păduri
Şi mai va până-n călduri.
Văd acum ce sta să zică
Botul tău. Ştii vreo pisică!
Şi ţii minte că mi-e dragă,
Miorlăita, care-şi bagă
Prin cămări, prin aşternuturi,
Ochi-pucioasă, de te scuturi:
Dracu-aducător de boale,
Cald inel, cu blană moale
Şi cu prefăcut răsuflet
Ca păcatele din suflet!
Stai un pic,
Că mă ridic
Şi-i venim acum de hac!
Lasă numai să mă-mbrac
Şi-ţi ajut să urci în pom,
Câine vorbitor şi om,
S-o dăm jos din pom şi cracă,
Apoi – tava
Şi-n tarbacă,
De trei ori de capul scării
Să-i frângem şira spinării!
Nalt, curat sub corn de rai,
Dezlega-vom: cir-li-lai,
Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.
E secetă, şi de căldură
Pe câmp porumbul se usucă,
Mor vitele în bătătură,
Şi norii vin… ca să se ducă…
Prin sat aleargă paparude,
Ţăranca apă le azvârle:
Îşi scutur pletele lor ude
Şi-s goale ca nişte şopârle…
Ţăranii-n cârciumă s-adună;
Pe câmp abia se mişc-o turmă,
Tânguitor talanga sună —
Ciobanul a rămas în urmă.
Cu cotul rezemat în bâtă,
El cată dus în depărtare,
Dar seceta posomorâtă
Se-ntinde fără de hotare…
Prin sat aleargă paparude
Şi se-nvârtesc în danţ vioaie:
Îşi scutur’ pletele lor ude,
Cântând descântece de ploaie.
Un uliu sus, deasupra noastră,
Din aripi bate ostenit,
Pierdut în liniştea albastră
A cerului nemărginit.
Nori albi din zare se ridică —
Par minunate jucării;
Se-nşiră, se desprind, se strică
În praf de raze aurii…
Tresari din somn… Ce harmalaie?
Ţigani cu şatra — ce mai vrei?
În car, sub rogojina spartă,
Fumează, cântă, râd femei…
O droaie de copii în zdrenţe
Fac roată şi se bat, şi sar…
Dulăi bătrâni, cu limba scoasă,
Merg serioşi pe lângă car…
Se depărtează caravana…
De praf, abia o mai zăresc…
Câmpia aţipeşte iarăşi,
Doar greierii mai ţârâiesc…
Printre mii de şatre albe
Vezi fanare în amurg,
Şi prin pulberea de aur
Oamenii pe uliţi curg.
Uruie trăsuri şi care
Tobe, trâmbiţe răsună;
Un balon scăpat se-nalţă,
Dus de vânt, jucând în lună…
Vine-un călăreţ în goană,
Sar lătrând în drum dulăii,
Râd suratele gătite,
Mână-n mână cu flăcăii;
Şi mi-e drag să merg cu dânşii,
Să-i privesc şi să-i ascult:
Lume veselă ca astăzi
N-am mai pomenit de mult!
La ovrei, în colţ, e cântec:
Joacă un băiat c-o fată,
Ţupăind, bătând în palme,
Căci a lor e lumea toată!…
Coboară seara pe câmpie…
Pe drum pustiu, un car cu boi
Se leagănă încet, departe…
Cresc nori de pulbere-napoi.
În car, îngână cărăuşul
Un cântec vechi şi trist nespus,
Ca o poveste-ntunecată
A veacurilor ce-au apus…
Şi cum se pierde-n umbra serii,
Mă-ntreb pe gânduri adâncit:
“Va răsări cândva şi steaua
Acestui neam nenorocit?…”
Trece-n sus, pe plai în sus,
Un voinic pe-un murg călare.
Înapoi se uită dus
Peste mândrele hotare…
Dus el cată spre Ardeal,
Unde-o turlă-n fund străluce;
Murgul urcă greu la deal,
Pe voinic de-abia-l mai duce…
Neguri de brădet se-ntind…
Turla-n văi de mult e ştearsă.
Dar voinicul pribegind
Tot mai ţine faţa-ntoarsă…
Pe câmpie nici un zgomot.
Din oraş abia străbate
Ca un murmur lin de-albine
Larma vieţii zbuciumate.
Jos, la tabără, s-aude
Glas întârziat de goarnă,
Câţiva călăraşi cu schimbul
De la sate se întoarnă.
Plini de praf, rupţi de-oboseală,
Legănaţi pe cai agale,
Trec pe drum ca nişte umbre
Şi doinesc încet de jale…
Nici un zvon apoi. Pustiul
Peste dealuri se întinde.
Câte-o stea clătinătoare
Candela-n văzduh şi-aprinde…
Pe când iubeam –
C-am suferit şi eu de-această boală –
Iubeam o fată care mă-nşela
Exact ca-n poezia mea:
Romanţa celei care-nşeală,
A cărei eroină era ea!…
Dar într-o noapte eroina mea
Mă părăsea – de daruri încărcată –
Şi, luându-şi martori stelele şi luna,
Jura că pleacă pentru totdeauna
Şi n-are să mai vină niciodată –
Mărturisire, vai… adevărată!…
Şi iată cum iubita mea,
În noaptea când mă părăsea,
N-avea să-mi lase la plecare
Decât un pat pe trei picioare
Iar în dulapul din sufragerie
Un sfert de cozonac cu nucă
Şi-o scobitoare-nfiptă-n el –
Simbolul sufletului ei rebel,
Cu care dorul ei de ducă
Teatraliza eterna tragedie
A-nşelătoarelor ce mor
Neplânse de-nşelaţii lor –
Exact ca-n poezia mea
A cărei eroină era… Ea!…
| Aho, aho copii şi fraţi, staţi puţin şi m-ascultaţi. Mai lăsaţi paharele, nu schimbaţi canalele, Şi pe unu şi pe doi cântă Toma din cimpoi. |
| Cum de ce am venit cu cimpoiul? Păi buhaiurile sunt ocupate cu pluguşorul şi pe urmă mi-a spus mie cineva că e bun şi cimpoiul. Colinzi cu el, mai pe aici, mai prin turnee, şi colo, şi dincolo. E mult mai avantajos decât cu ONT-ul că nu pleci pe banii tăi. Cu cimpoiul pleci prin virament. Si dacă mai schimbi acolo nişte bemol peste diurnă, poţi să-ţi aduci şi cutie pentru cimpoi – Opel. |
| Ai cimpoi, ajungi urgent din piaţa chibrit într-o piaţă persană. N-ai cimpoi, tot pe loc, tot pe loc, tot pe loc, pe loc, pe loc. Tu cu strigatul, alţii cu plecatul… |
| M-am gândit să m-apuc să compun la cimpoi şi muzică uşoară, o basanova pentru cimpoi şi Dan Spătaru. Şi dacă ia premiu la Mamaia, ce mă fac? Nu mă bag, nu… Nu-i de mine. Găsesc eu mai bine patru sau cinci colegi cimpoieri cu părul până peste burduf şi fac o formaţie, „The Cimpoy”, cu „y”. Cimpoaie electrice cu reclamă la telepublicitate! Astă seară la Savoi concertează „The Cimpoy”! Dacă ne vede şi un regizor de film, coproducţia e gata. „Angelica şi cimpoiul”, premiul Oscar pentru cel mai bun cimpoier eastman color al anului. |
| Ei şi… Nu, nu… Mai bine găsesc o rimă la cimpoi şi fac poezie modernă: „Angoasa cimpoiului, versuri albe şi negre. Optzeci de rime absconse pe cap de locuitor, volumul fluviu.” Şi dacă găsesc un afluent la o editură ne vărsăm în marea fondului literar şi toate drumurile trec pe la cec. |
| Bun, bun… Ce bine e, când cineva, acolo sus, te iubeşte. Uite, o colegă de-a mea, tot colindătoare, a sorcovit un tovarăş care dă domn o doamne, aprobări pentru diverse şi i-a dat: trei mere în plus la încadrare, nuci şi o butelie direct din deposit, covrigi şi cizme muşchetari din import, şi o portocală pe care să o culeagă de la faţa locului cu delegaţie de serviciu. Că şi ea săraca de urat i-a tot urat, până când s-a înserat şi-au cântat în cor, ei doi, această noapte e pentru noi, versul doi, solo cimpoi… |
|
|
||||
| CU: | Toma Caragiu, Ion Lăceanu | |||
| TEXT: | Dan Mihăescu, Grigore Pop | |||
Bogată mult eram în sărăcie,
Căci nestatornică de-i slava lumii
şi norocirea schimbătoare,
deasupra-I Inima cea mare
ce pentru noi, din îndurare,
vândut S-a dat, şi lumii prins,
şi judecat, şi răstignit,
de marea-I Dragoste cuprins,
ne-a înălţat prin firea Sa
durerea şi-umilinţa să putem ierta.
De-i adîncită-n sinea ei durerea,
Lumina de-i pe chip răsfrântă,
Va fi doar taină lacrima ascunsă
şi mângâierea jertfei din Iubire sfântă.
Căci din surâs iertarea de-nfloreşte
E mult mai blândă-n sinea ei Iubirea,
în linişte şi alinare tandră stă zidirea,
şi-i mângâiere tainică-n adânc rostirea.
(12.09.2000)
Porneşte-n zvon de zurgălăi
Vuind caleasca boierească,
Dănciugii goi s-alungă droaie,
Boierul strigă din calească:
— Hei! cine vrea această pungă?
Voinicul ăla s-o ajungă!
O goană de ogari, nebună,
Toţi se reped, că toţi o vor.
Dând chiot, surugiul mână,
Clăbuci fac armăsarii-n zbor;
Şi urlă haita ţigănească
Prin nori de praf, după calească.
S-apuce-ntâi toţi vor odată,
Se zbuciumă, se îmbrâncesc;
Se-ncinge-o luptă desperată,
Şi cad, şi se rostogolesc:
Naintea lor caleasca zboară…
Ei sar; s-aştern pe goană iară…
Târziu, sătui de alergare,
S-abat pierzând orice speranţă…
Caleasca după deal dispare.
Departe flutură o treanţă…
E unul dintre puradei,
Tot se mai ţine-n urma ei.
Un pas mai e pân’ la calească,
Dar simte că rămâne-n urmă…
Ar vrea să strige, s-o oprească,
Dar răsuflarea i se curmă:
Un gest în sus, un vaiet stins,
Şi cade mort, cu braţu-ntins…
O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!
Sania coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminişuri sure
Şi-n singurătatea care ne petrece,
Peste vârf de arbori, asfinţitul rece
Străbătând podoaba crengilor subţiri
Luminează-n aer bolţi de trandafiri.
Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se face drum pustiu de car,
Şi-o fântână strâmbă pe lumina zării
Pare că sporeşte liniştea-nserării…
Drum de vis! E clipa mutei agonii
Când alaiul Nopţii zboară pe câmpii,
Când singurătatea umbrele-şi arată
Şi departe-n şesuri Ziua alungată
Lângă reci fruntarii alergarea-şi curmă,
Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,
Să-şi adune-n locul unde-a-ncremenit
Peste sâni de gheaţă părul despletit.
Ca-ntr-o presimţire sufletul ţi-e-nchis.
Unde eşti? Îţi pare că trăieşti un vis…
Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,
Umbre solitare şi necunoscute,
Treci ducând o parte din tristeţea lor,
Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.
Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă
Şi-ţi strecoară-n suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului tău
Te cuprind deodată lungi păreri de rău
După-o fericire care întârzie,
După câte n-au fost, dar puteau să fie,
După cele duse pentru totdeauna…
Astfel, cu mirare, te trezeşti când luna
Luminează somnul unei lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea de fantasme.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!
Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;
Nu floarea vestejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.
La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?
Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?
La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi?
La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?
Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,
Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,
Când voi să uiţi norocul visat de amândoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,
Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,
Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi –
Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi?
Cu faţa spre perete, mă lasă prin străini,
Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,
Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,
Apoi – de vor – m-arunce în margine de drum…
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.
Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,
Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar-o vijelie din margini de pământ,
Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt…
Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,
Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,
Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu,
Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »