De mulţumirea lumii cu mâhnire
Mi-s ochii mai uscaţi şi paşii mai înceţi,
Şi orice gest se-opreşte la pornire,
Şi hergheliile îmi mor buimace pe pereţi.

Oh, nechezatul lor să nu scâncească
În râsul lumii prea copilăros,
Să nu lucească prea riscanta-mi sanie
Alunecând de viaţă mai în jos.

Verzi herghelii născute pe murii mei degeaba,
Degeaba peste mine uriaşele ninsori,
De mulţumirea lumii cu mâhnire
Mă refugiez în urşi îngrozitori.

Dar sunt şi urşii mei la fel de laşi
Şi mă preling cu zâmbet în prăpăd.
Când cu mâhnire mulţumirea lumii
Din blana ursului o văd.

Sunt ursul eu, spre mulţumirea lumii,
Şi fotograful lângă urs tot eu.
Nu muşc, dar pot să muşc, nu muşc
Şi mă fotografiez mereu.

La amiază, pe căldură,
Se urcau pe drum la munte
Şase harnici cai de frunte
Înhămaţi la o trăsură.
Spre-a o face mai uşoară,
Toţi drumeţii se coboară;
Caii însă asudau,
Opinteau şi iar mai stau,
Când o muscă foarte iute
Au venit să le agiute.
Bâzâind pe ii îndeamnă
Şi prin aer drum l însamnă;
Unde coama nu agiunge
Pe rând caii tot împunge.
Carul dacă naintează,
Crede că-nsaşi ea l-au tras,
Şi-nmândrită-apoi s-aşază
Cărăuşului pe nas.
Iar de stă la vre o râpă,
Musca-atunci se face foc:
Zboară,-mpunge,-njură, ţipă
Că stau roatele pe loc,
Ca bătrânul capitan,
Ce în cruntă bătălie
Cătră un asalt îmbie
Pe aprodu al său oştean.
Mai oftează musca mică
Că povara nu-i rădică
Şi că dintre călători
Nu-i dă nime agiutori,
Dar l-a sa bâzâitură
Nici pic caii iau aminte,
Ci păşind tot înainte
Suie-n deal cea grea trăsură.
Atunci musca, stând, li zice:
Să ne răsuflăm aice
Dup-atâta osteneală!
Ş-apoi fără de sfială
Li mai cere legiuită
Pentru lucru mulţămită.

Aşa unii multe ori
Se îndeasă la o treabă,
Unde-s pre sârguitori
Şi la vorbă şi la grabă,
Dar în faptă-s chiar bufoni,
Minciunoşi şi fanfaroni.

La ocazia compunerei Regulamentului organic
Bucureşti, 1830

Bre muscale, am ostenit
Să te-ascult necontenit,
Să te-ascult neîncetat
Că m-ai fost eliberat;
Că m-ai ajutat isteţ
Să trăiesc un timp măreţ,
Că mă-mbraci, că m-ai născut,
Iar eu mă uit peste Prut.
Dar ce fel de ajutor
Când mai sunt măturător
Al străzii pe care stai
Plină zilnic de-ntâi Mai?!
Şi ce fel de falnic timp
Când muncesc ca robu-n câmp,
Când ficatul mi-i distrus
De otrăvuri ce-ai adus,
Când ne mor copiii-n leagăn,
Iar tu cânţi pe sub mesteacăn
Şi te baţi cu pumnu-n piept
C-ai luptat şi ai un drept…
Nu zic nu: ai ars în foc,
Dar eu ce: jucam sau joc?!
Nu zic nu: te-ai şi bătut,
Dar noi ceilalţi ce-am făcut:
Bielarusul şi armeanul,
Românul şi-americanul,
Letonul şi polonezul
Şi tadjicul şi englezul…
Bre muscale, ia fii bun,
Ascultă şi eu ce-ţi spun:
Fără ceilalţi, negreşit,
Azi nemţeşte-ai fi grăit
Şi cerşeai chiriliţa,
Limba, cântul, şcoala ta,
Hramul tău şi propriul pom…
Bre muscale, fii, bre, om!

Când priveşti oglinda mărei,
Vezi în ea
Ţărmuri verzi şi cerul sărei,
Nor şi stea.
Unda-n plesnetul ei geme
Şi Eol
Sună-n papura ce freme
Barcarol.

Un minut dacă te-i pierde,
Tu, măcar,
Sub noianul mării verde
Şi amar,
Colo-n umeda-i pustie,
Ca-n sicriu,
Te-ai simţi pe vecinicie
Mort de viu.

Vezi pe buza mea pălită
Un surâs,
Vezi pe fruntea-mi liniştită
Dulce vis,
Şi al luncei vânt de vară
Călduros
Cântă-n lira mea amară
Lănguros.

De-ai pătrunde c-o privire
Al meu sân,
Să vezi marea-i de mâhnire
Şi venin,
Ai cunoaşte-atuncea bine
Traiul meu:
Suflet mort, zâmbiri senine ­
Iată eu.

Prin Rai copiii au dus-o foarte bine,
Cum ar fi dus-o orişicine,
Jucându-se cu gâzele şi iezii
Care săreau pe mugurii livezii

Nici: „Culcă-te devreme!” Nici „Te
Scoală!”
Nu era cine ţine socoteală
Că întârzii, Adame, de la şcoală,
Că lecţia s-o spui fără greşeală,
Că, Eva, încă nici te-ai pieptănat
Şi te găseşte prânzul tot în pat.

Nimic, nici taţi, nici mame, nici dădace,
Nici profesoară, rea ca o răgace,
Nici dascălul cu zgârci în beregată
Care să sâcâie băiatul şi pe fată.
Totul era de glumă şi de joacă
Şi aşteptai doar pomii să se coacă.

Dar ce-i veni într-o zi lui Dumnezeu
Că se-arătă încins în curcubeu
Şi dete-ntâile porunci
Anume ce-i iertat şi nu e să mănânci.
-„Din pomul acesta, Evo şi Adame,
Să nu v-atingeţi nicidecum de poame.
De unde nu, cunoaşte-ţi ce v-aşteaptă:
Pedeapsa mea cea crâncenă şi dreaptă.”
– „Ai auzit?”
– „Am auzit!”
– „ce fel,
Că se mânie Domnul, însuşi el?”
– „Mi-e tare poftă, dragul meu, să gust
Tocmai din pomul ăla, plin de must.”

Il m’a tendu une feuille telle une main à doigts
Moi je lui ai tendu une main telle une feuille à dents
Il m’a tendu une branche comme un bras
Telle une branche j’ai étiré le bras
Lui c’est penché vers moi avec le tronc
tel un lourd pomrnier
Moi j’ai baissé mon épaule comme un nouveau tronc,
j’entendais sa sève pousser
comme le sang.
Il entendait mon sang monter
lentement comme la sève.
Moi j’ai traversé son corps!
Lui, il a parcouru le mien.
Moi – je suis resté un arbre solitaire
Lui – un homme tout seul.

Un cantec aureste si-o stea la geam se-aprinde
si-o ciocanire alba in visul dinspre strada.
Ce pas se mai opreste in gheata si zapada,
la casa zavorita de astazi sa colinde?

Pe lenesa beteala de trista promoroaca
aud colindatorii cu steaua de clestar
si inteleg ca-i steaua anilor limpezi, dar
o las pe sub fereastra sa lunece, sa treaca.

Si magica lui usa trecutu-ncet si-atinge
si vad un pom de aur cand se deschide usa…
Dar daca mana, grabnic, luminile le stinge
si smulge mandarina si toba si papusa?

Cine-a gonit din bradul cu inimi mici de stele
si n-a mai vrut din aur sa cheme inapoi
ingerii tristi de zahar si saniile moi
zambind cu Mosi-Craciunii de turta dulce-n ele?…

S-au stins in brad luceferi si portocale-n mine.
Zac jucarii de vise pe fund uitat de lada.
In scrinuri vechi dorm ingeri si inimi de zapada
si zilele de aur ca niste mandarine.

Si doar colinda curge… De ce atata zvon,
cand mana ostenita nu-i face semn sa vina?
E mai adanc, cand ninge pe cantec si lumina,
peste colinda vietii si steaua de carton.

visul acesta catifelat şi sidefiu
care ne visează
vieţile
mult mai adevărate.
visul acesta
ne visează pe noi.
e
ca şi când
o oglindă
ar privi înlăuntrul nostru
surâzând
cu tandreţe.

Bunica stă pe prag şi toarce,
Dar, pe când sfârâie fuiorul,
Cu visul ei care-şi ia zborul
Şi tinereţea i se-ntoarce.

Se vede-n horă legănată
De-al lăutarilor suspin,
Cu sânul tare, cald şi plin,
Sub cămăşuţa ei de fată.

Şi cum se-ncinge o bătută,
O prinde Dinu de mijloc
Şi joacă lângă ea cu foc,
Apoi din fugă o sărută.

Târziu, când hora s-a sfârşit
Şi cerul s-a făcut ca plumbul,
S-au dus alături şi-n porumbul
Din vale tainic s-au oprit.

Dar nunta? Nicidecum paharul,
Ci ochii lui au îmbătat-o…
O, parcă-l vede pe primarul
Şi popa care-a cununat-o!

Şi cum se toarce-ntruna firul
Şi-n jurul fusului se prinde
Nu ştiu ce spaimă o cuprinde
De-şi pierd şi visurile şirul.

Într-un amurg pe când apusul
Pălea sub norii-nsângeraţi,
Doi prunci îşi vede îngropaţi,
Şi-o lacrimă îi arde fusul.

Şi când, trezindu-se din vise,
Văzu că-i noapte şi târziu,
La luna care răsărise
Lătra un câine a pustiu.