Apari să dai lumină arcatelor fereşti,
Să văz în templu-i zâna cu farmece cereşti.
Prin vremea trecătoare luceşte prea curat
Un chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat.
Privi-te-voi cu ochii în lacrime fierbinţi…
O, marmură, aibi milă de-a mele rugăminţi!
Îndură-te şi lasă privirea-mi s-o consol
La alba strălucire a gâtului tău gol,
La dulcea rotunzime a sânilor ce cresc,
La noaptea cea adâncă din ochiul tău ceresc,
Să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori…
O, marmură, aibi milă de ochii-mi rugători!
Aş vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ţi scald,
În dulcea-nfiorare a sufletului cald,
Să mor pătruns de jalea amorului meu sfânt,
Ca lebăda ce moare de propriul ei cânt,
Să mor de-ntâia rază din ochii tăi cei reci…
O, marmură, aibi milă de stingerea-mi pe veci!
Ca iarna cea eternă a Nordului polar
Se-ntinde amorţirea în sufletu-mi amar,
Nimic nu luminează astei pustietăţi,
Doar sloiurile par ca ruine de cetăţi,
Plutind de asprul viscol al morţii cei de veci…
Tu ramură-nflorită… pe visul meu te pleci!
Din lumea de mizerii şi fără de-nţeles
Cu ochii cei de gheaţă ai morţii m-am ales
Şi totu-mi pare veşted, căzut şi uniform.
Sunt însetat de somnul pământului s-adorm,
Încât numai de nume îmi pare că exist…
Tu doar răsai c-un zâmbet în visul meu cel trist!
Cu ochii tăi de înger mă mângâi şi mă minţi,
Căci ei cuprind o lume de dulci făgăduinţi,
De-amor fără de margini, de scumpe fericiri,
Cum nu se află-n lumea aceasta nicăiri,
Căci este umbra blând-a iubirii cei de veci,
Ce trece cu întreaga-i putere, pe când treci!
Nici luna plutitoare, nici stelele din cer
N-or să pătrunză-n lumea trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereţi,
Măcar să am de-acuma o sută de vieţi,
Căci sufletu-mi de-atuncea e-atât de-ntunecat…
Doar ochii tăi de înger în visul meu străbat!
Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad
Iluzii ca şi frunza pe undele de vad,
Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg,
Pustiul şi urâtul de-a pururi mă cuprind…
Doar braţele-ţi de marmur în visul meu se-ntind!
Precum corăbii negre se leagănă de vânt
Cu pânzele-atârnate departe de pământ,
Cum între cer şi mare trec pasările stol,
Trec gândurile mele a sufletului gol,
Întind ale lor aripi spre negre depărtări…
Tu numai eşti în visu-mi luceafărul pe mări.
Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci
Pe cele două braţe întinse-a sfintei cruci
Şi buzele-nsetate cu fiere mi le uzi;
Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,
Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist…
O, marmură, aibi milă de sufletul meu trist!
Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,
Mai mândră, tot mai mândră la fiecare pas…
Visez, ori e aievea? Tu eşti în adevăr?
Tu treci cu mâna albă prin viţele de păr?
Dacă visez, mă ţine în vis, privindu-mi drept…
O, marmură, aibi milă să nu mă mai deştept!
Înfăşurat într-un val
strângând în braţe un peşte
simt malul cu iarbă natal,
cum mă izbeşte.
Înfăşurat într-un corp,
strângând în sine un cuget,
mi-e strigătul orb
lovit de un muget
Înfăşuat într-un semn
cu gura pe-o cifră,
te-aud cum mă chemi
dulce hidră.
Şede baba pe călcâie
În tufărul cel uscat,
Şi tot cată ne-ncetat
Când la luna cea bălaie,
Când la focul cel din sat.
Şi tot toarce cloanţa, toarce,
Din măsele clănţănind
Şi din degete plesnind.
Fusu-i repede se-ntoarce,
Iute-n aer sfârâind.
“Fugi, Urâte! baba zice,
Peste codrul cel frunzos,
În pustiu întunecos!
Fugi, s-alerge-acum aice
Dragul mândrei, Făt-Frumos.
De-a veni el după mine
Să-1 iubesc eu, numai eu,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să-i se-ntoarcă tot în bine,
Cum se-ntoarce fusul meu!
Iar de n-a vrea ca să vie,
Dare-ar Duhul necurat
Să fie-n veci fermecat
Şi de-a Iadului urgie
Vecinic să fie-alungat!
În cap ochii să-i se-ntoarcă
Şi să-i fie graiul prins,
Iar Satan, c-un fier aprins,
Din piept inima să-i stoarcă
Şi s-o ardă-n foc nestins!
Fiară-Verde să-1 gonească
Cât va fi câmp de gonit
Şi lumină de zărit.
Noaptea încă să-1 muncească
Sânge-Roş şi Hraconit!”
Toarce baba, mai turbată!
Fusu-i zboară nevăzut,
Căci o stea lungă-a căzut,
Pe lună s-a pus o patâ
Şi-n sat focul a scăzut:
“Dragă puiule, băiete,
Trage-ţi mâna din cel joc
Ce se-ntoarce lângă foc,
Ş-ochii de la cele fete,
Cu ochi mari, făr’ de noroc.
Vin’ la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De deochi, de soarte rele,
Şi de şerpi te-oi descânta.
Vai! din ziua cea de vară
Când, prin luncă rătăcit,
Cântai Doina de iubit,
Cu-a mea inimă amară
Sufletu-mi s-a învrăjbit!
Adă-mi faţa ta voioasă
Ş-ai tăi ochi de dezmierdat,
Că mă jur în ceas curat
Să-ţi torc haine de mătasă,
Haine mândre de-mpărat.
Vârcolacul se lăţeşte
Sus, pe lună, ca un nor,
Vin’ ca pasărea-ntr-un zbor
Pân’ ce viaţa-mi se sfârşeşte
Ca şi lâna din fuior.”
Baba Cloanţa geme, plânge,
Căci fuiorul s-a sfârşit,
Iar voinicul n-a venit!
Mâinile cumplit îşi frânge,
Crunt strigând spre răsărit:
“Sai din hău făr’ de lumină
Tu, al cerului duşman!
Tu, ce-n veacuri schimbi un an
Pentr-un suflet ce suspină,
Duhul răului, Satan!
Tu, ce stingi cu-a ta aripă
Candela de pe mormânt,
Unde zac moaşte de sfânt,
Când înconjuri într-o clipă
De trei ori acest pământ!
Vin’ ca-n ceasul de urgie
Când zbori noaptea blestemând,
Ca să-mi faci tu pe-al meu gând
Că de-acum pe vecinicie
Tie sufletul îmi vând!”
Abia zice, şi deodatâ
Valea, muntele vuiesc,
În nori corbii croncăiesc,
Şi pe-o creangă ridicatâ
Doi ochi duşmani strălucesc!
“Eu pe mândru-ţi 1-oi aduce
(Zbiară-un glas ce dă fiori),
Printre şerpi şi printre flori,
La cea baltâ de mă-i duce
Şi-mprejuru-i de trei ori!”
Baba Cloanţa se porneşte
Fără grijă de păcat,
Cu Satan încălecat,
Ce din dinţi grozav scrâşneşte
Şi tot blestemă turbat.
Saltă baba, fuge, zboară
Cu sufletul după dor,
Ca o buhnă la izvor,
Şi-n urmă-i se desfăşoară
Toată lâna din fuior.
Fuge baba despletită,
Ca vârtejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Şi-n tăcerea adâncită
Satan urlă furios.
Mii de duhuri ies la lună,
Printre papură zburând,
Şi urmează şuierind,
Baba Cloanţă cea nebună
Care-aleargă descântând.
Codrul sună, clocoteşte
De-un lung hohot pân’ în fund.
Valea, dealul îi răspund
Prin alt hohot ce-ngrozeşte,
Dar pe dânsa n-o pătrund!
Ea n-aude, nici nu vede,
Ci tot fuge ne-ncetat,
Ca un duh înspăimântat,
Căci Satana o repede
Către ţelul depărtat.
Zece pasuri încă grele…
Mândrul că şi-a dezmierda,
Ca pe-o floare 1-a căta,
De deochi, de soarte rele
Şi de şerpi 1-a descânta.
Doi paşi încă… Vai! în lunc
Ţipă cocoşul trezit;
Iar Satan afurisit
Cu-a sa jertfă se aruncă
În băltoiul mucezit!
Zbucnind apa-n nalte valuri,
Mult în urmă clocoti,
În mari cercuri se-nvârti,
Şi de trestii, şi de maluri
Mult cu vuiet se izbi.
Iară-n urmă liniştită
Dulce unda-şi alina,
Şi în taină legăna
Faţa lunii înălbită
Ce cu ziua se-ngâna…
Când pe malu-i trece noaptea
Călătorul şuierând
Printre papuri când şi când
El aude triste şoapte
Ş-un glas jalnic suspinând:
“Vin’ la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De deochi, de soarte rele
Şi de şerpi te-oi descânta!”
1842, Mirceşti
Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne,
Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou,
Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne,
Dansului meu i-e vântul ecou.
De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc
Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele.
Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc,
Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.
Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt
Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe –
Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,
Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!
Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul,
lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi –
Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,
Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!
(1964)
Şi dacă norii se adun,
Pe cer albastru şi senin,
E ca durerea să mi-o spun
Şi inima-mi să mai alin.
Şi dacă codrii sunt pustii,
Şi nu răsare luna,
E că de-acum n-o să-mi mai vii,
Pe veci, pe totdeauna.
Şi dacă ramu’le se bat,
Acum, ca şi-înainte
E că de-acuma te-am uitat
Şi nu te mai ţin minte.
Şi dacă mâna-mi o mai lunec,
Pe-a lirei coarde amorţite
E ca o clipă să-mi întunec
Durerile-mi neţărmurite,
Şi dacă sunt aşa pustiu,
Şi nimeni nu mă ştie,
E că aşa am fost să fiu,
Şi că aşa a fost să fie.
(2 martie 1889
Reprodusă din „Limbă şi literatură”, VII, 1963 )
Fabulă pentru elevi inteligenţi
A fost odată-un miel aparte,
Care-a-nvăţat atâta carte,
Încât pe trupul din născare
I-au crescut colţi, şi solzi, şi ghiare –
Cum tremura odat’, de frică,
Azi n-avea teamă de nimică,
Şi lupii toţi, din văi, şi munţi,
De frica lui, erau cuminţi –
Morala:
De-ar creşte colţi, la învăţaţi,
S-ar cuminţi atâta limbă
Cât urlă: mieii ne sunt fraţi!
Dar lăcomia nu şi-o schimbă…
Dar este drept, că poate drepţii,
Pe-o lume stând într-un cuvânt
În echilibru, foarte strâmt,
Şi-ar împuşca chiar, înţelepţii…
Vreau sa iubesc pe fratii mei,
cu tot ca am in piept mai sfant.
Vreau sa doresc tot ceru-n ei,
dar sa-i iubesc asa cum sant.
Vreau sa iubesc pe dratii mei,
cu care vesnic voi fi sus.
Vazandu-L pe Isus in ei,
sa-L simt in mine pe Isus.
Vreau de-opotriva sa adun,
si rodu-ntreg si spicul frant.
Caci si Isus ma vrea mai bun,
dar ma iubeste-asa cum sunt.
Cand fratii mei au rani ce dor,
sa-mi fie bratul mai sfios,
sa nu apas in rana lor,
caci nu eu vindec, ci Hristos.
Noi prin Isus am fost iertati,
ca sa iertam si noi oricui.
Dar daca nu iubim pe frati,
n-avem in noi iertarea Lui.
Cunigunda e geloasă:
Eginhardt întârziază –
Iată-a dimineţei rază…
Ce senină şi frumoasă!
Un cal roib în vale paşte,
Este calul favorit,
Deşelat şi obosit –
Ce idee neagră naşte!?
Cunigunda e femeie –
Ah! ce gând îngrozitor!…
Vrun catolic?… Un omor?…
Un duel?… A! ce idee!
Ea scoboară trepte-trepte,
Dusă de-un funebru gând
Şi pe Dumnezeu rugând:
„Doamne sfinte! Doamne drepte!”
Din donjon până-n devale
E o cale-atât de lungă!…
Când, sărmana! O s-ajungă
Ţinta pasurilor sale?
A sosit acum la poartă:
„Hai! deschide! nu mă ţine!”
Poarta scârţâie-n ţâţâne –
A ieşit… A! crudă soartă!
Iată calul…Unde-i dânsul? …
E lungit mai la o parte:
Moartea! moartea îi desparte…
Şi, gândind, o umflă plânsul.
„Eginhardt al meu! viteze!
Dacă tu eşti mort – vorbeşte!
Inima mi se topeşte…
Poate-a ta să mă trădeze?”
Plânge Cunigunda vaşnic
Şi-l mângâie pe viteaz
Şi-l sărută pe obraz,
Când, deodată, strigă straşnic
Eginhardt cel elegant:
„Noch a’ Krieg’l, repetir:
Aber nicht vo Bragadir!
…Luther!!… Ich bin protestant!”
Adorm, adormi,
Cum stăm cu ochii-nchişi
Părem întinşi alături
Doi tineri morţi egali.
Auzi ce somnoros foşneşte soarele
Prin ierbi uscate,
Cerul e moale şi lasă pe degete
Un fel de polen.
Peste feţele noastre se mută
Umbrele cârdurilor de păsări,
Mirosul strugurilor ne pătrunde.
Adormi,
Nu te speria,
Pletele noastre vecine
Răsfirate în iarbă
Au început să prindă rădăcini,
În curând frunzele ne vor înveli
În auriul omăt.
Niciodată n-am semănat mai mult,
Aripile ţi s-au afundat în ţărână
Şi nu se mai văd.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »