Timpul se stringe
ca niciodata.
Vietile noastre
se-nvirt ca pe roata.
Astazi mai jos,
miine mai sus,
si iar inapoi
pina ne-am dus…
O vesnica lupta
si un vesnic chin
pin’la ultimul drum
si cu asta AMIN.

Timpul se stringe
ca niciodata.
Sfirsim cu-nceputul
…a fost odata…

Zâne de rouă,
mă rog vouă,
să mă primiti
în pajistea unde dormiti.
Drept lumânare,
as vrea o floare.
Drept rugăciuni si tropare,
vântul să bată, iarba s-aplece mai tare.

Voi, zâne bune,
zvârliti-mi un brâu,
să se facă râu
si să sune.

Apoi, sub torentul spumos,
îngropati-mă jos,
s-aud prin piatră,
ca si cum as sta lângă vatră,
povestile-acestui tinut luminos…

Asa mă rog vouă,
zâne de rouă,
să mă dezmierde
si-n moarte
zarea pământului verde.

(“Tara luminii”, 1946)

Din Berlin la Potsdam merge
Drum de fier, precum se ştie.
Dară nu se ştie încă
C-am luat bilet de-a trie,

C-am plecat de dimineaţă
Cu un taler şi doi groşi…
Şi de gât cu blonda Milly,
C-ochi albaştri, buze roşi.

Zice Brahma, tata Brahma,
Cum că lumea asta nu e
Decât arderea-unei jertfe
Într-o vecinică căţuie.

Am aprins şi eu luleaua
Şi jertfesc lui tata Brahma,
Lângă mine-un şip cu Kümmel!
Ş-o bucată de păstramă.

Zice Darwin, tata Darwin,
Cum că omul e-o maimuţă ­
Am picior de maimuţoi,
Milly-nsă de pisicuţă.

Şi mă urc în tren cu grabă
Cu o foame de balaur,
Între dinţi o pipă lungă,
Subsuori pe Schopenhauer.

Ş-acum şuieră maşina.
Fumul pipei lin miroasă,
Sticla Kümmel mă invită,
Milly-mi râde. ­ Ce-mi mai pasă!

Pui cu puf de aur moale,
Şapte sunt, prin curte.
Umblă-n picioruşe goale,
Sprintene şi scurte.

Piuie de viaţă nouă
Cu un glas ca aţa:
“Am ieşit şi noi din ouă-
Bună dimineaţa!”

Plăsmuiri din basme
M-au împresurat?
Aripi de fantasme
Poate-au scuturat

Aur peste ele?
Cine dete, oare,
Strai de sărbătoare
Gândurilor mele?

Stau încremenit —
Parcă niciodată
N-am mai pomenit
Noapte-aşa-nstelată,

Floare de cireş
Mai strălucitoare,
Tril mai fără greş,
De privighetoare!
Luna iese-acum

Şi-n albastra noapte
Ninge-argint pe drum,
Umple tot de şoapte;

Adâncite-n vis
Florile grădinii,
Gingaşul narcis,
Iasomia, crinii,
Trandafirii-nvolţi,

Sub catapeteasma
Uriaşei bolţi,
Îşi unesc mireasma;
Taine din poveşti

Murmură-n fântână…
Unde zăboveşti,
Dulcea mea stăpână?
Tremură de dor

Gândurile mele:
Nu te-nduri de ele
Tu, stăpâna lor,
Care-n orice floare

Pui un curcubeu —
Tu, surâzătoare
Rază-n plânsul meu?

bucăţi de linişte
sunt toate pietrele
ostaşi învinşi
în lupta căderilor

vicleană
doar lumina
le cade pe răni

ca sărutul lui Iuda

Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).

Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă
E aievea cântu-i uniform,
Şi ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.

(1966)

(Ce stă vântul să tot bată)

Ce stă vântul să tot bată
Prin frunza de tei uscată,
Şi frângându-i ramurile
Să lovească geamurile?
Iară tu de ce suspini
Când priveşti peste grădini?
Nu mai sta de tot ofta
Şi în gând nu mă mustra:
Că atunci te voi uita
Când nu s-or mai arăta
Lângă mare râurile,
Lângă drum pustiurile,
Luna şi cu soarele
Şi-n codru izvoarele.
Vei avea de suspinat,
Când vei şti că te-am uitat,
Când vei sta ca să mă-ngropi
Pe cărarea dintre plopi,
Ş-atunci vântul o să bată
Prin frunza de tei uscată,
Scuturând-o, risipind-o,
De ţi s-o urî privind-o.

În mări de nord, în hale lungi şi sure
M-am coborât şi am ciocnit cu zeii,
Atârnând arfa-n vecinica pădure.

M-am îndulcit cu patima femeii,
În stele i-am topit aurul din plete,
În poale-am scuturat piatra cameii,

Din ochi i-am sărutat priviri şirete,
De umeri rezemat am râs cu dânsa
Ş-am potolit din gură-i lunga sete

De-amor. Apoi m-am dus ­ ea plâns-a.
Mi-a deschis marea porţile-i albastre
Şi Nordul frig durerea-mi caldă stins-a.

M-am dus spre Sud ­ und-insule ca glastre
Gigantici se ridic din sfânta mare,
C-oştiri de flori, semănături de astre.

Şi şi-a îmflat eterna mea cântare
Aripele de pară-n cer pornite,
Pân-am pierdut pământu-n depărtare,

De unde-albastre scândure-s urnite.
De gânduri negre-i grea antica-mi navă:
Nu ştiu pe vane căi-s ori menite?

Viaţa mea-i ca lanul de otavă:
E şeasă făr-adânc şi înălţime.
Vulcanul mort şi-a stins eterna lavă.

Dar ah, ce văd? E vis? O-ntunecime
Ridică colţi înalţi din frânta mare.
Cine îmi spune ce minune-i? Nime?

Din ce în ce un rai în depărtare
Se desfăşoară dintre stânci trunchiete,
Plesnite lin de undele amare.

Munţii înalţi la cer străbat, se vede;
Văi cu izvoare s-adâncesc sub soare
Şi dealuri mari păduri înalţă-n spete:

E Orientul. Codrii cu grandoare,
Cu vârfii nalţi vor norii să-i disfeţe.
Cetăţi prin ei îşi pierd a lor splendoare.

Prin codrii lui, prin şesurile creţe,
De-a vântului suflare-mbălsămată,
Din munţii-n nori şi prin pustii măreţe,

Urbile-antice strălucind s-arată
Şi albe par şi mitice ­ cu basme
Urieşeşti e ţara presărată.

Şi norii spânzură pe cer, fantasme
De foc şi aur ce-n oştiri se-nşiră,
Codrii se plâng şi marea doarme-n spasme.

Ajung la ţărm ­ se-ndoaie ca o liră
Cu valuri înstrunită-n lunge rânduri,
Un mic liman, ce raze blând respiră.

Corabiei apusene grea de gânduri
Sinistre ­ eu pe valuri îi dau drumul,
Frântă de stânci se risipeşte-n scânduri.

Ce întâlnesc întâi pe ţărm e-un tůmul,
Proroc prea sigur al vieţei umane,
Tu eşti cenuşa iară viaţa-i fumul.

Nu crede însă că în doruri vane
Caut norocul spre-a te-afla pe tine,
Noroc lumesc ­ zâmbiri aeriane!

Las pe-alţii să zidească din ruine
Zidiri de-o zi pe răbdătoarea spată
A vechiului pământ, ce nu-i de mine.

În furnicarii din Apus ei toată
Viaţa-şi fac doruri nebune,
Nu ştiu că-n lume nu-i ceea ce cată.

Ei caut-adevăr ­ găsesc minciune.
Neam vine şi neam trece ­ toţi se-nşală.
Eu adevăr nu cat ­ ci-nţelepciune.

Căci mintea cea de-nţelepciune goală,
Oricât de multe adevăruri ştire-ar,
Izvor de amărâre-i şi de boală.

În ladă aur oricât grămădire-ar,
Cu aur nu se stinge-n veci amarul
Şi Pace numa-n inimă-i găsire-ar.

Uşor trage prezentul la cântarul
Înţelepciunii… Şi ea-i fericirea.
Cu-a răsăritului averi samarul

Eu mi-l încarc, cu-a lui gândiri ­ gândirea.
Eu pasu-ndrept, colo înspre cărunţii,
Gigantici muri ce-n câmpi îi sădi firea.

Din codri-adânci, ce înmormântă munţii,
Ce-abia şi-arăt al lor cap în ninsoare,
Urcând în negre stânci diadema frunţii,

Prin şir de codri, palmi nălţaţi în soare,
Prin lunci de dafin, pe-unde cresc măslinii,
Smochini s-aţin pe verzi cărări în floare.

Din prund înalţă trunchii lor arinii
În lume risipiţi, sub stânci ce pică
Izvoare sar prin muşchii rădăcinii.

Prin mândrele grădini în cer ridică
Saraiuri albe cůpole de aur.
Cu sori pare plouată urbea-antică

Şi risipite prin dumbrăvi de laur
Stau casele-albe, azile liniştite.
Pe porţi sunt stihuri scrise-n limbi de maur

Iar căile-s cu marmură podite
Şi fără porţi sunt sfintele dumbrave.
Pe scări înalte flori de foc sădite.

Pe scări culcate fete albe, suave,
Părul cel negru-l piaptănă în soare,
Ori visătoare stau de-amor bolnave.

Ah, e cetatea cea strălucitoare
Unde-mpăratul Indiei reşade:
Un soare însuşi este el sub soare.

Nevasta lui e-acea Şeherezade,
De-nţelepciune plină şi de frumuseţe:
Ş-a o privi doar soarelui se cade.

*

Într-un sarai cu cůpola rotundă,
Pe scări de marmură îmi urc piciorul,
Pe stâlpi înalţi las umbra să pătrundă,

Sub bolta porţii calc de flori covorul,
Cărare-i el prin de-aur nalte glastre:
În ele crinii mari întrec ivorul.

Pe murii albi marmorei s-urc pilastre,
Ce netezi, roşi, oglinde de purpură,
Reflectă frunze verzi şi flori albastre.

Un miros răcoros simţirea-mi fură.
Deschisă lin e uşa unei sale
Şi noi minuni uimiţii ochi văzură.

Cu umbre moi a gândurilor sale
Un pictor a-nflorit plafondul, murii,
Cu chipuri zvelte, basme-orientale.

Pe perini lungi culcate-s hurii
Şi din căţui de-argint copăr miroase
Cu fum albastru formele picturii.

De roşă catifea cu fir pe margini trase
Se-nalţă într-un baldachin perdele,
Umbrind un pat cu perini de mătase.

Pe acel pat, un tron cusut cu stele,
Stă înşirând mărgăritare-n poale
Regina cea-nţeleaptă. ­ Dintre ele

Picioare de zăpadă, mici şi goale,
Ea-ntinde surâzând ca-n vis pe-un scaun
De vişinie catifea şi moale.

Dureri şi ani, şi toate îmi disdaun
Aceste vise-aievea la vedere:
Mă mir cum în Olimp se mir-un faun.

Frumoasă e în visu-i de plăcere,
Cu faţa albă ea lumină sala
Şi ochii ei izvoară de mistere,

Mari şi adânci tăiaţi-s ca migdala
Şi-n păru-i negru corpu-i de zăpadă
E cufundat ­ o virgină Itală.

Cine-ar vedea făr- în genunchi să cadă?
Am genuncheat. ­ Eu am ştiut, străine,
Că ai să vii ­ a dorurilor pradă ­

Ca să m-asculţi şi să duci de la mine
A-nţelepciunii ş-a frumseţii floare,
Să luminezi gândirile din tine.

Eu am ştiut ­ profetă vrăjitoare ­
S-atrag cu-a tainelor şi-a basmei rază
Poeţi cu inimi ceruri-doritoare.

Ridică-te şi vino de te-aşază
Ici, lângă mine, sui pe perna asta…
Cu braţu-i gol şi alb ea o-nfoiază.

Am ascultat… M-am răzimat cu coasta
De dulci gătite perini ­ iar genunchiul
Plecat… c-adoratori din vremea foastă.