Şi aşa,
cu scorţişoare şi cuişoare,
şi tăciuni şi cărbuni
şi vin de vanilie,
aşa, cu ochii legaţi.
Şi mă afumă cu păr de lup
şi aşează ea pe frunte
piepteni ciudaţi de os,
o claviatură.
Şi aşchii
şi mari cioburi de lună
şi felii de cartofi,
amidonul trage durerea,
ţine minte, să ştii.
Da, ţin minte,
pacientul nu uită,
dar este cineva uitat
în pădure, în oraşul de fag,
o nefiinţă culcată
pe un pat de moarte
în sarcofag de fag,
nu cunoaştem persoana,
dar este cineva
cu ochii legaţi.
Cine a sugrumat statuia ?
Umbletele mele,
pe unde umblaţi ?
Şi vine lumea
cu eşarfe însorite
şi o prelată de pămînt
peste mine trînteşte,
lumea.
Ce-ar fi
să mă vîndă lumea,
să mă cumpere lumea,
să mă ia vrăjitoarea
în sacul de papură ?
Şi să fie linişte, linişte,
rareori doar un rîs,
al vrăjitoarei de papură.

Ce v-eţi fi mirând de mine?
Scriitor sunt, vedeţi bine,
Şi pot spune cui mă-ntreabă
Că şi eu mă aflu-n treabă.

Cronici, critică, nuvele
Sunt la mine bagatele:
Dă-mi subiectul, spune-mi plata,
Şi articolul e gata.

Parcă cine ştie ce e…
Fur de colea o idee,
Mai un calapod de colo,
Şi-s şi eu de-ai lui Apolo.

Ş-apoi sunt atâtea-n lume,
Că, să stai, să scrii volume!
Stil? Grămatică?… Gogoşi,
Pentru cei neputincioşi.

Astea-s spuma, gându-i marea…
Nu-mi strunesc eu cugetarea
Plină, clară, elegantă
Pentr-o virgulă pedantă!

Am subiectul? Restu-i gata:
Ţi-aştern proza cu lopata.
Iar când n-am şi n-am ce scrie,
Atunci… torn o poezie.

Sus, deasupra casei mele,
E un sfat de rândunele;

Pe sârma de telegraf
S-a deschis mare conclav;

Pe stâlpii-nalţi, mai ales,
E-un adevărat congres;

Pe horn, ţigle, tencuială,
E-adunare generală;

M-au trezit cu noaptea-n cap,
De cip-cip nu mai încap;

Bat din aripi, strigă toate
Şi descriu prin aer roate;

Fac un cerc plin de avânt
Şi se înscriu la cuvânt

Ca să ţină sus şi tare
Câte-un discurs fiecare.

Şi nu e nici o mirare:
Chestiunea-i arzătoare,

Că-i pe ordinea de zi
Plecarea spre Miază-Zi

Şi oricare vrea acum
Să spună şi ce, şi cum,

Încât împrejur pe-o leghe
E-un vacarm fără pereche

Dar eu, drept să spun, mă mir
Că nu-i şi mai abitir,

Căci – vă gândiţi? – ele toate
Pleacă în străinătate!

În beciul cu morţii, Ion e frumos.
Întins gol pe piatră, c-un fraged suris.
Trei nopţi şobolanii l-au ros
Şi gura-i băloasa ca de sacis.

Când cioclu-l ridică-n spinare
Ion par-ar fi de pământ.
De-l pui poate stă în picioare
Dar braţul e moale şi frânt.

În ochii-i deşchisi, o lumină,
A satului unde-i născut,
A câmpului unde iezii-a păscut,
A încremenit acolo străină.

Departe de vatră şi prins de boieri,
Departe de jalea mămuchii,
Pe trupu-i cu pete şi peri
În cârduri sunt morţi şi păduchii.

(1931)

Cum te-aşteptam odată Duminică Prea-Sfîntă
Şi cît îmi pari acuma de tristă şi pustie…
Salonu-i gol, şi-n umbră doar samovarul cîntă
Asemeni unui popă ce-ngîn-o leturghie.

Era cu toate-aceste aşa de multă lume,
Veneau tenori celebri, şi doamne diletante,
Poeţi sermani, şi fete ce între două glume
S-extaziau mirate : “Ah ! ce frumos andante !”

Tindea amoru-n umbră şiretele lui curse,
Şi cînd vorbeau de stele, de sori, de tot înaltul,
Eu mă plimbam cu gîndul în carul Marei Urse,
Doar voi găsi un astru nespeculat de-un altul.

Cuvinte fără noimă urcau, dar, orice vorbe
Din gura ta căzute, mi se păreau divine,
Puteau să cînte-n pace şi harpe şi teorbe,
Căci n-auzeam nimica, de te-ascultam pe tine.

Şi-acum e gol salonul, e gol, şi-n umbra casei
Stau vastele fotolii şi lung prind să se mire :
Pe unde-o fi azi pasul micuţ al prea frumoasei,
Ce tot venea statornic ca să-şi găsească-un mire?

Oglinzile-şi arată cu jale infinitul
Şi nu mai vine nimeni… zadarnic stai la geamuri,
— “Ce-ai căutat în lume, o, tu ! mult liniştitul
Poet, credeai că-i lesne să scrii epitalamuri ?”

Ce-am căutat, v-aş spune, ce-am căutat eu — dară
Mi-e frică, căci în umbră, supremă ironie,
În neagra umbră, pianul cu dinţii scoşi afară
Rînjeşte ca un monstru ce-ar vrea să mă sfîşie.

Era oraşul de-altădată
Sub plopi de-argint, muiaţi în soare,
O verde oază fermecată
Cu repezi ape cântătoare.

Pe-oricare străzi cântau izvoare,
Şi sărutat de flori ce-mbată,
Trăia oraşul de-altădată
Sub plopi de-argint, muiaţi în soare.

Prostimea chiar era bogată.
Prin curţi aveau, mai toţi, cuptoare.
În beciuri se ţeseau covoare,
Ş-o viaţă-n veci îmbelşugată
Trăia oraşul de-altădată.

Ruga pe un prieten să facă încercare,
Ca unul ce la curte avea multă putere,
De la prinţ sau miniştri iertarea lui a cere.
“A! răspunse acela, nu te pot ajuta,
Pentru că de aş face-o, eu te-aş compromita.”

La ţărm, corabia oprită
E ninsă de zăpada lunii
Şi marea tace odihnită,
De biciuirile furtunii.
Catarg şi pânze argintate
Abia uşor sunt legănate…
Magia nopţii este sfântă…
Verzuiele unde dormitează.
Novicii râd… — Cârmaciul oftează,
Matrozii melancolic cântă.

Oraşul întreg scânteiază
Cu felinarele aprinse…
Muzicile vesel vibrează,
Curse priveghează-ntinse.
Novicii în port se coboară,
Spre râs şi petrecere zboară;
Răscoala etăţii-i frământă…
Safire pe ceruri lăcrămează.
Din cap mişcând, cârmaciul oftează,
Matrozii melancolic cântă.

N-au mai rămas prea multe de-nvins şi de ştiut.
Şoseaua se strâmtează, cărările se-mbină.
Le simţi apropiate din ce în ce mai mult,
Ca spiţele din roată, crăpate de lumină.

Ne-apropiem. Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,
Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini.
Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte,
Departe, -n orizonturi,se naşte prin tulpini.

E-o insulă? un munte? o apă? un deşert?
De ce-ar sfârşi-n pustie călătoria noastră?
Ne-a mai rămas s-ajungem, acolo, poate-un sfert
Din calea străbătută, jos verde, sus albastră.

Să ne oprim? Un cântec ne vine de la han.
E vinul bun şi patul adânc şi tu eşti dulce.
Şi-ai vrea, învăluită în părul tău bălan,
Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce.

Nu.Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,
S-apropiem vecia mai repede de noi.
Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava,
Ca să o dăm ţărânii întreagă înapoi.