În mări de nord, în hale lungi şi sure
M-am coborât şi am ciocnit cu zeii,
Atârnând arfa-n vecinica pădure.
M-am îndulcit cu patima femeii,
În stele i-am topit aurul din plete,
În poale-am scuturat piatra cameii,
Din ochi i-am sărutat priviri şirete,
De umeri rezemat am râs cu dânsa
Ş-am potolit din gură-i lunga sete
De-amor. Apoi m-am dus ea plâns-a.
Mi-a deschis marea porţile-i albastre
Şi Nordul frig durerea-mi caldă stins-a.
M-am dus spre Sud und-insule ca glastre
Gigantici se ridic din sfânta mare,
C-oştiri de flori, semănături de astre.
Şi şi-a îmflat eterna mea cântare
Aripele de pară-n cer pornite,
Pân-am pierdut pământu-n depărtare,
De unde-albastre scândure-s urnite.
De gânduri negre-i grea antica-mi navă:
Nu ştiu pe vane căi-s ori menite?
Viaţa mea-i ca lanul de otavă:
E şeasă făr-adânc şi înălţime.
Vulcanul mort şi-a stins eterna lavă.
Dar ah, ce văd? E vis? O-ntunecime
Ridică colţi înalţi din frânta mare.
Cine îmi spune ce minune-i? Nime?
Din ce în ce un rai în depărtare
Se desfăşoară dintre stânci trunchiete,
Plesnite lin de undele amare.
Munţii înalţi la cer străbat, se vede;
Văi cu izvoare s-adâncesc sub soare
Şi dealuri mari păduri înalţă-n spete:
E Orientul. Codrii cu grandoare,
Cu vârfii nalţi vor norii să-i disfeţe.
Cetăţi prin ei îşi pierd a lor splendoare.
Prin codrii lui, prin şesurile creţe,
De-a vântului suflare-mbălsămată,
Din munţii-n nori şi prin pustii măreţe,
Urbile-antice strălucind s-arată
Şi albe par şi mitice cu basme
Urieşeşti e ţara presărată.
Şi norii spânzură pe cer, fantasme
De foc şi aur ce-n oştiri se-nşiră,
Codrii se plâng şi marea doarme-n spasme.
Ajung la ţărm se-ndoaie ca o liră
Cu valuri înstrunită-n lunge rânduri,
Un mic liman, ce raze blând respiră.
Corabiei apusene grea de gânduri
Sinistre eu pe valuri îi dau drumul,
Frântă de stânci se risipeşte-n scânduri.
Ce întâlnesc întâi pe ţărm e-un tůmul,
Proroc prea sigur al vieţei umane,
Tu eşti cenuşa iară viaţa-i fumul.
Nu crede însă că în doruri vane
Caut norocul spre-a te-afla pe tine,
Noroc lumesc zâmbiri aeriane!
Las pe-alţii să zidească din ruine
Zidiri de-o zi pe răbdătoarea spată
A vechiului pământ, ce nu-i de mine.
În furnicarii din Apus ei toată
Viaţa-şi fac doruri nebune,
Nu ştiu că-n lume nu-i ceea ce cată.
Ei caut-adevăr găsesc minciune.
Neam vine şi neam trece toţi se-nşală.
Eu adevăr nu cat ci-nţelepciune.
Căci mintea cea de-nţelepciune goală,
Oricât de multe adevăruri ştire-ar,
Izvor de amărâre-i şi de boală.
În ladă aur oricât grămădire-ar,
Cu aur nu se stinge-n veci amarul
Şi Pace numa-n inimă-i găsire-ar.
Uşor trage prezentul la cântarul
Înţelepciunii… Şi ea-i fericirea.
Cu-a răsăritului averi samarul
Eu mi-l încarc, cu-a lui gândiri gândirea.
Eu pasu-ndrept, colo înspre cărunţii,
Gigantici muri ce-n câmpi îi sădi firea.
Din codri-adânci, ce înmormântă munţii,
Ce-abia şi-arăt al lor cap în ninsoare,
Urcând în negre stânci diadema frunţii,
Prin şir de codri, palmi nălţaţi în soare,
Prin lunci de dafin, pe-unde cresc măslinii,
Smochini s-aţin pe verzi cărări în floare.
Din prund înalţă trunchii lor arinii
În lume risipiţi, sub stânci ce pică
Izvoare sar prin muşchii rădăcinii.
Prin mândrele grădini în cer ridică
Saraiuri albe cůpole de aur.
Cu sori pare plouată urbea-antică
Şi risipite prin dumbrăvi de laur
Stau casele-albe, azile liniştite.
Pe porţi sunt stihuri scrise-n limbi de maur
Iar căile-s cu marmură podite
Şi fără porţi sunt sfintele dumbrave.
Pe scări înalte flori de foc sădite.
Pe scări culcate fete albe, suave,
Părul cel negru-l piaptănă în soare,
Ori visătoare stau de-amor bolnave.
Ah, e cetatea cea strălucitoare
Unde-mpăratul Indiei reşade:
Un soare însuşi este el sub soare.
Nevasta lui e-acea Şeherezade,
De-nţelepciune plină şi de frumuseţe:
Ş-a o privi doar soarelui se cade.
*
Într-un sarai cu cůpola rotundă,
Pe scări de marmură îmi urc piciorul,
Pe stâlpi înalţi las umbra să pătrundă,
Sub bolta porţii calc de flori covorul,
Cărare-i el prin de-aur nalte glastre:
În ele crinii mari întrec ivorul.
Pe murii albi marmorei s-urc pilastre,
Ce netezi, roşi, oglinde de purpură,
Reflectă frunze verzi şi flori albastre.
Un miros răcoros simţirea-mi fură.
Deschisă lin e uşa unei sale
Şi noi minuni uimiţii ochi văzură.
Cu umbre moi a gândurilor sale
Un pictor a-nflorit plafondul, murii,
Cu chipuri zvelte, basme-orientale.
Pe perini lungi culcate-s hurii
Şi din căţui de-argint copăr miroase
Cu fum albastru formele picturii.
De roşă catifea cu fir pe margini trase
Se-nalţă într-un baldachin perdele,
Umbrind un pat cu perini de mătase.
Pe acel pat, un tron cusut cu stele,
Stă înşirând mărgăritare-n poale
Regina cea-nţeleaptă. Dintre ele
Picioare de zăpadă, mici şi goale,
Ea-ntinde surâzând ca-n vis pe-un scaun
De vişinie catifea şi moale.
Dureri şi ani, şi toate îmi disdaun
Aceste vise-aievea la vedere:
Mă mir cum în Olimp se mir-un faun.
Frumoasă e în visu-i de plăcere,
Cu faţa albă ea lumină sala
Şi ochii ei izvoară de mistere,
Mari şi adânci tăiaţi-s ca migdala
Şi-n păru-i negru corpu-i de zăpadă
E cufundat o virgină Itală.
Cine-ar vedea făr- în genunchi să cadă?
Am genuncheat. Eu am ştiut, străine,
Că ai să vii a dorurilor pradă
Ca să m-asculţi şi să duci de la mine
A-nţelepciunii ş-a frumseţii floare,
Să luminezi gândirile din tine.
Eu am ştiut profetă vrăjitoare
S-atrag cu-a tainelor şi-a basmei rază
Poeţi cu inimi ceruri-doritoare.
Ridică-te şi vino de te-aşază
Ici, lângă mine, sui pe perna asta…
Cu braţu-i gol şi alb ea o-nfoiază.
Am ascultat… M-am răzimat cu coasta
De dulci gătite perini iar genunchiul
Plecat… c-adoratori din vremea foastă.