E primăvară… Sus pe Atlas,
între pământ şi luna plină,
Fug nouri străvezii la vale
cernând uşor o bură fină…
Un leopard adult simţeşte
deodată-n sânu-i o văpaie!
Din creştet până-n vârful coadii,
în creiere şi-n măruntaie,
Îl furnică un neastâmpăr
nesuferit şi nenţeles…
Din nările lui dilatate,
suflări adânci şi grele ies;
Din ochii-i injectaţi de sânge,
îi pică lacrime fierbinţi:
El ghearele-şi înfige-n carne,
scrâşneşte crunt ieşit din minţi,
Se zvârcoleşte-n salturi stranii…
răcneşte covârşit de chin –
Îi crapă pieptul sub lucrarea
nemilostivului venin…
Ridică botu-n sus să soarbă
răcoarea nopţii cuputere
Şi vede-n călătorii nouri
un cârd de tinere pantere.

*

S-au dus şi nourii şi luna –
– pe Atlas soarele e sus –
Acu… bolnavul de az-noapte
lâng-o panteră doarme dus.
Da! da!in cauda venenum –
ilustrul Darwin bine-a spus!

I

Mănăstirea-şi doarme moartea lângă ţărm de Acheron…
Oglindindu-se în undă, stâlpi ş-arcade se confundă,
Pe când clopotu-nviază trăgănat şi monoton
Un fior ce din aramă zboară-n lung şi-n larg pe undă.

Pretutindeni e-ntuneric, neagră moarte pretutindeni…
Sub uitare, ca-ntr-o vată, zace-al traiului transport;
S-au dus patimile toate, — voci de tunet sau de grindini,
Lângă glaucele ape mănăstirea e un port.

II

Dar tăcere: rugăciunea, şi un disc în noaptea brună…
Limbi bronzate graiul ritmic îl propagă împrejur,
Tinicheaua de pe turnuri albăstrită e de lună
Ş-a bisericii nălucă îşi dă brânci în clarobscur.

Tot aşa se naşte-n mine, sub mister, o frământare…
Oh! simţire, te crezusem întinată pentru veci.
Şi afară din Gomora te-azvârlişi prin o sforţare
Spre-a-mi repune-argint în suflet şi un psalm pe buze reci.

III

Şi deci iată că de lapte se fac glaucele ape,
Balta mucedă e toată fermecat mărgăritar,
Iar pe vechiul zid pe care liliacu-atârnă grape,
Licăriri de pietre scumpe licurici zglobii presar.

Iată însă şi rogozul că-mprumută-o voce clară
Şi-nstrunează profeţia unei magici bunătăţi,
Ce-n toţi timpii şi-n tot locul priveghează tutelară
Ca o stea ce străluceşte din adânci eternităţi.

IV

Biată inimă pe care o crezusem pe veci moartă,
Înviere, şi în tine, schit de taină, a tocat,
Şi sub lacrimă lunară, — strop de rouă-n orice soartă,
Flori de-argint albesc în cerul unui trai întunecat…

Iar în vraja răzleţită, scânteiază taina rară
Că-n afar’ de clipa vieţii sunt sublimele-aurori,
Că din iarna-ngheţătoare naşte calda primăvară,
Şi că giulgiurile morţii sunt drapări de-nvingători.

Condamnă toţi şi numai unul iartă,
Când toţi vorbesc se-aude cel ce tace,
Dă semne de cădere şi de pace,
Dezamăgita, tulburea mea soartă.

Ce vremuri de vremelnicii sărace,
Mi-am dejugat şi tidva lângă poartă,
Şi-acum aştept voios în noaptea moartă
Pe cineva să vină mai încoace.

E un tiran – de tirania pâinii –
Aicea în castelul fără geamuri
Şi tigrii lui domestici sar în hamuri
Şi-n lanţuri lupi se gudură, nu câinii.

Miroase a pustiu şi a cenuşă,
În beciuri e-o uzină de cătuşe.

Deunăzi un văcar de sat
Catîrului i-a atîrnat
Salbă de clopoţei,
Numindu-l el îngrijitor
Şi înainte mergător
Ciredei de viţei.
Însă curînd s-a-ncredinţat
Că ş-a făcut mare păcat
Cu bietul dobitoc,
Care, cît s-a simţit
Aşa împodobit,
Strigă: „O, ce noroc!
În sfîrşit, iată-mă chemat
La gradul ce am meritat.
Meritul meu recunoscut
De lumea toată e văzut.
Acum de sus am să tratez
Soiul dobitocesc;
Pe nimeni nu mai salutez,
Căci prea mă umilesc.“
Aşa zicînd, aşa făcu,
Şi plin de îngîmfare
El clopoţeii începu
Să-i sune foarte tare;
Aşa de tare îi sună,
Cît mintea i să răsturnă;
Şi el care june fiind
Trecea de cam smintit,
Acum mai mult îmbătrînind
De tot a-nnebunit.

Cum socotiţi şi dumneavoastră,
Dar eu gîndesc că-n ţara noastră
Se află aşa dregător,
Numit chiar ecselenţă,
Ce cu catîrul sunător
Poate da concurenţă,
Care să crede om de stat,
Chiar şi politic însemnat,
Şi care netăgăduit
De clopoţei este smintit.

(„Romînul“, 12 februarie 1861.)

Dimineaţa devreme, ceaţa-i lipită de drum,
Trenul intră-n gară împachetat în fum…

Peronu-i pustiu, vântul se joacă-n hârtii,
Lumini colorate se-aprind ca nişte făclii!

Şeful de gară mă priveşte ciudat:
“De ce nu eşti la ora asta în pat,
Spune-mi, de ce umbli când toţi oamenii dorm?
Eu în locul tău, zău, aş fi mort de somn!”

“Aici în oraş stă o fată frumoasă,
Am venit special aşa,
S-ajung la ea acasă:
Vreau să-i fac o surpriză, ştii,
Când se va trezi!”

Foaie verde fard de claun,
la amurg cînd e instinct,
îmi văd mîinile murind,
mi-aud tîmplele murind.

Foaie verde fard de claun,
o, copilăroasa mea,
circul iar se va deda
cînd la nu şi cînd la da.

Foaie verde fard de claun,
geme-un elefant obez,
eu cu ochii protejez
vipia de la trapez.

Foaie verde fard de claun,
frunză verde de ce mori,
rîdeţi încă de trei ori,
musafiri şi spectatori.

Foaie verde fard de claun,
străbăteţi pînă departe
fardul meu ce ne desparte,
praful drumului spre moarte.

Elefantul stă pe scaun,
îndulcit şi el de plînsu-mi
foaie verde fard de claun,
foaie verde de eu însumi.

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

De mulţumirea lumii cu mâhnire
Mi-s ochii mai uscaţi şi paşii mai înceţi,
Şi orice gest se-opreşte la pornire,
Şi hergheliile îmi mor buimace pe pereţi.

Oh, nechezatul lor să nu scâncească
În râsul lumii prea copilăros,
Să nu lucească prea riscanta-mi sanie
Alunecând de viaţă mai în jos.

Verzi herghelii născute pe murii mei degeaba,
Degeaba peste mine uriaşele ninsori,
De mulţumirea lumii cu mâhnire
Mă refugiez în urşi îngrozitori.

Dar sunt şi urşii mei la fel de laşi
Şi mă preling cu zâmbet în prăpăd.
Când cu mâhnire mulţumirea lumii
Din blana ursului o văd.

Sunt ursul eu, spre mulţumirea lumii,
Şi fotograful lângă urs tot eu.
Nu muşc, dar pot să muşc, nu muşc
Şi mă fotografiez mereu.

Bre muscale, am ostenit
Să te-ascult necontenit,
Să te-ascult neîncetat
Că m-ai fost eliberat;
Că m-ai ajutat isteţ
Să trăiesc un timp măreţ,
Că mă-mbraci, că m-ai născut,
Iar eu mă uit peste Prut.
Dar ce fel de ajutor
Când mai sunt măturător
Al străzii pe care stai
Plină zilnic de-ntâi Mai?!
Şi ce fel de falnic timp
Când muncesc ca robu-n câmp,
Când ficatul mi-i distrus
De otrăvuri ce-ai adus,
Când ne mor copiii-n leagăn,
Iar tu cânţi pe sub mesteacăn
Şi te baţi cu pumnu-n piept
C-ai luptat şi ai un drept…
Nu zic nu: ai ars în foc,
Dar eu ce: jucam sau joc?!
Nu zic nu: te-ai şi bătut,
Dar noi ceilalţi ce-am făcut:
Bielarusul şi armeanul,
Românul şi-americanul,
Letonul şi polonezul
Şi tadjicul şi englezul…
Bre muscale, ia fii bun,
Ascultă şi eu ce-ţi spun:
Fără ceilalţi, negreşit,
Azi nemţeşte-ai fi grăit
Şi cerşeai chiriliţa,
Limba, cântul, şcoala ta,
Hramul tău şi propriul pom…
Bre muscale, fii, bre, om!