În ochii mei adânci, pe brânci un faun priveghează,
Visează straşnica plăcere ce poţi s-o smulgi unui viol,
Hipnotizări ce pervertesc rânjind împrăştiază
Şi-n fund de gingaşe potire ţâşneşte-n silă vitriol
În ochii mei adânci, pe brânci un faun priveghează.

Catifelează lin şi dulce cuvântul său — suspin blajin
Dar când stăpân se crede-a fi, atunci pe pradă sare,
Brăzdează sânurile goale cu buze aprigi ca de Djin
Şi e un Iad de foc ascuns ce, până nu tresare,
Catifelează lin şi dulce cuvântul său — suspin blajin.

Zadarnic anii trec, şi trec — rămâne Domn în scaun,
Şi nu e om ca să nu-l poarte la pândă-n el pitit pe brânci,
Iar nu e ceas şi pas, răgaz să poţi avea de faun,
Eşti robul lui, şi totdeauna ca să trăiască el mănânci,
Zadarnic anii trec şi trec — rămâne Domn în scaun.

Cita vreme nu s-a-nchis Cartea Mintuirii,
cit Isus mai poarta-n rani singele Iubirii,
cit mai poate pilpiii jarul sub cenusa,
stai si-asculta. Domnul tau bate-acum la usa.

Daca azi e-n preajma ta, e ca vrea sa-ti spuna
gindul cel mai insemnat, vestea cea mai buna.
Nu-L lasa sa plece trist. Poate niciodata
mina Lui la usa ta n-are sa mai bata….
––––––––––––––––––
Zi de-april. Un aspru vint leagana smochinii.
Sus pe deal, cu chip ciudat, supt de priveghere,
iata-L tintuit pe lemn, Omul de durere,
Om deprins cu suferinti…. Vai, intoarce-ti fata!
Nu-L privi, ca te-nfiori! I se stinge viata.
Numai singe. Numai rani. Ce pacate grele
L-au adus intre tilhari? Ce blestem sa spele?
Imprejur cei intelepti Il lovesc cu gluma:
– S-a-ncrezut in Dumnezeu… sa coboare-acuma!
Unul din tilhari, rinjind, s-a-ntors sa-i spue:
– Daca esti Mesia Tu, smulge-ne din cue!
Celalalt se-ncrunta trist: Nu te prinde teama?
Pentru cite-am faptuit drept e sa dam seama.
Dar acesta, fara vina, toate le indura.
Si-ntorcind catre Isus ochii Lui de zgura:
– Doamne, cind vei fi-Mparat, sa-Ti aduci aminte.
De-oi fi tarina in gradini, de-oi fi colb fierbinte,
sa ma chemi sa-Ti vad si eu zilele senine….
Si-a raspuns Isus: – Vei fi…. azi… in Rai cu Mine!

Numai tu, sarman tilhar, vezi lumina sfinta?
Tu, opaitul cel stins, trestia cea frinta?
Cum? N-o vad cei priceputi? Doctorii? Soborul?
Preoti, nu vedeti in El Rascumparatorul?
––––––––––––––––––––
Cinste Jertfei lui Isus! El S-a dat ca plata!
Prin credinta-n El, acum, Viata-i cistigata!
Mii de ingeri spre Isus isi apleaca zborul:
„Aleluia! A invins Mielul, Salvatorul!”
––––––––––––––––––––
Fratii mei, sa sune-n larg bolta cea albastra
de cintari si chiot plin! Viata e a noastra!
Lutul cind se-ntoarce-n lut ca sa-si duca somnul,
noi suntem intimpinati de Isus, de Domnul
si de ingeri sclipitori, soli ai Diminetii,
ce ne duc in Paradis, si cetatea Vietii!

Astazi dar, prieten drag, cit mai este mila,
cit iertarea nu si-a-nchis cea din urma fila,
cit al neamurilor timp inca nu se curma,
cit Isus mai poarta-n rani stropii cei din urma,
nu-L lasa sa plece trist!

Poate niciodata
mina Lui la usa ta n-are sa mai bata…..

Iata azi El Si-a intors catre tine fata!
Omule, fii intelept!
AZI PRIMESTE VIATA!

E primăvară… Sus pe Atlas,
între pământ şi luna plină,
Fug nouri străvezii la vale
cernând uşor o bură fină…
Un leopard adult simţeşte
deodată-n sânu-i o văpaie!
Din creştet până-n vârful coadii,
în creiere şi-n măruntaie,
Îl furnică un neastâmpăr
nesuferit şi nenţeles…
Din nările lui dilatate,
suflări adânci şi grele ies;
Din ochii-i injectaţi de sânge,
îi pică lacrime fierbinţi:
El ghearele-şi înfige-n carne,
scrâşneşte crunt ieşit din minţi,
Se zvârcoleşte-n salturi stranii…
răcneşte covârşit de chin –
Îi crapă pieptul sub lucrarea
nemilostivului venin…
Ridică botu-n sus să soarbă
răcoarea nopţii cuputere
Şi vede-n călătorii nouri
un cârd de tinere pantere.

*

S-au dus şi nourii şi luna –
– pe Atlas soarele e sus –
Acu… bolnavul de az-noapte
lâng-o panteră doarme dus.
Da! da!in cauda venenum –
ilustrul Darwin bine-a spus!

I

Mănăstirea-şi doarme moartea lângă ţărm de Acheron…
Oglindindu-se în undă, stâlpi ş-arcade se confundă,
Pe când clopotu-nviază trăgănat şi monoton
Un fior ce din aramă zboară-n lung şi-n larg pe undă.

Pretutindeni e-ntuneric, neagră moarte pretutindeni…
Sub uitare, ca-ntr-o vată, zace-al traiului transport;
S-au dus patimile toate, — voci de tunet sau de grindini,
Lângă glaucele ape mănăstirea e un port.

II

Dar tăcere: rugăciunea, şi un disc în noaptea brună…
Limbi bronzate graiul ritmic îl propagă împrejur,
Tinicheaua de pe turnuri albăstrită e de lună
Ş-a bisericii nălucă îşi dă brânci în clarobscur.

Tot aşa se naşte-n mine, sub mister, o frământare…
Oh! simţire, te crezusem întinată pentru veci.
Şi afară din Gomora te-azvârlişi prin o sforţare
Spre-a-mi repune-argint în suflet şi un psalm pe buze reci.

III

Şi deci iată că de lapte se fac glaucele ape,
Balta mucedă e toată fermecat mărgăritar,
Iar pe vechiul zid pe care liliacu-atârnă grape,
Licăriri de pietre scumpe licurici zglobii presar.

Iată însă şi rogozul că-mprumută-o voce clară
Şi-nstrunează profeţia unei magici bunătăţi,
Ce-n toţi timpii şi-n tot locul priveghează tutelară
Ca o stea ce străluceşte din adânci eternităţi.

IV

Biată inimă pe care o crezusem pe veci moartă,
Înviere, şi în tine, schit de taină, a tocat,
Şi sub lacrimă lunară, — strop de rouă-n orice soartă,
Flori de-argint albesc în cerul unui trai întunecat…

Iar în vraja răzleţită, scânteiază taina rară
Că-n afar’ de clipa vieţii sunt sublimele-aurori,
Că din iarna-ngheţătoare naşte calda primăvară,
Şi că giulgiurile morţii sunt drapări de-nvingători.

Condamnă toţi şi numai unul iartă,
Când toţi vorbesc se-aude cel ce tace,
Dă semne de cădere şi de pace,
Dezamăgita, tulburea mea soartă.

Ce vremuri de vremelnicii sărace,
Mi-am dejugat şi tidva lângă poartă,
Şi-acum aştept voios în noaptea moartă
Pe cineva să vină mai încoace.

E un tiran – de tirania pâinii –
Aicea în castelul fără geamuri
Şi tigrii lui domestici sar în hamuri
Şi-n lanţuri lupi se gudură, nu câinii.

Miroase a pustiu şi a cenuşă,
În beciuri e-o uzină de cătuşe.

Cărbunii când ţi-or arde-n vatră
În seri de ani târzii şi goi,
Tu stând la lespedea de piatră
Să te gândeşti c-am ars şi noi…

Iar când din ochii de jăratic
Vor tresări scântei-scântei,
Să ştii că visul meu sălbatic
S-a mai aprins o dată-n ei.

(1905)

Deunăzi un văcar de sat
Catîrului i-a atîrnat
Salbă de clopoţei,
Numindu-l el îngrijitor
Şi înainte mergător
Ciredei de viţei.
Însă curînd s-a-ncredinţat
Că ş-a făcut mare păcat
Cu bietul dobitoc,
Care, cît s-a simţit
Aşa împodobit,
Strigă: „O, ce noroc!
În sfîrşit, iată-mă chemat
La gradul ce am meritat.
Meritul meu recunoscut
De lumea toată e văzut.
Acum de sus am să tratez
Soiul dobitocesc;
Pe nimeni nu mai salutez,
Căci prea mă umilesc.“
Aşa zicînd, aşa făcu,
Şi plin de îngîmfare
El clopoţeii începu
Să-i sune foarte tare;
Aşa de tare îi sună,
Cît mintea i să răsturnă;
Şi el care june fiind
Trecea de cam smintit,
Acum mai mult îmbătrînind
De tot a-nnebunit.

Cum socotiţi şi dumneavoastră,
Dar eu gîndesc că-n ţara noastră
Se află aşa dregător,
Numit chiar ecselenţă,
Ce cu catîrul sunător
Poate da concurenţă,
Care să crede om de stat,
Chiar şi politic însemnat,
Şi care netăgăduit
De clopoţei este smintit.

(„Romînul“, 12 februarie 1861.)

Dimineaţa devreme, ceaţa-i lipită de drum,
Trenul intră-n gară împachetat în fum…

Peronu-i pustiu, vântul se joacă-n hârtii,
Lumini colorate se-aprind ca nişte făclii!

Şeful de gară mă priveşte ciudat:
“De ce nu eşti la ora asta în pat,
Spune-mi, de ce umbli când toţi oamenii dorm?
Eu în locul tău, zău, aş fi mort de somn!”

“Aici în oraş stă o fată frumoasă,
Am venit special aşa,
S-ajung la ea acasă:
Vreau să-i fac o surpriză, ştii,
Când se va trezi!”

Foaie verde fard de claun,
la amurg cînd e instinct,
îmi văd mîinile murind,
mi-aud tîmplele murind.

Foaie verde fard de claun,
o, copilăroasa mea,
circul iar se va deda
cînd la nu şi cînd la da.

Foaie verde fard de claun,
geme-un elefant obez,
eu cu ochii protejez
vipia de la trapez.

Foaie verde fard de claun,
frunză verde de ce mori,
rîdeţi încă de trei ori,
musafiri şi spectatori.

Foaie verde fard de claun,
străbăteţi pînă departe
fardul meu ce ne desparte,
praful drumului spre moarte.

Elefantul stă pe scaun,
îndulcit şi el de plînsu-mi
foaie verde fard de claun,
foaie verde de eu însumi.