Am scris acum câteva zile,
O poezie,”Despre sex”,
La care cei cu fantezie,
S-au cam simţit loviţi la plex,

Se aşteptau şi ei sǎ-nveţe,
Citind o strofǎ sau chiar douǎ,
Ce n-au ştiut din tinereţe,
Sau poate… vreo figurǎ nouǎ;

Nimic însǎ nu s-a’ntâmplat,
Cǎci poezia fiind decentǎ,
Citind-o, mulţi s-au dezumflat,
Senzaţia fiind absentǎ.

Tot cam pe-atunci, pixu’mi hai-hui,
A scris şi “Darurile Lui”,
Ce au citit-o, fiind cam rece,
Sǎ nu vǎ mint, parcǎ vreo zece;

Aşa cǎ fǎr sǎ fiu atent,
Din douǎ titluri chiar banale,
“El” a fǎcut experiment,
Cum facem noi, pe animale,

Şi-a demonstrat, simplu vorbit,
Cǎ “omul” e tentat mereu,
De “mǎrul” care-a fost oprit,
Ca şi acum, de titlul meu!

Valeriu Cercel

P.S.
Dacǎ ce-am scris, nu-i de folos,
Cǎ lumea e cu susu-n jos….
Un comentariu-i de prisos.
Eu însǎ-aştept, sunt….curios!
Cǎci curios e orişicare,
Ce s-a nǎscut ca “om”, sub soare,
Cǎ e copil, sau cǎ e mare,
Chiar şi de “Sfânta Înǎlţare”!

cine te va atinge cu privirea
să nu călătorească decât alături de lacrima transpiraţiei
care îţi topeşte fruntea
în coapse
până va dansa
în cenuşa bătrâneţii

cine ţi-o lua urma mirosului
şi va uita chipurile tocite din ramă
să nu aibă linişte
până ce nu voi deschide fereastra
fântânii din care îmi voi bea uitarea

cine îţi va răvăşi continentele curbate de aşteptare
cu corăbiile uscate de soare
cu palmele arse de întrebări
acela
să nu aibă parte decât de iubirea ta
iubito!

Îmi umplui, găsii cu cale
filele, cu animale.

Parcă mă cuprinde frica
răsfoindu-mi cărticica.

Dintre rimele perechi
coame cresc şi sar urechi,

şi-ntre stihuri se înnoadă,
negru câte-un fleac de coadă,

şi când gata-s s-o deznod
şoareci, titlurile-mi rod,

şi pe fiecare coală
se semnează cu cerneală.

Nu mai ştiu de-s autor,
cartea e a mea? a lor?

Dacă se mai bat şi rag
dau din umeri, mă retrag

şi sub toamnă şi sub stele
fac o carte fără ele,

care, chiar de e frumoasă
pare o pustie casă.

Fără mare tărăboi
vin cu toatele-napoi.

Eu le dojenesc, tăcut.
… Şi o luăm de la-nceput…

Atîtea lucruri fără nici un rost
şi cîteva cu atît de palid sens
şi inima în strîmtul adăpost
tremurînd neştiută sub cerul imens.

De pe ochi ridici închisă
Languroasa, lungă geană,
Rai de fericiri promise
Şi de tainică dojană.

Şi-ţi pui degetul pe gură,
Sfătuieşti şi ameninţi
Şi îmi dai învăţătură
Să ne facem mai cuminţi.

Atunci braţul meu cuprinde
Mlădiosul tău grumaz:
,,Mâni vom fi cum vei pretinde,
Dar cum sunt mă lasă azi.”

Astfel lupt cu-a ta mustrare
Ceasuri, zile, săptămâni,
Şi mereu a mea-ndreptare
O amân de azi pe mâni.

Într-un sat din Tătăraşi,
Doi geambaşi, Ion şi Guţă,
Stau de vorba cum vă spun,
Şi pe masă-i o sticluţă,
Cu vin bun.

Măi, a zis Ion din greu,
Iţi vînd ţie calul meu!
Şi căruţa poţi s-o iei,
Şi-mi dai două mii de lei.
Vrei?

Uite banii, s-a făcut!
A răspuns Guţă degrabă,
Şi Ion, iabraş
a mai dat,
Înc-o sticluţă, aldămaş.

Mă Ioane-ntreabă Guţă,
Calul ce mi l-ai vîndut,
Ăla sur . . .
Spune-mi, n-are vreun cusur?

Ce cusur să aibă frate,
E un cal şi jumatate!
Sînge pur . . .

Da’ la deal?
Spune-mi, urcă dealu’ domnu’
cal?
Urcă, însă dealu-i deal!
’Nalt şi drept.
D’aia-i bine, dragă Guţă,
Să te dai jos din căruţă,
Şi ţinîndu-l de dîrloagă,
Urcă dealul ziua-ntreagă . . .

Da’ la vale? Fuge?
Sboară, zise Ion privind afară.
Şi d’aia-i bine, dragă Guţă,
Să te dai jos din căruţă,
Să-i apuci tu sfoarele,
Să nu vie căruţa, să-i rupă picioarele.

Dar la şes?
E-o grozăvie!
Aleargă ca o stafie.
Şi de-aia-i bine, dragă Guţă,
Să te dai jos din căruţă,
Şi cu grăunţele-n desagă,
Uţa-uţa, vin după tine şi calul şi căruţa.

Văd că nu ne-am înţeles,
Zise melancolic Guţă.
Păi dacă e vorba,
Să mă dau jos din căruţă,
Şi la deal, Şi la vale,
Dar şi mai ales la şes,
Atunci pentru Dumnezeu!
În căruţă cînd stau eu?

Eşti un mare găgăuţă,
A răspuns Ion degrabă,
Păi cînd stă calu-n grajd, măi Guţă,
Tu te aşezi în căruţă,
Şi cum nu ai altă treabă,
Poţi să stai o zi întreagă,
Guţă dragă!

La cina cea de taină
nu mâncarea
ci Cuvântul
de taină
te satură
cu puterea lui,
vestindu-te
că poţi să meditezi
la profunzimea Adevărului
la duhul Mângâietorului,
la via cerească,
la mlădiţa domnească-
Chiar de nu vrei să vezi,
vezi,
Chiar de nu vrei să auzi,
auzi.

Nu plânge, să nu te ascunzi,
ruşinându-te
de logodna trupului cu
subtilul gândului

Fără dorinţi
simţi cum te duci
pe calea triumfală
spre mările din cer,
spre trupul de azur al nimbului,
spre mister,
într-o trăire spectrală

Răpit,
născându-te imaginar
a doua oară

Cu noul chip suveran
Piatră
La temelia unui munte
De iubire sacră…

La cina de taină
nu mâncarea
ci Cuvântul
de taină
te satură…

Aş sta, aşa cu faţa-n sus,
Lovit pieziş de vreme
Şi-ncet ca un izvor supus
Ţi-aş murmura poeme.

Şi patul de sub şira mea,
Podeaua care-l ţine,
Cu timpul s-ar dărăpăna
Şi-n casă-ar fi ruine

Şi peste molcomul prăpăd
Peste privirea-mi oarbă
Cu gura începând să vad
Eu, năpădit de iarbă,

Din somnul ca un trist magnet
Ce ştie doar să cheme,
Ţi-aş mai încredinţa încet
Mistere şi poeme.

Albitul firii mele os,
Schiloada chipăroasă,
Lovit de pietre dureros
Şi mărunţit de-o coasă.

Ar face gura şi-ar sopti
Despre ce e şi nu mi-i
În veacul de schizofrenii
Pân-la sfârsitul lumii

Şi dacă varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar înghiţi şi osul,

Eu, tainic, blând şi tutelar,
Călcând tăceri postume,
Din toţi pereţii daţi cu var
M-aş reîntoarce-n lume,

Către o casă, unde-acum
Şi moartea mai aşteaptă,
Până să-nceapă tristul drum
De dincolo de şoaptă.

Să-ţi spun că încă nu-i târziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te ştiu
Pe viaţă şi pe moarte.

Aş sta aici, pe-acest prundiş
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar pieziş,
Să-mbătrânesc de tine.

Să-mi sugă oasele-n pământ
De parcă oase-aş plânge,
Să fiu doar calcar şi cuvânt
Şi-un ultim strop de sânge.

Nu ştiu de ce, pe cât m-afund în viaţă
mă simt atras de fleacuri omeneşti,
şi-mi place-n anotimpul de vacanşă
să-ntârzii, să rămân în Bucureşti.

De el ne-am săturat, dar el ne place,
el e un prag lovit să vezi alt prag,
şi-acum, când sunt sătul de locul zilnic
mă simt golit şi-mi e deodata drag.

Pe piatra lui am tot bătut cadenşa
şi-am s-o mai bat atât cât voi trăi,
spre un Olimp ascuns pe orice stradă
în cautarea marii poezii.

Aici m-au sufocat cu dulce teii
şi au trecut aiurea anii mei
aici copiii mi-au venit la viaţă
şi am născut şi-am îngropat idei.

La Bucureşti, copilăria toată,
visam s-ajung să pot şi eu vedea
celebrii câini ce au covrigi în coadă
şi să-ntâlnesc şi eu pe mama mea.

Eu vara aş iubi-o pe orbeşte,
dar simt că toamna-i anotimpul meu,
când frunze şi lumini pe bulevarde
mai dau halou părerilor de rău.

Când pe terase se mai bea o bere
şi oamenii romanţe triste vor,
şi-n curţi se face vin din must de struguri
şi toţi bucureştenii au umor.

L-am părăsit destul, ca azi să-l caut
şi să-l găsesc întodeauna treaz,
nu este el cel mai frumos din lume,
dar cel mai drag ne e în orice caz.

Mă pregătesc să fug din nou în ţară
şi să ciştig aripi dumnezeieşti,
să pot gusta melancolia toamnei
în fiecare colţ de Bucureşti.

3 august 1989