Se-nnorează ceru-albastru,
Nici o floare, nici un astru,
Căci şi cer ca şi pământ
Pus-au vara în mormânt.

Toate frunzele-adorate
Zboară-n vânt amestecate…
Corbi şi ciori-nnegresc pe sus…
Rândunelele s-au dus.

Fulguieşte de ninsoare
În pustiile ogoare,
Urlă crivăţu-n copaci…
Vai de oamenii săraci.

De la munte pân’ la baltă
Numai crivăţ ce te saltă;
Numai cer posomorât
Peste câmpul mohorât.

Bătătura e pustie
De belşug şi veselie,
Şi de-al verii cântec viu
Orice suflet e pustiu.

Sus la stânele din munte
Pe zăpadă îşi fac punte
Lupi prădalnici şi mişei…
Vai de turmele de miei.

Pestetot numai zăpadă,
Ce s-adună în grămadă
Sau se-mparte-n fel de flori
Sub ai vântului fiori.

Prin pădurea troienită
Nu e cracă nenflorită,
Dar în loc de ghiocei
Pretutindeni e polei.

De prin coşuri iese fumul
Ce mereu îşi trage drumul
Sub al iernii cer senin…
Vai de cei fără cămin.

Prin oraşe umblă-n sănii
Fel de feluri de jigănii
Ce-năuntru nici nu-ncap
De samur şi de sângeap.

Tot prin falnice locaşe
Îşi duc frunţile trufaşe,
Dar de nas, de nu le-ajungi,
Sub mănuşi au gheare lungi.

Viscol, crivăţ nu-i atinge,
Soba-n veci nu li se stinge…
Sunt boieri sau boieriţi…
Vai de oamenii cinstiţi.

• Aho, aho copii şi fraţi
• Am plecat să colindăm
• Am plecat să colindăm
• Aseară pe asfinţit
• Aseară pe înserate
• Asta-i casa?
• Astăzi am văzut minune
• Astăzi s-a născut Hristos
• Astăzi se vesteşte
• Asteptam pe Mos Nicolae
• Bună dimineaţa la Moş Ajun
• Ce sară-i astă sară
• Ce vedere minunată
• Ce-aţi văzut păstori
• Ceastă seară
• Cerul şi pământul
• Cerurile s-o grăit
• Ciuta ciutelor
• Coborât-a, coborât
• Coborât-o coborât
• Colinda nevinovată
• Colinda oilor
• Colinda păstorilor
• Colinde, colinde – Mihai Eminescu
• Colindiţa
• Colo sus
• Colo sus în vremea ceia
• Colo sus şi mai în sus
• Colo-n deal
• Copile cu ochi senini
• Coroană de trandafiri
• Crăciunul copiilor – Octavian Goga
• Creştinilor noi astăzi
• Dăliana
• Daţi-ne ceva…
• Deschide uşa creştine
• Din Raiul cel luminos
• Doamne a tale cuvinte
• Doamne, ler Domnului Doamne
• Doi oameni bogaţi
• Domn din ceriu
• Domnuleţ şi domn din cer
• Dormi în pace copil sfânt
• Fiică dalbă de-mpărat
• Florile dalbe
• Fluierul cel păstoresc
• Gazde mari nu mai dormiţi
• Hoi, da lerui
• Ia sculaţi voi gazde mari
• Iată vin colindători
• În ajun de moş Crăciun
• În Betleem colo jos
• În noaptea asta s-a născut
• În oraşul Viflăem
• În vârful a nouă meri
• Înaintea cestor curţi
• Jonelui
• Jur în jur de-această masă
• La cea casă colo-n vale
• La curte la Ţiligrad
• Lerui ler
• Mântuire ne-a sosit
• Maria
• Măruţ mărgăritar
• Mioriţa
• Moş Crăciun cu plete dalbe
• Mos Nicolae
• Naşterea ta Hristoase
• Noi umblăm a colinda
• O, ce veste minunată!
• Oraşul Viflaem
• Pe cărarea câmpului
• Pogorât-a, pogorât
• Pomul Crăciunului – George Coşbuc
• Praznic luminos
• S-a născut Domnul
• Sculaţi plugari
• Se luară măicuţa
• Seara crăciunului nost’
• Sorcova
• Sorcova
• Sosit-a praznicul iar
• Steaua sus răsare
• Sub cel roşu răsărit
• Sus boieri
• Sus la poarta raiului
• Toată ceata
• Toată legea creştinească
• Trei crai de la răsărit
• Trei crai de la răsărit (Altă variantă)
• Trei crai de la răsărit (Variantă)
• Trei păstori
• Veniţi azi toţi credincioşii
• Viflaime, ViflaimeViflaime, Viflaime
• Ziurel de ziuă
• Ziurel de ziuă (Variantă)
• Zoriori de ziuă

Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.

Cei ce se luptă murmurând,
De s-ar lupta şi-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orişicând,
E plânset în zadar!

Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!

De-ar curge sângele pârău,
Nebiruit e braţul tău
Când morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Şi ce mai sânt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ
Căci ei au cerul lor!

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!

– Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.

– Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-şi cofeile,
Mi-o cântă femeile.

– Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.

– Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

Ce singurătate
să nu înţelegi înţelesul
atunci când există înţeles.

Şi ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei,-
şi surd, ce singurătate
in toiul cântecului.

Dar să nu-nţelegi
când nu există înţeles
şi să fii orb la miezul nopţii
şi surd când liniştea-i desăvârşită,-
o, singurătate a singurătăţii!

Dacă Pară s-ar da peste cap
de trei ori, dintr-o dată
s-ar preface neapărat
într-o gingaşă fată.

Mărul domnesc de-ar face la fel
o odraslă de crai s-ar ivi,
cu păru-auriu şi tras prin inel,
logodnic al fetei din miazăzi.

Naş le-ar fi Pepene împăratul,
cu-mpărătiţa lui Nuca,
fiica lui cneaz Gutuie Întunecatul
cu barba cât e uluca.

Strugure ar fi vornicel
care nimeni nu e să-i semene,
neştiind să aleagă, de fel,
pe cea mai frumoasă dintre Cireşele gemene.

Floarea-soarelui, ca soră-a miresii
ar îngriji de pocalele goale
şi de podoabele mesii:
frigărui şi sarmale.

S-ar chercheli Dovleac logofăt
rostogolindu-şi chelia, ici-colea
şi n-ar mai şti drumu-ndărăt
pân’la muierea lui, Fasolea…

Vezi câte minuni în poveste încap
şi cum s-ar nunti până-n zori,
dacă poamele s-ar da peste cap
de trei ori?

Ea vine de la moară;
Şi jos în ulicioară
Punându-şi sacul, iacă
Nu-l poate ridica.
Ţi-l duc eu! Cum? Pe plată!
Iar ea, cuminte fată,
Se şi-nvoieşte-ndată.
De ce-ar şi zice ba?
Eu plec cu sacu-n spate.
La calea jumătate
Cer plata, trei săruturi.
Dar uite, felul ei:
Stă-n drum şi să socoate,
Şi-mi spune câte toate,
Că-s scump, că ea nu poate,
Că prea sunt multe trei!

Cu două se-nvoieşte,
Iar unul mi-l plăteşte,
Cu altul să-mi rămâie
Datoare pe-nserat.
Dar n-am să-l văd cât veacul!
Şi iată-mă, săracul,
Să-i duc o poştie sacul
P-un singur sărutat!

Să nu ceri niciodată nimănui
Nimic. Să nu ceri celor ce-s sătui
să nu ceri celor ce nu au un prînz
căci unii au mîncat
şi ceilalţi sunt flămînzi.
Rămîi, deci, tu, privind la mese
ca şi cum ai privi un cer întreg
pe care două stele pot fi înţelese
şi altele nimic nu înţeleg.

Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gît cravatei cum se leagă nodul,
Ş-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.

La ei îşi cască ochii săi nerodul,
Că-i vede-n birje răsucind mustaţă,
Ducînd în dinţi ţigara lungăreaţă…
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strîmbă:
Stîlpi de bordel, de crîşme, cafenele
Şi viaţa lor nu şi-o muncesc — şi-o plimbă.

Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,
Ce au uitat pîn’ şi a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul ţării: stele.