Soacra cu trei nurori

Autor : Ion Creangă
Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte.
O răzeşie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse şi părăluţe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban.
Pentru a nu răzleţi feciorii de pe lângă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta şi alta de-a stânga celei bătrâneşti. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ţinea feciorii şi viitoarele nurori pe lângă sine – în casa bătrânească – şi a nu orândui nimic pentru împărţeală până aproape de moartea sa. Aşa făcu; şi-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori şi mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: „Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacrămea – fie-i ţărna uşoară!- aşa a făcut cu mine. Şi bărbatu-meu – Dumnezeu să mi-l ierte! – nu s-a putut plânge că l-am înşelat sau i-am risipit casa; … deşi câteodată erau bănuiele… şi mă probozea… dar acum s-au trecut toate!”
Tustrei feciorii babei umblau în cărăuşie şi câştigau mulţi bani.Celui mai mare îi venea vremea de însurat, şi baba, simţind asta, umbla valvârtej să-i găsească mireasă; şi în cinci-şase sate, abia-abia putu nimeri una după placul ei: nu prea tânără, naltă şi uscăţivă, însă robace şi supusă. Feciorul nu ieşi din hotărârea maică-sa, nunta se făcu şi baba îşi luă cămaşa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare şi să tot cârtească de toate cele.
După ce s-a sfârşit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar nora rămase cu soacra. Chiar în acea zi, către seară, baba începu să pună la cale viaţa nurori-sa. Pentru babă, sita nouă nu mai avea loc în cui. „De ce mi-am făcut cleşte? ca să nu mă ard”, zicea ea. Apoi se suie iute în pod şi coboară de acolo un ştiubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa, nişte chite de cânepă şi vreo două dimerlii de păsat.
– Iată ce am gândit eu, noro, că poţi lucra nopţile. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. Când te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai; şi când a veni barbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costiţe de porc, de cele afumate, din pod, şi, Doamne, bine vom mânca! Acum deodată, până te-i mai odihni, ia furca în brâu, şi până mâine dimineaţă să găteşti fuioarele aceste de tors, penele de strujit şi mălaiul de pisat. Eu mă las puţin, că mi-a trecut ciolan peste ciolan cu nunta voastră. Dar tu să ştii că eu dorm iepureşte; şi pe lângă işti doi ochi, mai am unul la ceafă, care şede purure deschis şi cu care văd, şi noaptea şi ziua, tot ce se face prin casă. Ai înţeles ce ţi-am spus?
– Da, mămucă. Numai ceva de mâncare…
– De mâncare? O ceapă, un usturoi ş-o bucată de mămăligă rece din poliţă sunt destul pentru o nevastă tânără ca tine… Lapte, brânză, unt şi ouă de-am putea sclipui să ducem în târg ca să facem ceva parale; căci casa s-a mai îngreuiat cu un mâncău şi eu nu vreau să-mi pierd comândul.
Apoi, când înseră, baba se culcă în pat, cu faţa la perete, ca să n-o supere lumina de la opaiţ, mai dând a înţelege nurori-sa că are s-o privigheze; dar somnul o cuprinse îndată, şi habar n-avea de ce face noră-sa. Pe când soacra horăia, dormind dusă, blajina noră migăia prin casă; acuş la strujit pene, acuş îmbăla tortul, acuş pisa mălaiul şi-l vântura de buc. Şi dacă Enachi se punea pe gene-i, ea îndată lua apă rece şi-şi spăla faţa, ca nu cumva s-o vadă neadormita soacră şi să-i bănuiască. Aşa se munci biata noră până după miezul nopţii; dar, despre ziuă, somnul o doborî, şi adormi şi ea între pene, caiere, fusele cu tort şi bucul de mălai. Baba, care se culcase odată cu găinile, se sculă cu noaptea-n cap şi începu a trânti ş-a plesni prin casă, încât biata noră, care de-abia aţipise, de voie, de nevoie, trebui să se scoale, să sărute mâna soacrei şi să-i arate ce-a lucrat. Încet-încet, nora s-a dat la brazdă, şi baba era mulţumită cu alegerea ce-a făcut. Peste câteva zile, cărăuşii sosesc, şi tânăra nevastă, văzându-şi bărbăţelul, mai uită din cele necazuri!
Nu trece mult, şi baba pune la cale şi pe feciorul cel mijlociu, şi-şi ia un suflet de noră întocmai după chipul şi asemănarea celei dintâi, cu deosebire numai că aceasta era mai în vârstă şi ceva încrucişată, dar foc de harnică.
După nuntă, feciorii se duc iarăşi în cărăuşie şi nurorile rămân iar cu soacra acasă. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură şi, cum înserează, se culcă, spunând nurorilor să fie harnice şi dându-le de grijă ca nu cumva să adoarmă, că le vede ochiul cel neadormit.
Nora cea mai mare tălmăci apoi celeilalte despre ochiul soacră-sa cel atoatevăzător, şi aşa, una pe alta se îndemnau la treabă, şi lucrul ieşea gârlă din mâinile lor. Iară soacra huzurea de bine.
Dar binele, câteodată, aşteaptă şi rău. Nu trece tocmai mult, şi vine vremea de însurat şi feciorului cel mic. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiţă nedespărţită de nurori… de aceea şi chitise una de mai înainte. Dar nu-i totdeauna cum se chiteşte, ce-i şi cum se nimereşte. Într-o bună dimineaţă, feciorul mamei îi şi aduce o noră pe cuptor. Baba se scarmănă pe cap, dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face, şi, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, şi pace bună!
După nuntă, bărbaţii din nou se duc la treaba lor şi nurorile rămân iar cu soacra acasă. Baba iarăşi le dă de lucru cu măsură şi, cum vine seara, se culcă după obicei. Cele două nurori, văzând pe cea mai tânără codindu-se la treabă, îi zic:
– Da’ nu te tot codi, că mămuca ne vede.
– Cum? Eu o văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta? noi să lucrăm, şi ea să doarmă?!
– Nu căuta că horăieşte, zise cea mijlocie, mămuca are la ceafă un ochi neadormit, cu care vede tot ce facem, ş-apoi tu nu ştii cine-i mămuca, n-ai mâncat niciodată moarea ei.
– La ceafă?… vede toate? n-am mâncat moarea ei?… Bine că mi-am adus aminte… Dar ce mâncăm noi, fetelor hăi?
– Ia, răbdări prăjite, dragă cumnăţică… Iar dacă eşti flămândă, ia şi tu o bucată de mămăligă din colţar şi cu nişte ceapă şi mănâncă.
– Ceapă cu mămăligă? d-apoi neam de neamul meu n-a mâncat aşa bucate! Da’ slănină nu-i în pod? unt nu-i? ouă nu sunt?
– Ba sunt de toate, ziseră cele două, dar sunt ale mămucăi.
– Eu cred că tot ce-i a mămucăi e ş-al nostru şi ce-i al nostru e ş-al ei. Fetelor hăi! S-a trecut de şagă. Voi lucraţi, că eu mă duc să pregătesc ceva de-a mâncării, ştii cole, ceva mai omeneşte; ş-acuş vă chem şi pe voi.
– Doamne, ce vorbă ţi-a ieşit din gură! ziseră cele două. Vrei să ne-aprindem paie în cap? să ne zvârlă baba pe drum?
– Las’ dacă v-a durea capul! Când v-a întreba pe voi, să daţi vina pe mine şi să lăsaţi să vorbesc eu pentru toate.
– Apoi dar… dăă!… fă cum ştii; numai să nu ne bagi şi pe noi în belea.
– Hai, fetelor, tăceţi, gura vă meargă; că nu-i bună pacea, şi mi-e dragă gâlceava. Şi iese cântând:
Vai, săracul omul prost,
Bun odor la cas-a fost!
Nu trece nici un ceas la mijloc, ş-un cuptor de plăcinte, câţiva pui pârpâliţi în frigare şi prăjiţi în unt, o străchinoaie de brânză cu smântână şi mămăliguţa erau gata. Apoi iute cheamă şi pe celelalte două în bordei, şi se pun la masă cu toatele.
– Hai, fetelor, mâncaţi bine şi pe Domnul lăudaţi, că eu mă reped în cramă s-aduc şi un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele aceste mai bine pe gât.
După ce-au mâncat ş-au băut bine, le-au venit a cânta, ca rusului din gura gârliciului:
Soacră, soacră, poamă acră,
De te-ai coace cât te-ai coace,
Dulce tot nu te-i mai face;
De te-ai coace toată toamna
Eşti mai acră decât coarna;
De te-ai coace-un an ş-o vară,
Tot eşti acră şi amară;
Ieşi afară ca o pară;
Intri-n casă ca o coasă;
Şezi în unghi ca un junghi.
Ş-au mâncat, ş-au băut, ş-au cântat până au adormit cu toatele pe loc.
Când se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de unde.
Iese afară speriată, dă încolo, dă pe dincolo, şi când intră în bordei, ce să vadă? bietele nurori jeleau pe soacră-sa… Pene împrăştiate pe jos, fărmături, blide aruncate în toate părţile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloşie mare!…
– Da’ ce-i acolo? strigă baba înspăimântată.
Nurorile atunci sar arse în picioare; şi cele mari încep a tremura de frică, cum e varga, şi lasă capul în jos de ruşine. Iar cea cu pricina răspunde:
– Da’ bine, mămucă, nu ştii c-au venit tătuca şi cu mămuca, şi le- am făcut de mâncare, şi le-am scos un cofăiel de vin, şi de aceea ne- am chefăluit şi noi oleacă. Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus.
– Şi m-au văzut cuscrii cum dormeam?
– D-apoi cum să nu te vază, mămucă?!
– Ş-apoi de ce nu m-aţi sculat? Mânca-v-ar ciuma să vă mănânce!
– D-apoi dă, mămucă, fetele aceste au spus că d-ta vezi tot; şi de aceea am gândit că eşti mânioasă pe tătuca şi pe mămuca, de nu te scoli. Şi ei erau aşa de mâhniţi, de mai nu le-a ticnit mâncarea.
– Ei, lasă, ticăloaselor, că vă voi dobzăla eu de acum înainte! Şi de atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. Când îşi aducea ea aminte de puicile cele nadolence şi boghete, de vinişorul din cramă, de risipa ce s-a făcut cu munca ei, şi c-au văzut-o cuscrii dormind aşa lăfăiată, cum era, crăpa de ciudă şi rodea în nurori, cum roade cariul în lemn.
Se lehămetiseră până şi cele două de gura cea rea a babei; şi cea mai tânără găsi acum prilej să-i facă pe obraz şi să orânduiască totodată şi moştenirea babei prin o diată nemaipomenită până atunci, şi iată cum:
– Cumnatelor, zise ea într-o zi, când se aflau singure în vie. Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate chipurile să scăpăm de hârca de babă.
– Ei, cum?
– Să faceţi cum v-oi învăţa eu, şi habar să n-aveţi.
– Ce să facem? întrebă cea mai mare.
– Ia, să dăm busta în casă la babă, şi tu s-o iei de cânepa dracului şi s-o trăsneşti cu capul de peretele cel despre răsărit, cât îi putea; tot aşa să faci şi tu cu capul babei, de peretele cel despre apus, ş-apoi ce i-oi mai face şi eu, veţi vedea voi.
– D-apoi când or veni ai noştri?
– Atunci, voi să vă faceţi moarte-n păpuşoi, să nu spuneţi nici laie, nici bălaie. Oi vorbi eu şi cu dânşii, şi las’ dacă va fl ceva!…
Se înduplecară şi cele două, intrară cu toatele în casă; luară pe babă de păr ş-o izbiră cu capul de pereţi până i-l dogiră. Apoi cea mai tânără, flind mai şugubaţă decât cele două, trânteşte baba în mijlocul casei ş-o frământă cu picioarele, ş-o ghigoseşte ca pe dânsa; apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul şi i-o presură cu sare şi cu piper, aşa că limba îndată se umflă, şi biata soacră nu mai putu zice nici cârc! şi, slabă şi stâlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte.
Apoi nurorile, după sfătuirea celei cu pricina, aşezară baba într-un aşternut curat, ca să-şi mai aducă aminte de când era mireasă; şi după aceasta începură a scoate din lada babei valuri de pânză, a-şi da ghiont una alteia şi a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi şi câte alte năzdrăvănii înfiorătoare, încât numai aceste erau de ajuns, ba şi de întrecut, s-o vâre în groapă pe biata babă. Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit!
Pe când se petreceau aceste, iaca s-aud scârţâind nişte care: bărbaţii veneau. Nevestele lor le ies întru întâmpinare şi, după sfătuirea celei mai tinere, de la poartă s-aruncă în gâtul bărbaţilor şi încep a-i lua cu vorba şi a-i dezmierda care de care mai măgulitor.
– Da’ ce face mămuca? întrebară cu toţii deodată când dejugau boii.
– Mămuca, le luă cea mai tânără vorba din gură, mămuca nu face bine ce face; are de gând să ne lase sănătate, sărmana.
– Cum? ziseră barbaţii înspăimântaţi, scăpând resteiele din mână.
– Cum? Ia, sunt vreo cinci-şase zile de când a fost să ducă viţeii la suhat, şi un vânt rău pesemne a dat peste dânsa, sărmana!… ielele i-au luat gura şi picioarele.
Fiii se reped atunci cu toţii în casă la patul mâne-sa; dar biata babă era umflată cât o butie şi nici nu putea bleşti măcar din gură; simţirea însă nu şi-o pierduse de tot. Şi, văzându-i, îşi mişcă puţin mâna şi arătă la nora cea mare şi la peretele despre răsărit, apoi arătă pe cea mijlocie şi peretele despre apus; pe urmă pe cea mai tânără şi jos în mijlocul casei; după aceea de-abia putu aduce puţin mâna spre gură şi îndată căzu într-un leşin grozav.
Toţi plângeau şi nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tânără zise, prefăcându-se că plânge şi ea:
– Da’ nu înţelegeţi ce vrea mămuca?
– Nu, ziseră ei.
– Biata mămucă lasă cu limbă de moarte: că fratele cel mare să ia locul şi casa cea despre răsărit; cel mijlociu, cea despre apus; iară noi, ca mezini ce suntem, să rămânem aici, în casa bătrânească.
– Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său. Atunci ceilalţi, nemaiavând încotro şovăi, diata rămase bună făcută.
Baba muri chiar în acea zi, şi nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste două zile, o îngropară cu cinste mare, şi toate femeile din sat şi de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori şi ziceau: „Ferice de dânsa c-a murit, că ştiu că are cine-o boci!”

Opera Apartinand Ion Creangă | | Nici un Comentariu »

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

Autor : Petre Ispirescu
A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;
De când se scria musca pe perete.
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi, voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; a umblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii; dar în zadar. În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că: cine are trebuinţă, să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întâmpine şi totodată le-a zis:
– Bine aţi venit sănătoşi; dar ce umbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare.
– Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci, dacă ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai.
– Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el.
Luând împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat şi peste câteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea şi toţi slujitorii s-au veselit de această întâmplare.
Mai-nainte însă de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă.
– Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da de soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în timpine şi în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămână întreagă.
De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise:
– Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere.
Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis:
– Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.
– Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut. Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii:
– Tatăl tău de aci înainte e bătrân, şi o să te rădicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie.
Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămâind statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia.
Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mâna şi apuca pe câte unul de coadă, îi trântea, şi astfel toţi caii căzură. În sfârşit, tocmai când era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duce şi la dânsul; iar când puse mâna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise:
– Ce porunceşti, stăpâne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mâna pe mine un voinic.
Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă şi calul îi zise:
– Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însăţi mâna ta şase săptămâni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte.
Cerând împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pre vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfârşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tătâne-său de când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mâna lui să le cureţe de rugină şi, după şase săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti.
Când auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi; văzându-l Făt-Frumos astfel, îi zise:
– De azi în trei zile plecăm.
– Să trăieşti, stăpâne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul.
A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mână, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, care, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dând pinteni calului, ieşi pe poartă ca vântul, şi după dânsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo două sute de ostaşi, pe care-i orânduise împăratul ca să-l însoţească.
După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luându-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-şi pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul. Şi apucând calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile şi trei nopţi, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni. Stând să se odihnească, îi zise calul:
– Să ştii, stăpâne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atât de rea, încât nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorât. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine, în pădurea ce o vezi, o s-o întâlnim venind să te prăpădească; e grozavă de mare: dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloşul şi suliţa să le ţii la îndemână, ca să te slujeşti cu dânsele când va fi de trebuinţă.
Se deteră spre odihnă; dar pândea când unul când altul. A doua zi, când se revărsa zorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înşelă şi înfrână calul, şi chinga o strânse mai mult decât altă dată, şi porni; când, auzi o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise:
– Ţine-te, stăpâne, gata, că iată se apropie Gheonoaia. Şi când venea ea, nene, dobora copacii: aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca vântul până cam dasupra ei şi Făt- Frumos îi luă un picior cu săgeata şi, când era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea:
– Stăi, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic! Şi văzând că nu o crede, îi dete înscris cu sângele său.
– Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci de nu era el, te mâncam fript; acum însă m-ai mâncat tu pe mine; să ştii că până azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele până aicea; câţiva nebuni care s-au încumes a o face d-abia au ajuns până în câmpia unde ai văzut oasele cele multe.
Se duseră acasă la dânsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt- Frumos, şi-l omeni ca p-un călător. Dar pe când se aflau la masă şi se chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă trei zile d-a rândul şi ruga pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca nişte zâne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea îi zise:
– Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti.
După trei zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt- Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă; dară când fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iară pe de altă parte pârlită. Atunci el întrebă pe cal:
– De ce este iarba pârlită? Şi calul îi răspunse:
– Aici suntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot să trăiască launloc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-şi răpească una de la alta pământ; când Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală; se vede că a avut vro ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe tărâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decât soră-sa şi are trei capete. Să ne odihnim puţin, stăpâne, şi mâine dis-de-dimineaţă să fim gata.
A doua zi se pregătiră, ca şi când ajunsese la Gheonoaie, şi porniră. Când, auziră un urlet şi o vâjietură, cum nu mai auziseră ei până atunci!
– Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie.
Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; când era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrimi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sângele ei. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decât Gheonoaia; iară el îi dete şi dânsei înapoi capul ce i-l luase cu săgeata, carele se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după trei zile plecară mai departe.
Trecând şi peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mândră şi cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea un vântişor care abia adia. Aicea stătură ei să se odihnească, iară calul îi zise:
– Trecurăm cum trecurăm până aci, stăpâne; mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare; şi, dacă ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dânsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Această casă este înconjurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dânsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe deasupra.
După ce se odihniră vreo două zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinându-şi răsuflarea, zise:
– Stăpâne, strânge chinga cât poţi de mult, şi, încălecând, să te ţii bine şi în scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lângă supţioara mea, ca să nu mă zăticneşti în zborul meu.
Se urcă, făcu probă, şi într-un minut fu aproape de pădure.
– Stăpâne, mai zise calul, acum e timpul când se dă de mâncare fiarălor pădurei şi sunt adunate toate în curte; să trecem.
– Să trecem, răspunse Făt-Frumos, şi Dumnezeu să se îndure de noi.
Se urcară în sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Trecură pe dasupra pădurii şi, tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copac şi dodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dând demâncare puilor ei (căci aşa numea ea lighioanele din pădure), îi prăpădea negreşit.
Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi şi le trimise la locul lor. Stăpâna era o zână naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos, rămase încremenit. Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi zise:
– Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici?
– Căutăm, zise el, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
– Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este.
Atunci descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau umbla în tihnă prin pădure.
Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci primi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta.
Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii.
Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl şi nimeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.
Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedea într-însul.
– Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.
– Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plâng de nici o mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.
– Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi: căci ne zice gândul că vei pieri.
Toate rugăciunile celor trei femei, precum şi ale calului, n-au fost în stare să-i potolească dorul părinţilor, care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe urmă, calul îi zise:
– Dacă nu vrei să mă asculţi, stăpâne, orice ţi se va întâmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spui o vorbă şi, dacă vei primi tocmeala mea, te duc înapoi.
– Primesc, zise el cu toată mulţumirea, spune-o!
– Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămâi măcar un ceas.
– Aşa să fie, zise el.
Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeile şi, după ce-şi luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând şi cu lăcrămile în ochi. Ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii şi pre alţii despre Scorpie şi locuinţa ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.
– Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia.
Locuitorii râdeau de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise.
Ajungând la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel lucrurile? Şi iarăşi supărat, plecă cu barba albă până la brâu, simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătâne-său. Aici alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în care se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută mâna şi îi zise:
– Rămâi sănătos, stăpâne, că eu mă întorc de unde am plecat. Dacă pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată şi aidem!
– Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând.
Calul plecă ca săgeata de iute.
Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât erau odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-trei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute.
Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genuchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi: ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:
– Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână.
Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

Opera Apartinand Petre Ispirescu | | Nici un Comentariu »

Eu cred

Autor : Ana Blandiana

Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?

Opera Apartinand Ana Blandiana | | Nici un Comentariu »

Pe sânurile

Autor : Alexandru Macedonski

Era-ntr-o vreme depărtată, apusă, dusă de atunci…
Era-n odaia unui palid student abia pe pragul vieţii,
Dar pestetot, răscolitoare, plutea mireasma tinereţii,
Şi ai venit a te supune la zdrobitoare şi dulci munci…
Era-ntr-o vreme depărtată, apusă, dusă de atunci.

Şi ai sunat, de bunăvoie, la poarta mea întunecoasă…
Nici te-aşteptam, nici te chemasem, dar gândul meu
te aducea,
Şi te-ai predat hipnotizării ce fără voie poruncea,
Şi ţi-am răpit, de bunăvoie, o pubertate îndoioasă,
De bunăvoia ta sunaseşi la poarta mea întunecoasă.

Şi sânurile tale macre cu al meu piept le-am frământat…
Din creştet până la picoare te-am sărutat, frumoasă floare,
Ş-ai plâns cu lacrimi sângeroase ce-au curs mai jos de
cingătoare…
Dar Eros, meşter vecinic dulce, sub spasmul lui te-a leşinat,
Şi sânurile tale macre ca un satir le-am frământat.

Eram frumos, dacă ţii minte, pe sânurile tale macre…
Sfiala te împalidase, plăcerea mă cutremura;
Voiseşi ş-apoi nu voiseşi; porniseşi chiar a tremura,
Aveai albeţi ca ale lunii, aveai roşeţi ce erau sacre,
Dar m-ai răbdat, frumos şi tânăr, pe sănurile tale macre.

Opera Apartinand Alexandru Macedonski | | Nici un Comentariu »

Şi mă-ntrebi…

Autor : Alexandru Vlahuţă

Şi mă-ntrebi de te-am iubit?
Spună-ţi cît mi-ai fost de dragă bolţile cereşti şi sfinte,
Martori dezmierdării noastre. Plîng cînd îmi aduc aminte
Cît am fost de fericit.

Şi mă-ntrebi de ce-am fugit?
Spună-ţi cît ai fost de crudă bolţile cereşti şi sfinte,
Martori infamiei tale… Plîng cînd îmi aduc aminte
Că odată te-am iubit !

(Convorbiri literare, an XIV, nr. 9, 1 decembrie 1880)

Opera Apartinand Alexandru Vlahuţă | | Nici un Comentariu »

Creion

Autor : Tudor Arghezi

Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc
Azurul şi copacul.

Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Sper care-noată albi
Peşti lungi cu ochi rotund.

Şi capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.

Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?

(1927)

Opera Apartinand Tudor Arghezi | | Nici un Comentariu »

Chiloţii din Pigalle

Autor : Valeriu Cercel

Doar s-au dat jos din avion
Veniţi cu-afaceri la Paris,
Marin, Vasile şi Ion,
Sǎ fac’o turǎ, au decis ;

Cǎscând ei gura prin vitrine,
Ajung în zona deocheatǎ,
Ce expunea doar manechine
Cu şnururi d-alea…cum se poartǎ ;

Holbaţi, Vasile şi Marin,
Puţin parcǎ s-au agitat,
Însǎ Ion, fierbea din plin,
Ud leoarcǎ tot de-nfierbântat,

Încât cei doi compatrioţi,
S-au cam mirat, cum pe Ion
L-au zǎpǎcit nişte chiloţi
Sub câte-un scurt combinezon (?!)

Cǎ las-o-n colo ! e om mare !
Şi dup-o zi fǎrǎ Maria,
Doar dintr-un şnur printre buci goale
E-n flǎcǎri tot şi…pǎlǎria !

Da’ Ion sǎrmanul, tremurând,
(Nici aer nu avea de-ajuns)
Privind în gol şi lǎcrimând,
Zise pe şleau, bufnind în plâns :

De cum ajung acasǎ-n prag,
Mariei, praf îi fac chiloţii,
Am sǎ-i întind şi am sǎ-i trag,
În zdrenţe-am sǎ-i prefac cu colţii (!)

Cǎ sǎ v-o spun pe aia dreaptǎ,
Nu de Maria mi-este dor…
Chiloţii ei, vina o poartǎ,
Ai dracului …mǎ strâng de mor!

Opera Apartinand Valeriu Cercel | | Nici un Comentariu »

Draga mamei

Autor : George Coşbuc

I

Colo-n jos, în jos,
Este-un plop frumos,
Plop cu frunza plină,
Neted la trupină,
Cu crengi rătezate,
Spre pământ plecate;
Iară lângă plop
Este-o casă nouă
Cu fereşti vro două,
Casă şindilită
Mândru văruită,
Cu faţa spre soare,
Cu ograda mare,
Cu porţi ridicate,
Cu uşi largi şi late,
Şi cu prag de fag.
Iar apoi pe prag,
Pe cel prag afară,
În amurg de seară
Lelea Fira sta,
Gheme depăna,
Sfaturi înşira
Pentru fată-sa.
C-aşa-i dacă are
Fira fată mare:
Mi-o tot sfădeşte,
Căci fata iubeşte
Şi se prăpădeşte
Dup-un feciorel,
Şi-apoi pentru el
Ea rabdă ocară
Şi-n casă şi-afară
De s-a dus prin ţară
Poveste şi veste,
Şi-apoi nu-i poveste,
Firei plăcea tare
Feciorul pe care
Fată-sa-l iubea,
Însă el n-avea
Averi grămădite,
N-avea căsi şi vite;
Fira deci fierbea
Şi mi se ciudea,
Căci dânsa voia
Fata-i să iubească
Pe-un fecior cu stare
Şi cu vâlfa mare…

Tot aşa şi iară
Şi-acum stând afară
Fira se ciudeşte
Şi mi se sfădeşte;
Fata tort răschiră,
Fuse pline-nfiră
Şi-nfirând oftează,
Jalnic lăcrimează
Şi lăcrimând tace,
Căci n-are ce face.
Fira mi-o vedea
Şi din cap dădea
Şi din grai grăia:
Fată, draga mea!
Nu ştiu cum, nu-i bine,
Nu ştiu ce-i cu tine,
Că tot porţi bănat
De te râd prin sat,
Şi porţi jale-amară
De te râd prin ţară!
Nu ştiu ce-i cu tine
Că deloc nu-i bine
Că oftezi mereu,
Lacrimi verşi din greu
Şi tot gemi de sună,
Parcă eşti nebună,
Şi-apoi zile întregi
Tu tot vii şi-alergi
Şi-ţi tot plângi norocul
Şi nu-ţi afli locul!
Nu ştiu ce-aş direge,
Ca să-ţi dai de lege
Şi să fii cuminte
Ca şi mai-nainte!

Fata răschira,
Mama depăna
Şi iar cuvânta:
Draga mamei, fată,
Nu fi supărată,
Nu tot suspina,
Nu tot lăcrima,
Că-mi faci gânduri grele,
De mă-omor cu ele!
Fii tu veseloasă,
Căci tu eşti mireasă,
Ai mire, ca el,
Tras prin un inel
Şi el ţi-a adus,
Dar eu nu ţi-am spus,
La grumazi mărgele,
Pe deget inele,
Brâu şi-ncingători,
Zadie cu flori,
Năfrămi de mătase
Toate-n aur trase,
Pe margini tivite,
Toate-ntraurite!

Fata suspina,
Mama sta ce sta
Şi iar cuvânta:
Draga mamei, fată,
Fii cuminte-odată
Şi-ţi alină plânsul,
Du-te după dânsul,
Căci gazdac e tare,
Multe moşii are;
Are vaci şi boi,
Turme-ntregi de oi;
Are zece juguri
Şi pe-atâtea pluguri.
Are vii de struguri;
Are-o casă naltă
Mândru ridicată
Casa şindilită
Mândru văruită!
Ana suspina,
Fira sta ce sta
Şi iar cuvânta:

Draga mamei, fată,
Fii cuminte-odată
Şi-ţi alină plânsul,
Du-te după dânsul,
Căci el e frumos
La căutătură
La scurtătură,
Nalt e de statură
Şi-ndesat păşeşte
Şi se potriveşte
Potriveşte bine,
Draga mea, cu tine.
Lasă pe Ionel,
Nu gândi la el,
Căci sărac e tare
Şi nici neamuri n-are
Şi-i din viţă rea
Ce zici, draga mea?!
Fata răschira,
Din greu răsufla
Şi-apoi cuvânta:
Mamă, orice-i face,
Unul numa-mi place,
Unul singurel:
Numai Ionel!
Alt fecior în lume
Nu-mi trebui şi-anume
Io ţi-o spun o dată:
Decât măritată
După alt fecior,
Mai bine mă-omor!
S-o ştii, mamă, bine
Asta de la mine!

Fira greu râdea
Şi se cătrănea
Şi-apoi se răstea:
Fă dar cum vei face,
Fă precum îţi place,
Fă de capul tău,
Cum vei şti mai rău!
Du-te unde vrei,
Pieri din ochii mei,
Pieri-mi dinainte,
Fată fără minte!…

Iubea-şi Fira fata,
Încât era gata
Pentru ea să sară
Prin apă şi pară
Şi d-aceea ea
De necaz plângea
Când mi se gândea,
Cum că-i lucră fata
Cum nu lucră alta!
Şi d-aceea sta
Şi se cugeta
Şi trăia cu gândul
Zilele de-a rândul
Şi-ntrebat-a finii
Şi-a-ntrebat vecinii
Şi-ntrebat-a fraţii
Şi-a-ntrebat cumnaţii
Doar vor şti să-i spună
Vro povaţă bună.
Şi-a umblat, umblat
Zile-ntregi prin sat
Şi-a tot întrebat,
Dar i-au spus cumnaţii,
Rudele şi fraţii
Şi i-au spus vecinii,
Oamenii şi finii
Să nu-şi bată gândul
Unde nu-i cu rândul,
Să n-apuce codru,
Unde nu-i cu modru.
Însă Fira sta,
Sta şi cugeta,
Mult se frământa
Şi-ntrebat-a iară
Prin lume şi ţară
Şi-a-ntrebat anume
Prin ţară şi lume
Pe la vrăjitori
Şi descântători;
Pe la crai de meşteri,
Cari trăiesc în peşteri
Şi cari pot s-adune
Dragoste p-alune
Şi pot munţi să-nşire
P-o sârmă subţire,
Şi pot face vrajă
Şi scot fier din glajă
Şi din nea scot sânge
Şi pot dealuri strânge,
Şi ei strâng un munte
Până-l fac grăunte!
Şi-apoi vrăjitorii
Şi descântătorii
Bobi pe masă-ntins-au,
Păscălii deschis-au,
Bobi au înşirat,
Stele-au numărat
Şi răspuns au dat
Că Fira să pună
Sâmbure de-alună
Şi iarbă nebună
Mugure de paltin
Şi iarba lui Tatin,
Aripă de-albină
Fir de rocoină,
Măduvă de soc,
Fir de busuioc
Să fiarbă la foc
În apă curată
Bine strecurată
Pân va aburi,
Pân va clocoti,
Până ce vor fi
Ierbile-ncâlcite,
Arse şi topite.
Iar apoi şi-apoi
Fira le va scoate,
Le va pune toate
Într-o băndurică,
Într-o cârpă mică
Şi-apoi le va duce
Unde-i drumul cruce
Şi le va-ngropa
Şi-n pământ vor sta
Din zori până-n seară
Şi până-n zori iară,
Farmecul să piară,
Răul să se stângă,
Vrajele să strângă
Firicele coapte:
Ceasul rău de noapte;
Dragostea copilei,
Ceasul rău al zilei!
Şi-apoi Fira-n zori
Pe la cântători
Să le scoată-afară,
Şi-apoi de cu seară
Când se va culca,
Le va aşeza
Sub perina sa
Căci din vrăjitură
Şi din făcătură
Ierbile topite
Vis îi vor trimite,
Visuri dulci şi bune
Şi-n vis îi vor spune,
Ce să facă biata
Să-şi mântuie fata.

Fira-aşa făcea,
Ea la foc punea
Sâmbure de-alună
Şi iarbă nebună,
Mugure de paltin
Şi iarba lui Tatin,
Aripă de-albină,
Fir de rocoină,
Măduvă de soc,
Fir de busuioc
Şi-apoi le fierbea
Până clocotea
Apa din ulcea,
Până se topea
Ierburile stoarse,
Apoi mi le scoase
Şi le-a îngropat
Şi le-a dezgropat
Şi le-a aşezat
Sub perină-n pat;
Apoi se culca
Şi greu vis visa,
Vis de vrăjitură,
Vis de făcătură,
Vis bun de cu seară
Pentru jale-amară
Vis de miezul nopţii
Pentru vraja morţii;
Vis de dimineaţă,
Vraja de viaţă.

II

Iar a doua zi,

Cât ce se trezi
Fira veseloasă
A ieşit din casă
Şi s-a dus prin sat
Şi-apoi mi-a umblat
Pe la toţi cumnaţii
Şi pe la toţi fraţii,
Pe la toţi vecinii
Şi pe la toţi finii,
Şi le-a spus curat
Visul ce-a visat,
Că adica-n vis
O babă i-a zis,
Că Fira pe fată
S-o prefacă moartă
Şi s-adune fini,
S-adune vecini
Şi neamuri să strângă
Pe fată s-o plângă
Şi să mi-o bocească
Să mi-o dăulească,
Şi să mi se poarte
Chiar precum se port
Oamenii la mort.
Singur Ionel,
Numai singur el
Să mi se prefacă
Că nu-i supărat,
Nu-i înnegurat,
Să umble râzând
Căci Ana auzând
Glumele pe rând,
Se va necăji;
Şi ea-l va urî,
Când va auzi,
Că de râs o poartă,
Măcar că ea-i moartă.

Fraţii şi cumnaţii,
Finii şi vecinii,
Dacă-mi obliciră
Ce vrea lelea Firă,
Mi se învoiră,
Căci almintirea, zău,
N-aveau încătrău.
Lelea Fira-apoi
Dusu-mi-s-a dus
Cu capul pe sus
Până la Ionel
Şi-a vorbit cu el,
Şi mi-l mai sucea
Şi mi-l amăgea
Nu ştiu ce-i spunea,
Destul că-l făcea
De mi se-nvoia
Să râdă de fată,
Măcar că ea-i moartă.

Şi-apoi veseloasă
Fira-ntoarnă-acasă
Şi precum râdea
Neîncetat glumea
Şi fetei zicea:
Draga mamei, fată,
Nu fi supărată,
Nu fi-nnegurată!
Căci am socotit,
Singură-am gândit,
Că n-am făcut bine
Ce-am făcut cu tine,
N-am umblat pe cale
Şi-n voile tale!
Dar de-acum te las
Să faci cum îţi place,
Fă dar ce vei face
Placă-ţi Ionel,
Dacă-ţi place el!
Dar el totuşi nu-i
Chiar aşa cum spui
Şi el, cum văd bine,
Nu trage spre tine,
Căci te ocăreşte,
Te batjocoreşte.
Nu te mai voieşte.
Ana-ngălbenea
Şi din cap dădea;
Mă-sa iar zicea:
Dânsul, cum văd bine,
Nu trage spre tine,
Şi-apoi dacă vrei
Poţi proba o dată,
Draga mamei, fată:
Iat te fă tu moartă
Şi-ţi voi pune eu
Giolgi pe-obrazul tău
Şi-apoi se vor strânge
Rude şi te-or plânge
Ca pe morţi, căci ei
Moartă te-or gândi,
Şi-apoi va veni
Şi-al tău Ionel,
Iară dacă el
Plânge după tine,
Atuncea vezi bine,
Că el te iubeşte
De se prăpădeşte,
Însă dacă el
Nu va fi-ntristat,
Nice supărat,
Atunci nu te are
Dragă, cum îţi pare
Ţie, că te are!
Ana-ntâi râdea,
Căci bine ştia,
Că de-ar muri ea,
Ionel ar plânge
Până ce s-ar stânge.
Dar Fira din greu
Îi zicea mereu:
Că Ionel glumeşte
Însă n-o iubeşte.

III

Anei nu-i plăcea
Mă-sa ce zicea,
Deci se tot gândea,
Moartă se făcea
Şi mi se punea
P-o laviţă lată
Mândru ridicată,
Iar Fira-i punea
La cap făclioare,
Făclii la picioare,
Giolgiul preste faţă,
Cruce peste braţă
Şi-apoi Fira mea
Prin casă plângea
Şi se dăulea
Şi ieşea p-afară
Şi-ntra-n casă iară
Tot cu jale-amară.

Clopote sunau,
Oameni s-adunau,
S-adunară finii
Şi-au venit vecinii,
S-adunară fraţii
Şi-au venit cumnaţii
Şi-au venit nepoţii
Supăraţi cu toţii;
Care cum venea
Prin casă plângea
Şi se dăulea.
Ana-i asculta,
Se cutremura
Şi mi se-nnora,
Căci vedea prin casă
Lacrimi cum se varsă
Şi-auzea p-afară
Bocete amare
Şi biata copilă
Se umplea de milă
Şi era mai gata,
Era p-aci fata
Lumina s-o stângă,
Pânza să o-nfrângă,
S-arăte la lume,
Că nu-i moartă-anume,
S-arăte la ţară,
Că ea-i vie iară.
Dar pre când voia
Giolgiu-a sfâşia
Iată vai de ea
Ionel venea!

Fira veseloasă
Cât ce-l vede-n casă,
Prinde-a suspina,
Prinde-a lăcrima,
Prinde-n gura mare
Să geamă mai tare.
Însă cum plângea
Inima-i râdea:
Dinafară plânsul
La inimă râsul,
Pe limbă suspinul
Sub limbă veninul.
Ana tremura,
Fira cuvânta,
Vezi drăguţa ta?!
Doamne, Doamne, ea
Până ce trăia
Cât te mai iubea
Şi te mai dorea!
Şi mi-a spus anume,
Că nu-i trebe-n lume
Numai el şi el
Singur Ionel!
Iar când îi spuneam
Şi-n glumă ziceam,
Că mie nu-mi place
Cum vrea şi cum face,
Atunci biata fată
Umbla supărată
Şi plângea mereu
Suspinând din greu;
O, scumpa mea floare,
Raza mea din soare!
Ce-am făcut cu tine
Nu mai facă nime
Şi ce-am făcut eu,
Ierte-mi Dumnezeu!
Atunci Ionel,
Dalbul feciorel,
De Fira-nvăţat
Mai întâi zâmbea,
Mai apoi râdea
Şi glumind grăia:
Multe se vorbiră,
Multe, lele Firă,
Dar adevărate
Nu-s în lume toate!
Auzit-am eu
Povestind mereu,
Că Ana mă place
Încât moartea-şi face
Şi că mă iubeşte
De se prăpădeşte!
Ci nu-i drept, căci ea
De mine fugea
Şi mă ocolea
Si nu-ngăduia
Să vorbesc cu ea!
Căci aşa zicea,
Că io-s sărac tare,
Om fără de stare
Nu-i de casa mea
Şi eu nu-s de ea!…
Ionel zicea
Însă cum zicea
El îngălbenea
Şi rău îi părea,
Că-a vorbit minciună,
N-a zis vorba bună,
Şi-i venea să zică,
Că n-a zis nimică
Precum trebuia,
Şi-i venea, venea
Lumini să le stângă,
Pânza să o frângă,
Feşnici să dumice,
P-Ana s-o ridice
S-o pună-n picioare
Şi apoi să joare
Că fata nu-i moartă
Făr Fira o poartă
De ocară-n ţară
Şi la sat de-ocară!
Şi să joare-apoi,
Că el cum vorbise
Fira-l amăgise.
Dar pre cât el sta
Şi se frământa,
Lelea Fira-l scoase
Greu plângând din casă.
Iar dacă se-ntoarse
Fira iar în casă,
Dusu-mi-s-a-ndată
La draga ei fată
Şi râdea, râdea
Şi din grai grăia:
Vezi! Drăguţul tău
Te-a vorbit de rău
Şi te ocărăşte!
Crezi că te iubeşte?

Dar Ana tăcea,
Deci Fira mergea
Şi mi-o dezvălea,
Giolgiul ridicat-a,
Dar şi-acuma fata
Tot tăcea, tăcea,
Fira mi-o privea
Şi cum o privea,
Faţa-i înnegrea
Şi-mi înalbăstrea.
Albă se făcea;
Inima-i bătea,
Ochii-i se-nvârtea,
Creierii-i fierbea
Căci Fira privea:
Rugă albă ruptă,
Faţa fetei suptă
Doi bujori tânjiţi,
Doi ochi veştejiţi,
Două flori pălite,
Buze-nalbăstrite
Cărunjea brumată
Ana, fata moartă!
Şi când mi-o vedea
Fira vai de ea,
Jos pe loc cădea
Şi plângea, plângea
Cât de jale-amară
Inima să-i sară:
Iar după ce finii,
Fraţii şi vecinii
La dânsa-alergară
Şi mi-o ridicară,
Ea strângea în braţă
Trupul fără viaţă
Şi cu-amor gemea
Şi cu-amor zicea:
Bujorel, bujor,
Inimă de dor,
Scumpe bujorele,
Inimă cu jele,
Cât te-am iubit eu
Sufleţelul meu!
Te-am iubit pe tine
Mai mult ca pe mine,
Pentru-al tău noroc
Aş fi mers prin foc,
Aş fi mers în ţară
Şi din lume-afară!
Vai, de-aceea eu
Te-am sfădit mereu,
Ca să nu iubeşti
Pe cine voieşti
Ci s-asculţi pe mine
Ca eu îţi vreu bine
Să te dau departe
Dupa om de carte;
O, de-ar fi să fie
Să fii iarăşi vie,
Cum te-aş asculta,
Pe braţ te-aş purta
Şi te-aş mărita
După placul tău…
Ierte-mi Dumnezeu!
Blăstămat să fie
Ceasul de urgie,
Care m-a-ndemnat
Să alerg prin sat
Şi s-alerg prin ţară
Pe la vrăjitori
Şi descântători!
Blăstămaţi să fie
Finii şi cumnaţii,
Cumetrii şi fraţii,
Că nu mă opriră,
Nu-mi desfătuiră
Vrajul de cu zori
Pentru ca să mori!
Şi Fira, sărmana,
Plânge după Ana
Şi plângea, plângea,
Mâinile-şi frângea,
Căci aşa mult, biata,
Îşi iubise fata!

IV

Iar a treia zi
Clopotele grele
Răsunau cu jele
Şi preoţii cântau,
Oameni s-adunau,
Pe-Ana o-ngropau.
Fira supărată
Neagră şi sfărmată
Păşea-ncetinel
După sălăşel,
Iar pre lângă ea,
Ionel mergea
Negru şi sfărmat,
Ars de supărat.

Ei precum mergeau
Nimic nu ziceau
Nu se dăuleau
Căci nu mai puteau;
Iar când fuse-aproape
Pe moarta s-o-ngroape,
Fira mi se-ntinse
Şi de mână prinse
Pe bietul Ionel
Şi-a privit la el
Cu durere grea
Şi din greu gemea
Şi cu-amar zicea:

Blăstămat să fie
Pe veac de vecie
Blăstămat de nori,
De iarbă şi flori,
Blăstămat de lună
Şi de vreme bună,
Blăstămat de soare,
Blăstămat de mare,
De văzduh şi zare
Acel om, pe care
Mi-l împinge firea
Să strice iubirea
Cea nevinovată
De fecior şi fată;
Şi până-n vecie
Blăstămate fie
Mamele cari fac
Farmece de leac
Pentru dragosti rele;
Blăstămate-s ele,
Blăstămate fie
Lumea să le ştie,
Să le ştie bine,
Cum mă şti pe mine!
Şi zicând aşa
Ea mi se pleca,
Ţărna-n mâini lua
Şi mi-o arunca
Preste fată-sa:
Dormi, draga mea fată,
Cum dormeai odată
Dulce legănată,
Dormi dar, şi mă iartă,
Iar tu, lonele,
Floarea zilei mele,
Tu, sufletul meu,
Dacă n-am ştiut eu
Să te preţuiesc
Până ce trăia
Scumpă fată-mea
De-acuma voi şti,
Te voi preţui!
Tu vei fi al meu,
Căci aşa o vreu,
Să traieşti la mine,
Ca să-ţi fie bine.
Să-mi ţii loc de fiu
Până vei fi viu!

Şi ea cum zicea,
Spre mormânt privea.
Lacrimi îi venea,
Dulce cuprindea
Pe Ionel, bietul,
Şi-ncetul, cu-ncetul
Fruntea ea-şi pleca,
Fruntea-i asuda,
Lung îmi răsufla,
Nemişcată sta.
Iară Ionel
O ţinea spre el,
O ţinea duios
Să nu cază jos
Lung el mi-o ţinea,
Însă când privea,
lonel vedea,
Cum că-n braţ el poartă
Vai, pe Fira moartă!

(Năsăud, 1883)

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Emoţie de toamnă

Autor : Nichita Stănescu

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

Opera Apartinand Nichita Stănescu | | Nici un Comentariu »

Finis

Autor : Ion Luca Caragiale

Un meteor!… Bizară auroră boreală
Din polul nord la polul d-amiază… Din Zenit
Până-n Nadir cutremur… iar sfera siderală
Cămin imens, chaotic, jăratic infinit!

A! ce ameninţare meschină şi banală!
Nu mă-ngrozeşte! – zice poetul prigonit –
Un fenomen ca altul!… Nuanţă infernală,
Văzduh aprins … Desigur, Iehova-a-nnebunit!

Ei, şi?… Balanţa-i strâmbă şi judecata nulă!
Nici psalm, nici Laudamus, dar nici accent de hulă,
Din coardele-mi măiestre d-acu n-or mai ieşi!

Se răsucesc şi crapă ai lumii vechi pilaştri:
Catapeteasma cade!… Macabru danţ de aştri!…
În loc deTot, Nimica !… Ei, bravo, zău!… Ei, şi…?

Opera Apartinand Ion Luca Caragiale | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioară — Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech