A fugit din lume faur,
Trist şi nejelit –
Cu săgeţile-i de aur
Martie l-a gonit…

Albi plutesc şi roşii norii
Peste munţi şi chei,
Parcă sufletu- aurorii
A rămas în ei…

Gârlele şi-ncep fanfara
Şi, pornind şuvoi,
Strigă-n lume: Primăvara
A sosit la noi!…

Ah, ce dulce e povara
Mugurilor noi!
Primăvara, primăvara
A sosit la noi…

La cei ce acum îşi încep călătoria prin regnuri
În pântecele mamelor lor
(Ah, viitorul!)
Sau poate nici n-au ajuns până acolo
Şi mamele lor sunt încă fetiţe jucându-se
Cu elementele chimice nedevenite sămânţă
(Ah, viitorul!)
La ei mă gândesc,
La momentul în care vor vrea să afle
Cum am reuşit;

La cei ce vor fi
Incapabili să-şi imagineze
Şi neînstare să vadă
Prin fereastra murdară
Întotdeauna închisă
Între decenii
(Ah, viitorul!)
Cruzi şi încă oneşti,
Netrecuţi prin târgul de sclavi,
Prin mezatul ideilor
(Ah, viitorul!)
Pe ei îi visez
Întrebându-se
Cum de nu mi-am pierdut
Nici viaţa, nici minţile;

Cei ce acum nu sunt
Decât o iluzie incertă,
O presupunere optimistă
(ah, viitorul!)
Mă vor întreba
În limba lor necunoscută
Cum de am reuşit să ajung
Până la ei,
Dacă voi ajunge
(ah, viitorul!)

Şi eu voi simţi
Că nu le pot răspunde
“Prin absurd”,
Pentru că absurdul e o noţiune
Intraductibilă
Dintr-o epocă în alta.

Cu-amândouă mânile
Inima o ţii
Şi îi simţi bătăile
Repezi, dulci şi vii.

Ochii-n trup se sperie
Şi revarsă foc.
Ai visat vrodată tu
Astfel de noroc?

Un noroc asemenea
Blând şi dureros!
Tu iubeşti, copila mea,
Fără chiar să ştii.

Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care să lupte nu mai vor.

Cat inima în piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.

Un împărat odinioară –
Şi suveranii-s muritori! –
Avea din fire slăbiciunea
Că strănuta prea deseori.

Acest cusur, la urma urmii,
D-ei căuta, nu-i vr-un păcat,
Dar sunt cusururi populare
Ce nu merg la un împărat.

Ce leacuri nu-ntrebuinţase!
Ce rugăciuni la Dumnezeu,
Protector tronurilor! – geaba:
Sărmanul strănuta mereu!

Un curtezan intim l-întrebă:
– De ce eşti tot posomorât
Şi tot mâhnit, mărite doamne?
– Nu ştii cât sunt de amărât!

Strănutul meu leac nu găseşte,
Vai! mă sfiesc, nu pot să ies,
La Cameră, Senat, paradă:
Se simte că strănut prea des.

Din pricina strănutăturii
Eu sunt un prinţ nenorocit!
– De ce, măria-ta? întreabă
Curteanul său cel favorit.

– Cum? nu-nţelegi? Ba da; dar, Sire
Ori să strănuţi, ori ce să faci,
La toţi, Măria Ta, ca mire,
La toţi miroase-a odagaci!

(Satiră democratică)

Ce-i fi făcând pe-acolo unde eşti?
Pe-aicea plouă liniştit… pustiu…
Cu unghia pe geamul străveziu
Scriu începutul unei vechi poveşti.

În jurul mesei fac călătorii,
Neobosit, deşi-am pornit de-un ceas.
Vreau parcă să ajung unde-ai rămas,
Deşi cu gândul tot te-aştept să vii.

Şi-aşa, absent, de mult călătoresc
Purtând în minte fericirea noastră…
Le geam o clipă ca să-mi răcoresc
Îmi razăm fruntea caldă de fereastră.

(“Floarea pământului”, 1920)

Împărat slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Toate înflorind din mila
Codrului, Măriei sale.

Lună, Soare şi Luceferi
El le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Şi curteni din neamul Cerb.

Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de veşti,
Filomele-i ţin orchestrul
Şi izvoare spun poveşti.

Peste flori, ce cresc în umbră,
Lângă ape pe potici,
Vezi bejănii de albine,
Armii grele de furnici…

Hai şi noi la craiul, dragă,
Şi să fim din nou copii,
Ca norocul şi iubirea
Să ne pară jucării.

Mi-a părea cum că natura
Toată mintea ei şi-a pus,
Decât orişice păpuşă
Să te facă mai presus;

Amândoi vom merge-n lume
Rătăciţi şi singurei,
Ne-om culca lângă izvorul
Ce răsare sub un tei;

Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi,
Şi prin somn auzi-vom bucium
De la stânele de oi.

Mai aproape, mai aproape
Noi ne-om strânge piept la piept…
O, auzi cum cheam-acuma
Craiul sfatu-i înţelept!

Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s-adună
Ale Curţii mândre neamuri:

Caii mării, albi ca spuma,
Bouri nalţi cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase
Ciute sprintene de munte –

Şi pe teiul nostru-ntreabă:
Cine suntem, stau la sfaturi,
Iară gazda noastră zice,
Dându-şi ramurile-n laturi:

– O, priviţi-i cum visează
Visul codrului de fagi!
Amândoi ca-ntr-o poveste
Ei îşi sunt aşa de dragi!

Palidă umbră, care mister
Unul spre altul mereu ne-atrage?
Vrem de sub farmec a ne sustrage
Şi dăm de-aceeaşi forţă de fier.
Palidă umbră, care mister?

Fost-am vreodată îngeri frumoşi
Uniţi pe-albastrul largului spaţiu?
O voluptate fără nesaţiu
Ne face ochii mai luminoşi.
Fost-am vreodată îngeri frumoşi?

Sau împreună ars-am în iad?
Coboară-n suflet de-ţi aminteşte…
Al meu ce-mi spune e că iubeşte,
Şi dacă suntem îngeri ce cad,
De ce n-am arde ş-aici ca-n iad?

Palidă umbră, reflex bizar
În care s-află iadul şi raiul,
Cu unul arde-mi repede traiul,
Cu altul aripi urzeşte-mi iar,
Palidă umbră, reflex bizar.

Două boabe mititele,
Două tinere grăunţe
Împărţeau un bulgăraş
De pământ;
Una, sub el,
Alta, mândră, la etaj.

– Dragă, simt că-s fericită,
Vezi ce bine-am nimerit?

Să fi vrut, îţi spun, şi Cerul
Nu cred că l-aş fi zărit.

Că-s deasupra ta, nu-mi pasă
Foarte tare,
Mi-e mai bine
Constatând ce norocoasă
Sunt că nu transpir
Ca tine.

Cum de nu ţi-o fi venit
Să-ţi iei câmpii,
Chiar nu ştiu.
Te deplâng la nesfârşit,
Că-ţi duci viaţa-ntr-un
Sicriu.

Nu te văd să stai acolo
Până, hăt,
La primăvară,
Şi să mai şi ieşi întreagă!
Scoate, soro, nasu’-afară!

– Nu pot, încă nu e vremea
Să m-arăt şi-apoi mi-e frică,
Recunosc cinstit,
De cioară…

Ia uite cum te ridică!

Cine-a răscolit pământul,
Pesemne le-a auzit.
După cum îl ştiu, chiar vântul,
Să le-asculte, s-a oprit,
Curios nevoie mare –

Nu degeaba cine sapă,
Ca să-i dea sămânţa rod,
De când lumea,
O îngroapă.