Replici

Autor : Mihai Eminescu

POETUL

Tu eşti o undă, eu sunt o zare,
Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sunt o stea ­
Iubita mea.

IUBITA

Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare,
Eu sunt un flutur, tu eşti o floare,
Eu sunt un templu, tu eşti un zeu ­
Iubitul meu.

Tu eşti un rege, eu sunt regină,
Eu sunt un caos, tu o lumină,
Eu sunt o arpă muiată-n vânt ­
Tu eşti un cânt.

POETUL

Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ţi să te ghicesc ­
Şi te iubesc!

IUBITA

Îţi par o noapte, îţi par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină,
Îţi par un cântec sublim încet ­
Iubit poet?

O, tot ce-i mistic, iubite barde,
În acest suflet ce ţie-ţi arde,
Nimica nu e, nimic al meu ­
E tot al tău.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Amurg in Delta

Autor : Ion Pillat

Cat vezi cu ochiul, verde, papurisul
Se-ndoaie-n vantul serii, fosnitor.
Din cand in cand si-arata luminisul
Un ochi de apa moarta. Un cocor
Cu aripa deschisa se ridica
Din stuf, sfasietor de trist scancind,
Sau cai tatari, dand roata fara frica,
Salbaticiti, necheaza pe un grind.
Amurgu-mbraca Delta toata-n aur
Cu turla unui sat lipovenesc,
Dar umbrele ostroavelor de plaur
Albastrul cenusiu il impanzesc.
Vaporul taie noaptea soptitoare,
Si valul ce se-ntuneca-ntr-una,
Cand cele cinci coline cresc in zare,
De aur vanat cum e pruna.

Opera Apartinand Ion Pillat | | Nici un Comentariu »

41

Autor : Ana Blandiana

Număr penele verzi
Din aripa bradului.
Dacă îmi vor ieşi
Mai puţine de 41
El va avea dreptul să zboare.
Îmi ies chiar 41.
Da, e mai complicat,
Dar oricum de mine depinde
Să-i acord dreptul în continuare.
– Zbori, îi spun.
– Eşti o proastă, îmi răspunde bradul.
– Nu, sunt o luptătoare pentru drepturile bradului,
Zbori!
– O, murmură el, se vede
Că n-ai încercat niciodată
Să-ţi încleştezi rădăcinile-n nori.
– Nu. De altfel, am greşit numărătoarea:
Îţi creşte şi următoarea.

Opera Apartinand Ana Blandiana | | Nici un Comentariu »

Ce-aţi văzut păstori

Autor : Colinde

Ce-aţi văzut păstori,
Sculaţi până-n zori?
Am văzut pe nou născut
Prunc Isus din cer venitul
Fiu Dumnezăiesc

Ce palat era (/ avea)
Unde Domnul sta?
Peşteră săracă rece
Peşteră de dobitoace
Palatul era

Ce avea de-aşternut
Micul nou născut?
Ieslea îi era culcuşul
Fân şi paie aşternutul
Micului Isus

Cine sta cu el,
Domnul mititel?
Sta Maria maica sfânta,
Sta Iosif cu faţa blândă
Sta şi se-nchina

Cine îi cânta,
Cine-l preamărea?
Îngerii din cer veniră
Vesele cântări doiniră
Pruncului Isus (/ Micului stăpân)

Opera Apartinand Colinde | | Nici un Comentariu »

Cimitirul

Autor : Grigore Alexandrescu

Peşteră-ntunecată, azil al pocăinţei,
Unde omeneşti fumuri ca fumurile pier,
Unde eroii credinţei
Au murit pentru lume ca să trăiască-n cer!

Tu care ai fost martor l-atâtea rugăminte
Ce se şopteau în umbra şi în răcoarea ta,
Când inima fierbinte
Viaţa de vecie în lacrimi o căta,

Dacă bolţile tale, ce nu pot fi pătrunse
De omeneşti suspinuri, de-al patimilor vânt,
Duc sufletul prin locuri şi prin cărări ascunse,
Departe de pământ,

Iată cumplita spaimă, ce în sânu-mi aprinse
Urâcioasa privire a foştilor părinţi
Şi altarul de piatră, pe care stau întinse
Mădulare de sfinţi.

Fioroasa răceală ce-nsuflă-a ta vedere,
Veşnicului întuneric aicea domnitor,
Şi grozava tăcere
Arăt umbrele morţii ce printre oase zbor!

Îmi pare că mă aflu în locuinţ-adâncă
A unei groaznici iesme, ce sângiuri o hrănesc;
Şi care de o stâncă,
Pe călător sfărâmă c-un zâmbet sătănesc,
Călugărilor morţi.

Sau în pădurea-aceea, în care mai-nainte,
Druizii cei sălbatici jertfeau pe osândiţi,
Când, setoşi de omoruri, treceau de puteri sfinte
Stejarii-mbătrâniţi!

Aici cu toate-acestea religia vorbeşte
Celor ce vor s-asculte cuvântul lui Hristos
Groaza cu-ncetul piere, şi omul întâlneşte
Poveţe de folos.

Vicleanul îşi dezbracă aici ipocrisia;
Acel căit se-mpacă cu ceru-ntărâtat;
Aici fapta cea bună visează veşnicia
Ş-aşteaptă nencetat.

Şi omul care crede, şi omul ce aşteaptă
De-o sfântă mângâiere în veci e însoţit;
Pacea va fi cu dânsul; el va lua răsplată,
Căci a nădăjduit.

În clipa regăsirii

Autor : Elena Liliana Popescu

În libertatea mării constrângerea e malul.
Deplinul întuneric lumina o conţine.
Pe ţărmul neclintirii neliniştea e valul
Şi din ce-a fost el lasă doar lumea care vine

Nimic îţi pare totul când cauţi nemurirea.
În muta disperare tăcerea e cuvântul.
Nefericirea însăşi cuprinde fericirea
Când, plin de umilinţă, tu părăseşti pământul

Iluzia, supusă, ascunde adevărul
Doar pentru a-l cunoaşte în clipa despărţirii
Acela care astăzi înseamnă trecătorul
Şi care este veşnic în clipa regăsirii…

Noaptea de aprilie

Autor : Alexandru Macedonski

Mai ţii oare încă minte noaptea-n care ne-am iubit?…
Un moment! Şi-n el o viaţă de un secol am trăit!
Pentru tine ce-am fost însă? Tot ce-ai fost şi pentru mine.
Un capriciu de o clipă pe-ale inimii ruine!
Iată tot. Fără-ndoială, noaptea, c-o vei fi uitat
Şi te miri de întrebare precum însumi sunt mirat;
Unul ş-altul, de atuncea, multe nopţi avem de-acele
Ca să ne-amintim de toate, este foarte-adevărat!
Dar secretul întrebării, cunoscut inimii mele,
Nu e-al meu să-l dau pe faţă, şi-ţi rămâne a ghici
Pentru ce aceste vorbe vin pe buze-a-mi rătăci
,,Mai ţii oare încă minte noaptea-n care ne-am iubit?…
Un moment!… Şi-n el o viaţă de un secol am trăit!”

Eram tineri deopotrivă, visători ca Poezia,
Graţioşi ca Tinereţea, dulci ca două sărutări
Care-aprind pe buze rumeni ale dragostei-mbătări!
Tu în arte, eu în versuri, ne-ncepuserăm solia,
Viitoru-n faţa noastră surâdea, şi între noi
Sta capriciul molatic; iar deschis pentru-amândoi
Se afla Musset pe masă. Mai ţii minte, spune-mi, oare,
Frazele armonioase din poema-ncântătoare,
Când perdelele alcovei tresăreau? Când Rolla, mut,
În beţia cea din urmă sta cu sufletul pierdut!
Marion, pe-ale lui braţe, o copilă! cumpărată
Pe preţ d-aur, de la mă-sa, se zbătea nevinovată!…
O! De ce n-am fost ca Rolla şi ca el să fi făcut
A-mi fi noaptea cea din urmă noaptea ce-am păstrat în

minte?…

Câte suferinţe astfel nu mi-aş fi cruţat, şi cât
N-aş dormi acum de bine printre mutele morminte,
Unde scapi de scârba lumii şi de-al traiului urât!

Spune-mi, draga mea… Mă iartă că era să-ţi zic pe nume!…
Poţi să fii cu o femeie, dar de eşti un om de lume,
Trebuie după aceea, doamnă, ca să-i zici, şi eu,
Care fac din lume parte, ca un om cu manieră,
Pot să sar pe ici, pe colo, câte-un gard din drumul meu…
Însăşi le-ai sărit adesea… Să sar însă-o barieră…
Nu e-n gustul dumitale şi nu poate fi-ntr-al meu!…
Doamna mea, dar. Mai ţii minte?… Eu nu uit nimic… Încât
Focul ce ardea în sobă parcă-l văd. Tuşeai p-atunce
Şi credeai că Moartea, grabnic, are-n groapă să te-arunce
Ea luă amorul nostru şi se mulţumi pe-atât!
Este-adevărat, desigur: Nu făcusem jurăminte
Ca să ne iubim o viaţă cum se face-obicinuit!
Un capriciu de o noapte are altfel de cuvinte
Şi, cu toate-aceste, o clipă cât un secol ne-am iubit!
Luna nu era în ceruri ca s-o am de mărturie,
Şi-nchizându-şi somnoroase ochii lor pătrunzători,
Stelele nenumărate de pe bolta azurie
Dormeau duse prin văzduhuri sub o grea manta de nori!
Uşa chiar era-ncuiată. Iar pe uliţa deşeartă
Câţiva nătărăi de frunte se luaseră la ceartă,
Atrăgând de la fereastră pe un curios gardist,
Care, strâns la cataramă, în mundiru-i de cazarmă,
Dup-o lungă sărutare, auzise-n casă larmă…
Precum vezi, n-am nici un martor, şi e lucru foarte trist!…
Lemnele trosneau sub flăcări şi se-ncovoiau în două,
Însă în cenuşă mută de atunci s-au prefăcut,
Că de-ar şti ca să vorbească revenind la viaţa nouă,
Multe-ar mai putea să spună ele, care ne-au văzut!

A! de n-ai uita nimica din momentele trecute,
Dacă noaptea de aprile ţi-a rămas în suvenir,
Vino, vom sorbi din cupa fericirilor pierdute.
Zilele vor curge line după-al nopţilor delir!
Sunt atât de tânăr încă, inima mi-e-atât de plină,
Buzele-mi şoptind un nume după dragoste suspină!
E ciudat, fără-ndoială, — că sunt ani întregi de zile –
Să-mi reamintesc de-o noapte printre nopţile de-aprile,
Şi cu gândul dus la tine, visător, să mă trezesc
Cu o patimă în suflet şi în inimă c-un nume
Ca să-mi fluture pe buze şi să-mi spuie că iubesc!
E ciudat, şi n-am ce zice, dar ciudat aşa cum este,
Face parte integrantă din a dragostei poveste
Inima este-o enigmă şi iubirea un mister,
Le urmez, şi iată totul: să le înţeleg nu cer!
De e scris însă departe unde te-afli-acuma, doamnă,
Să uiţi nopţile de-aprile pentru nopţile de toamnă
Şi să râzi de-aceste versuri ale sufletului meu,
Uită-le, dar lasă-mi dreptul ca să nu le uit şi eu,
Şi să-mi zic ca mângâiere pentr-o patimă adâncă
,,Mai ţii oare încă minte noaptea-n care ne-am iubit?

O mai ţii tu minte încă?…

Într-o clipă trecătoare cât un secol am trăit!”

Frunzele şi rădăcina

Autor : Alecu Donici

Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănţuiau
Şi cu zefiraşii astfel se şopteau:
— Dulce e viaţa frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,
Lumea înverzesc
Şi o răcoresc.
Călătorul pacinic, obosit de cale,
Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-şi dă.
Mândre fetişoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;
Şi cel păstoraş
Le cântă de jale-n al său fluieraş.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreaţa văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfăţat
Şi ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăuleşte,
El pe frunză verde întâi o numeşte;
Înşişi zefiraşii, voi ne legănaţi
Şi ne dezmierdaţi.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare
— Frunzelor le zise un glas din pământ —
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
— Cine-i rădăcina? Şi cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,
De ciudă plesnind.
— Rădăcina face arborul să crească
Şi peste tot anul frunză să renască —
Le răspunse ea.
În alt chip fiinţă voi nici aţi avea.
Să ţineţi dar minte
Aceste cuvinte:
Viaţa vegetală,
Viaţa socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.

Opera Apartinand Alecu Donici | | Nici un Comentariu »

Insomnie

Autor : Tristan Tzara

I

Stoarce,Dumnezeu,lămâia lunii
Să se facă simplitatea cerului
Trimite-ne anunţarea minunii
Ca pasărea de cârpă a luminii
Pentru bucuria sufletului

Când nu se mai văd oraşele, când se îneacă averea armatorilor din port
Când se îmblânzeşte furtuna ca mielul
Când se-aşază ruga în genunchi ca mulsul vacilor
Coboară îngerii cu mişcări încete de înot
Despărţind întunericul

Aşa ţi-am apărat mierea cărnii de ţânţari
Şi grădinar cu stropitoare de răcoare eram
Te doream cu întristări de marinar
Am chemat
Luna capul de păpuşă spart
Şi nu te-am deşteptat-şi mi-alergau în sânge armăsari
Eram cerşetor,tu pâine caldă
Eram după boală la spital,erai o scrisoare
Şi te aşteptam cu ferestrele deschise
Ce personaje lustruite de porţelan
Am clădit nopţii turnuri de zăpadă
Şi Hamleţi tremurând pentru un scârţâit de poartă
Ca rufele atârnate pe frânghie
M-am zbătut ca lup în colivie
M-am chinuit şi am ţipat şi n-am murit

Cu constatări de soiul acesta mi-am petrecut noaptea
Şi dimineaţa a venit ca strachina cu lapte în răsărit

II

Te privesc de atâta timp cu ochi tandri de măgăruş
Că-ţi fac rău insectele ochilor mei
Ţi-e legat părul ca la căţei
Şi ţi-e trupul întins ca pielea de mănuşă

Dormi lângă mine ca un strat de flori
Eşti tăcera dunelor submarine
Visează întâlniri ascunse cu scafandri
Mări pătrunse de balene pentru iubire
Şi peştişori coloraţi circulând în formă de scrisori

Blană de vulpe în răsăritul soarelui întinsă
Se răspândesc în aer şoimii albi ai bucuriei
Îmi place dragostea în fânul proaspăt cosit cu urzici
Şi prietenia în odăile cu mobile vechi şi mici

Pentru mâine
Să mă plimb cu tine în grădina publică
Fii păpuşă
Să-ţi înţeleg mecanismul
Fii pisică
Să mă joc cu tine altfel
Fii soră mai mică
Să mă îngrijeşti
Să nu mai presupui că te înşel
Să-ţi fiu Polichinelle cu muzică.

Opera Apartinand Tristan Tzara | | Nici un Comentariu »

Sex-periment

Autor : Valeriu Cercel

Am scris acum câteva zile,
O poezie,”Despre sex”,
La care cei cu fantezie,
S-au cam simţit loviţi la plex,

Se aşteptau şi ei sǎ-nveţe,
Citind o strofǎ sau chiar douǎ,
Ce n-au ştiut din tinereţe,
Sau poate… vreo figurǎ nouǎ;

Nimic însǎ nu s-a’ntâmplat,
Cǎci poezia fiind decentǎ,
Citind-o, mulţi s-au dezumflat,
Senzaţia fiind absentǎ.

Tot cam pe-atunci, pixu’mi hai-hui,
A scris şi “Darurile Lui”,
Ce au citit-o, fiind cam rece,
Sǎ nu vǎ mint, parcǎ vreo zece;

Aşa cǎ fǎr sǎ fiu atent,
Din douǎ titluri chiar banale,
“El” a fǎcut experiment,
Cum facem noi, pe animale,

Şi-a demonstrat, simplu vorbit,
Cǎ “omul” e tentat mereu,
De “mǎrul” care-a fost oprit,
Ca şi acum, de titlul meu!

Valeriu Cercel

P.S.
Dacǎ ce-am scris, nu-i de folos,
Cǎ lumea e cu susu-n jos….
Un comentariu-i de prisos.
Eu însǎ-aştept, sunt….curios!
Cǎci curios e orişicare,
Ce s-a nǎscut ca “om”, sub soare,
Cǎ e copil, sau cǎ e mare,
Chiar şi de “Sfânta Înǎlţare”!

Opera Apartinand Valeriu Cercel | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech