Când ai plecat, zâmbind, din casa noastră,
Din odăiţa plină de senin,
În grabă, ai uitat o floare-n glastră
Şi pijamaua ta de crèpe de chine.

Sărmana pijama cu flori bizare,
În care-ai râs atât, nici nu credea
Că va veni o zi amară-n care
Ai să ne uiţi, pe mine şi pe ea.

De-atunci, şedem în fiecare seară
În faţa sobei pline de cărbuni
Şi depănăm povestea iar şi iară,
Ca doi prieteni buni.

Ştiind c-atât de mult îţi fuse dragă,
O-mbrăţişez sub vraja din amurg,
Prin falduri îmi adorm privirea vagă
Şi-i mângai fiecare brandenburg.

Şi noaptea, prin apusuri cristaline,
Când dorul sparge-al lacrimilor dig,
O culc în pat alăturea de mine
Şi-o învelesc, ca să nu-i fie frig.

(“Strofe ştrengare “, 1930)

Asta-i uşa:
Vei observa
Lângă perdea
Un scaun gol,
Dacă te-ai aşeza
Ai deranja…

Asta-i uşa:
Cum ai intrat?
Este ciudat
C-ai reuşit,
E un zgomot cumplit
Respiraţia ta,
Stai, nu te mişca…

“Te-am văzut cum dormi,
Pe buza de sus
Soarele ţi-a apus”

De câte ori vii,
Spui numai prostii…

Asta-i uşa:
Închide-o uşor,
Păşeşte uşor, hai,
N-are rost să mai stai,
Nu te-a auzit,
Şi-a închipuit
Că ai fi venit
Doar…

Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,
unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj.

Nu-i de mine nimic din infernul modern,
eu în peşteri, acum, aş avea locul meu,
pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,
orice drum la Paris mi se pare prea greu.

E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,
ce să caut aici, fără nimeni din toţi?
invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,
dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi.

Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,
amintirea s-a şters, în memorie-i gol,
era bine să-l gust, cât mi-a fost inetrzis,
de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.

Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi,
dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,
îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,
pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.

Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,
noapte bună, oraş al eternei lumini,
prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,
e prea scump pentru mine să mor în străini.

1995

I

Ard, zi şi noapte, marile furnale,
În vastele uzine ale morţii.
Din mii de coşuri funerare torţii
Se-nalţă limbi de flăcări infernale,

Ce spun că toate-s şubrede pe lume,
Că vremea-şi sparge formele ei goale,
Dând celui tare dreptul să se scoale
Asupra celui slab şi să-l zugrume.

Se prăbuşesc cetăţi, credinţi şi pravili,
Ce ni le-nchipuiam nestrămutate:
Un vânt turbat asupra lumii bate,
Pieire e, şi rupte-s orice stavili…

II

Ce tristă şi amară-nvăţătură
Din viforul acesta se ridică!
Iar vei trăi, sărmane om, în frică,
Iar te-a supus întunecata ură.

Popoarele-nvrăjbite între ele
Vor sta de-acum, ca fiarele, la pândă,
Sub veşnica-narmărilor osândă,
Cătând unul pe altul să se-nşele.

Căci răni adânci, în veci nevindecate,
Vor sângera-n tăcerea aşteptării;

Copii crescuţi în setea răzbunării
Vor duce-n luptă proaspete armate,

Şi iarăşi vor acoperi pământul
Mormanele de morţi şi de ruine,
Şi toat-a lumii trudă spre mai bine
Ca pulberea va risipi-o vântul…

III

Lanţ ruginit, verigă cu verigă,
Iubirea dintre oameni se desface:
Când fiara ostenită-n Cain tace,
E sângele lui Abel care strigă.

Călăream pe un cal şi deodată-am văzut
că eu sunt calul acela
Şi deodată am văzut că ei doi
galopează pe mine.
Mă învolburam şi deodată
i-am văzut pe cei trei,
când umbra mea din spatele meu
mi-a strigat:
– Eu sunt tu. Lasă-i
pe cei patru să-şi urmeze destinul…
lasă-i!

Tristeti de dupa-amezi ploioase
Si de nostalgice obsesii,
Cand stai cu storurile trase
Si-astepti sa vie ora mesii…
Tristeti de strazi pustii si mute,
Cu ziduri vechi si cu fatade
De edificii cunoscute
In care nu stii cine sade…
De domicilii spatioase
Cu flori la geam si cu salon,
Din care pe la ceasul sase
Auzi urland un gramofon…
Tristeti adanci de guvernante
Ce nu stiu bine romaneste
Si de flasnete ambulante
Cu papagal care ghiceste…
De cartiere suferinde,
De usi cu lacate-n verigi
Si de dugheana care vinde
Fitil de lampa si covrigi…
Tristeti de goarna funerara,
Melancolii de catelusi
Uitati de cineva pe-afara
Sa scheaune pe langa usi…
Tristeti romantice de fata
Cu nasul lung si demodat,
Si de odaie mobilata
In care-a stat un magistrat…
Tristeti adanci de pui de mata
Zvarliti pe undeva, prin scai…
De copilas urat, de tata,
Uitat de maica-sa-n tramvai…
Tristeti de garduri invalide,
De porti iesite din tatani,
De doici care-au ramas gravide
Si-acum li-i frica de stapani…

De ordonante fara leafa
Si de trasura cu un cal
Si cu scapetul ras la ceafa…
Tristeti de balci provincial,
De panorami, cu-o ferestruica
Si cu-o maimuta roasa-n dos,
Ce-ar semana cu domnul Duica
De-ar fi oleaca mai frumos…
Tristeti de cioara-mbatranita
Ce sta asa, pe-un varf de pom,
Si de fantana parasita
In care s-a-necat un om…
Tristeti pustii, molipsitoare…
De ce ma urmariti mereu
Si, fie ploaie ori ninsoare,
Va tineti scai de capul meu?…

Din lira spartă a mea cântare
Zboar-amorţită, un glas de vânt,
Să se oprească tânguitoare
Pe un mormânt!

Oare femeia, pe care mie
Dumnezeu sântul o-a destinat,
În patu-acela de cununie
S-a-nfăşurat?

O caut, gându-mi şi-o-nchipuieşte,
Dar n-am văzut-o de când eu sunt…
Oare amorul ce îmi zâmbeşte
E în mormânt?

Merg pe pământ
Şi sun ca vioara.
Toate îmi par că sânt
Prima oară.
Ca un copil
Aştept dimineaţa,
Până la lacrimi
Mi-e dragă viaţa.
Orice splendoare
Mă doare,
Mă doare-această floare
Şi frumuseţea ta,
Şi frumuseţea ta!
Şi-această zi
Ce mâine nu va mai fi,
Nu va mai fi!
Înfiorat spun mamă şi tată
De parcă îmi văd părinţii
Prima dată.
Ca un copil
Aştept dimineaţa,
Până la lacrimi
Mi-e dragă viaţa.
Când mă cuprinzi
Tremur, ah, toată,
De parcă-aş iubi, iubi
Prima dată.
Ca un copil
Aştept dimineaţa,
Până la lacrimi
Mi-e dragă viaţa.

Dulce esti, dulce ramai
Dulce-i soapta ce mi-o spui,
Dulce e privirea ta
Dulce esti, iubirea mea.
Dulce e sarutul tau
Ce ma-mbata, dulce zau,
O, ce gust, ce mai dulceata,
Dulcea mea, iubire hoata.

(06.Iul.1998)