La Cahul, pe câmpie, din marginea poienii
Se-ntinseră-n coloane de luptă moldovenii,
Şi-aveau cu ei pe vodă, iubitul domn al lor,
Iar Golia, el plecat-a din faptul dimineţii
Prin vale să-şi reverse din lături călăreţii
Ca vânturi iuţi ce scurmă şi-mpart cumplitul nor.

Iar când veni şi vremea să urle-n zare tunul,
Mişcatu-s-au românii cu miile, ca unul
O lamur-a Moldovei prin sutele de ani!
Dar Golia ticălosul alt gând avea cu soţii,
Şi-n suliţi ridicându-şi căciulele cu toţii
Lăsând câmpia noastră trecură la duşmani.

O clipă stete vodă cu inima trăsnită.
Întors apoi, strigat-a spre oastea-nmărmurită,
Pe Golia arătându-l cu pumnii, cu-amândoi:
Oşteni ai ţării mele! priviţi-l cum se duce,
El vinde sfânta ţară şi vinde sfânta cruce,
Mă vinde, ticălosul, pe mine şi pe voi!

Cumplit se-ntoarse vodă cu-ntreaga sa mânie
Spre partea de-unde Golia venea cu duşmănie
Spre fraţii săi, în fruntea grozavilor spahii.
Să daţi fără de milă, că-i inimă de fiară!
Să piară-acum pământul! Moldova-ne să piară,
Dar Golia-ntâi de toate să piar-acum, copii!

Şi nu vedeau românii nici moartea cum le iese
În drum, şi nici potopul de turci ce-i încinsese,
Vedeau numai pe Golia, pe scosul lor din minţi.
Şi neputând mai iute să-l stingă de pe lume
Rosteau cu glasul urii bicisnicul său nume
Prin gemete scrâşnite strivindu-i-l în dinţi.

O, Golia, tu! pândit-ai aşa de-amară vreme
Dar toate ale ţării şi plângeri şi blesteme
Ajungă-te de-a pururi, şi n-ai mai fi trăit!
Dar iată-le, pornite din suliţi şi din gură
Smintiţii tăi la Cahul câineşte-aici căzură,
Căzuşi şi tu, mişele, tu cel ce i-ai smintit!

Călcau spahiii-n goană pe barba ta bătrână,
Iar pumnii-n loc de aur strângeau în ei ţărână
Şi-n gură-ţi s-adunase şi sânge şi pământ,
Să-nece-n tine, Golio, mai repede suflarea!
Aşa sfârşit să aibă în veci de veci trădarea,
Iar lupii fie-i preoţi şi gura lor mormânt!

Adânc în noaptea nopţii şi-n Iadul cel din urmă
În care-al iernii viscol suflarea nu şi-o curmă
Nicicând, stau prinşi în gheaţă ai lumilor mişei:
Grozavă li-e durerea, şi vecinică li-e truda
De-a stânga ţipă Cain, de-a dreapta urlă luda,
Iar tu, tu goale Golio, te vaieţi între ei!

(Semănătorul, 1902, nr. 16)

I

Din larguri de palată ies patru portărei:
Au coifuri, au ceaprazuri, au suliţa la ei.

Nebun s-aruncă roibul, ca viforul pe luncă,
Trei cai cu el alături p-acelaşi pas s-aruncă.

Şi zice portărelul, al cărui cal e corb:
Ca pajură pe Surgă, zdrobit, am eu să-l sorb!

Ţi-l strâng, până ce-mi urlă că nu-i mai trebe fete.
Vorbeşte cel ce fuge pe cal stropit cu pete.

Şi cel pe calul muced răsteşte vulturel:
Aşa să trăiesc! Astăzi îngrop suliţa-n el!

De nu-l fac eu cenuşă, să n-am de mamă parte!
Se jură cel cu roibul frumos ca scris în carte.

II

Un zmeu a dus pe Veta lui Trăsnet-Împărat
Pe Veta s-o găsească ei patru s-au jurat.

Şi cine-o va aduce din ţările măiestre
O ia pe Veta doamnă, şi nouă ţări ia zestre.

Să pleci orbiş la moarte, când zestrea-i lumi deloc,
Când ai pe Veta doamnă, să prinzi cu gura foc.

E ţara toată şesuri, ca ploaia-i de mănoasă;
Şi n-are-n lume seamăn Saveta de frumoasă.

Ca malura de negri sunt ochii ei duioşi,
Obrajii ei molateci ca zmeura de roşi.

E ruptă din zori palizi, căzută e din soare:
Căci glia, cât de stearpă, pe urma ei dă floare.

III

Şi patru cai aleargă cu patru portărei,
Topeşte-se pământul cum tremura sub ei.

Ajung la mănăstirea din crângul de fagi tineri,
Cer sfat, le dă sfaturi vrăjite sfânta Vineri.

Le spune că departe, pe râu de mărgărint,
Sunt poduri cu părcane cioplite din argint.

Sub nalt grindiş d-aramă stau câşiţe de aur,
Şi-acolo străjuieşte mereu câte-un bălaur.

De scapi de dânşii teafar, ajungi să poţi vedea
Palatele de glajă pe-un munte de mărgea.

Şi cine-i om să lupte cu zmeu, ca să-l omoare,
Stăpân va fi pe Veta, pe chei şi pe zăvoare.

IV

Hei, Trăsnet-Împărate! Mulţi ani cu har de domn!
Feciorii tăi deşteaptă tot iadul azi din somn!

De-ar da spre cer năvală, şi-n cer ar face strungă,
Voinici, cât să-ţi răstoarne pământul într-o dungă.

Ei pier în Răsărituri, ca şoimii zboară zbor.
Se duc cum nu se duce nici dragoste, nici dor.

Ei trec în Lumea-neagră, trec rânduri de movile
Şi trece-o zi, trec două, trec cinci şi şepte zile.

V

Dar când a fost în ziua d-a opta, pe-nsărat,
În zări, departe-n funduri, un cal s-a arătat:

Cu tarniţa pe şolduri, cu frânele-n picioare
Şi galben călăreţul ca prinsul de lingoare.

Trei cai aleargă-n urmă-i sălbatici de merei;
Să-i vezi şi să-ţi faci cruce de bieţii portărei!

Ei fug mâncând pământul, ar soarbe-n gură marea
Căci nu-i încape şesul şi nu-i cuprinde zarea.

Şi geme portărelul, al cărui cal e corb:
E nalt, cât e nalt cerul, cât iadul e de orb!

Hu, tot îs de cutremur, şi gheaţă simţ în spete,
Suspină cel ce fuge pe cal stropit cu pete.

Şi cel pe calul muced oftează tulburel:
Să-mi dai pe Cosinteana, eu tot nu lupt cu el!

Nu, da să-mi dai tot cerul şi, şi din rai o parte,
Vorbeşte cel cu roibul frumos ca scris în carte.

Şi cum izbesc ei fuga răzleţi într-un şirag
Îi vede maica Vineri din tindă, de pe prag.

Din cârjă ea ridică bătrânele sprâncene,
Şi dă din cap privindu-i la margini de poiene.

Sunt tari feciori la spusuri, dar slabi la făptuit!
Vitejii lumii noastre de mult s-au pristăvit.

Când n-au curaj în suflet, de ce se bat nebuni?
Nici Dumnezeu nu face cu cei fricoşi minuni.

De nu te-a născut cerul voinic să lupţi cu zmeii,
Degeaba măsuri câmpii, căci paţi ca portăreii.

Nu-s toţi viteji pe luptă, câţi stau în şeauă puşi
Viteaz e numai unul, şi-l cheamă Pipăruş!

Despreţuiesc onori, avere;
De slavă m-am hrănit destul!
Alt orizont privirea-mi cere:
De-aşa nimicuri sunt sătul!

Să nu-mi azvârle-atotputinţii
Nici o favoare… Nu! n-o vreu!
Am o comoară-n fundul minţii;
De-ajuns îmi sunt acuma eu!

Trec astăzi ignorat prin lume,
Dar, trainic, las în viitor
Un semn, o glorie, unnume
Acestui imbecil popor!

Să linguşesc telurici patemi?
Reptilă eu?… Prea mândru sunt!…

Apollo calea demnă-arate-mi
Pe-acest tâmpit, senil pământ.

Mulţime brută şi ingrată!
Cu-a mea cântare nu putui
În viaţă-mi să te mişc o dată…
Şi-odat’… o să-mi ridici statui.

“A! eşti nebun!” mi-au zis mişeii.
“Da, sunt nebun!” răspuns-am eu…
Ca voi strigau şi fariseii
Crucificând un Dumnezeu!

Tenebre fără fund mă-nghită,
De-oi face din divina harfă
O palidă prostituată
Şi din cântarea mea o marfă!

Pe coardele acestei lire,
Voi întona un cânt sublim:
Poet sunt! nu voi umilire…
Poeţii… nu ne umilim!

De-aş fi-n a tinereţii floare,
Când toate zilele sunt bune,
Pe când din inima cu soare
În veci lumina nu apune,
Multe-aş avea în taină-a-ţi spune
Ca să devii tu gânditoare.

De-aş fi ce-am fost pe lume-odată,
Privind în faţă viitorul,
Când mă-ndrăgeam de orice fată
Ce-mi părea soră cu amorul,
Aş deştepta în tine dorul
Cu-a mea cântare înfocată.

Dar nu-s în floarea tinereţii,
Şi nu-ndrăznesc nimic a-ţi zice!
Mergi dar, copilă,-n calea vieţii
Întâmpinând zâmbiri amice.
Eu te-oi privi oftând, ferice,
Răpit de farmecul frumuseţii.

Şi însă de-ai vrea să ai parte…
Dar ce zic? Timpul ne disparte.
Tu eşti sosind, eu în plecare,
A ziorilor vie lucire
Nu poate, ah! avea-ntâlnire
Cu-apusul palid ce dispare!

• Ani întregi
• Dor
• Doue vieţe
• După furtună
• În dulcea lună mai
• Mângăiere
• Melancolie
• Nehotărâre
• Nepăsare
• O rază de Amor
• Pentru ce cu întristare
• Tablou
• Ultima lacrimă
• Un toporaş

Din vechi hrisoave, din scripturi bătrâne
Strângând de-a valma note pentru Hronic,
Aşa-l văd eu pe tânărul canonic,
Istoricul semeţ şi dârz de mâine.

Când cei puternici l-agrăiau ironic,
El nu ştiu mânia să-şi înfrâne.
Mişei, l-au prigonit, l-au scos din pâine,
Dar n-au înfrânt curajul lui demonic.

Ca Dante, ne-nţeles, pribeag prin sate
Îl văd apoi purtând, trudit de cale,
Gigantica sa operă în spate,

Întreg trecutul naţiunii sale:
Un alt ‘Infern, mai crunt, mai plin de jale,
Căci toate-n el erau adevărate!

Când ai plecat, zâmbind, din casa noastră,
Din odăiţa plină de senin,
În grabă, ai uitat o floare-n glastră
Şi pijamaua ta de crèpe de chine.

Sărmana pijama cu flori bizare,
În care-ai râs atât, nici nu credea
Că va veni o zi amară-n care
Ai să ne uiţi, pe mine şi pe ea.

De-atunci, şedem în fiecare seară
În faţa sobei pline de cărbuni
Şi depănăm povestea iar şi iară,
Ca doi prieteni buni.

Ştiind c-atât de mult îţi fuse dragă,
O-mbrăţişez sub vraja din amurg,
Prin falduri îmi adorm privirea vagă
Şi-i mângai fiecare brandenburg.

Şi noaptea, prin apusuri cristaline,
Când dorul sparge-al lacrimilor dig,
O culc în pat alăturea de mine
Şi-o învelesc, ca să nu-i fie frig.

(“Strofe ştrengare “, 1930)

Asta-i uşa:
Vei observa
Lângă perdea
Un scaun gol,
Dacă te-ai aşeza
Ai deranja…

Asta-i uşa:
Cum ai intrat?
Este ciudat
C-ai reuşit,
E un zgomot cumplit
Respiraţia ta,
Stai, nu te mişca…

“Te-am văzut cum dormi,
Pe buza de sus
Soarele ţi-a apus”

De câte ori vii,
Spui numai prostii…

Asta-i uşa:
Închide-o uşor,
Păşeşte uşor, hai,
N-are rost să mai stai,
Nu te-a auzit,
Şi-a închipuit
Că ai fi venit
Doar…

Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,
unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj.

Nu-i de mine nimic din infernul modern,
eu în peşteri, acum, aş avea locul meu,
pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,
orice drum la Paris mi se pare prea greu.

E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,
ce să caut aici, fără nimeni din toţi?
invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,
dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi.

Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,
amintirea s-a şters, în memorie-i gol,
era bine să-l gust, cât mi-a fost inetrzis,
de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.

Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi,
dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,
îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,
pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.

Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,
noapte bună, oraş al eternei lumini,
prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,
e prea scump pentru mine să mor în străini.

1995