Le lointain devient une roue aux dents
enlaçant le fuseau de mystère: mon ouïe
qui tout en tournant ronge lentement
d’un dieu pas encore né son esprit engourdi.
Il attend ce dieu qu’il soit emboîté
à la Terre qui s’envole à vitesse bleu marine
emportant en guise de vivres une trace
au coeur arraché: c’est le nôtre
Il bat, on l’entend, il bat, on l’entend,
sphère croissant à crever sous la voûte divine.
Les routes dégoulinent de larmes.
La mémoire s’est évanouie, élastique
fronde à pierres, invisible gondole
sur les eaux des Venises d’en face
dent arrachée à la corde de son alvéole
en bas, l’orbite du Vésuve. Et toi tu existes.

Zboar-al nopţii negru flutur
Cu-a lui aripi ostenite,
Pe când crengile se scutur
Pe cărări înţelenite.

Iară bolta cea senină
Printre ramuri, printre frunză,
Aruncând dungi de lumină
Cearcă tainic să pătrunză.

Prin a ramurilor mreajă,
Sună jalnic în urechi
Cântec dulce ca de vrajă,
De sub teiul nalt şi vechi.

Iară sunetele sfinte
Mişcă jalnic al tău piept:
Nu mai cugeţi înainte,
Nici nu cauţi îndărăpt,

Ci asculţi de păsărele
Ciripind în verde crâng,
Cum de-amoru-ne-ntre ele
Sfătuindu-se ne plâng.

Colos enorm de piatră, maiestuos, splendid,
Cu zece porţi înalte, ce-n faţa-i se deschid,
Ai crede că încape printr-însele oricine,
Şi-n grabă ca să intre o-ntreagă lume vine,
Dar când ajungi la scara palatului de morţi,
În găuri se preschimbă înaltele lui porţi,
Şi intră numai omul ce-ndoaie-a sa spinare,
Având să se târască mai multă-ndemânare!

Staţi,
Nu vă mai mişcaţi,
Încremeniţi!
Orice mişcare
E o degradare.
Fructul e începutul putrezirii
Ideii care se deschide-n floare,
Iar zămislirea, primul pas greşit
Al celor ce iubesc şi sunt iubiţi.

Staţi,
Nu vă mai mişcaţi,
Opriţi
În crisalida voastră ţărănească
Fluturul navetist, fatal!
Dar cine, oare,
Ar putea s-oprească
Rostogolirea apei nebunească
Spre a se sparge iar şi iar de mal…

Staţi,
Nu vă mai schimbaţi,
Speraţi
Să nu mai moară nimeni şi nimic:
S-ar naşte alţi călăi
Mai răi
Şi cel mai mic pitic
Ar fi mai mic.

Când orele sunt sfărâmate, marele
Curaj e să opreşti arătătoarele.

Alei mică, alei dragă,
Cine vrea să ne-nţeleagă
Vază frunza cea pribeagă,
Ce-i ca viaţa noastră-ntreagă.

Alei dragă Veronică,
Despărţirea toate strică,
De ne-alegem cu nimică ­
Viaţa trece, frunza pică.

*

Alei dragă, alei mică,
Viaţa trece, frunza pică,
Şi din ura ce ne strică
Nu ne-alegem cu nimică.

Măcar cine ce grăieşte,
Altul alta îndrăgeşte.
Inima-mi pe cât trăieşte
Tot la tine se gândeşte.

Alei mică, alei dragă,
Ia vezi frunza cea pribeagă ­
Aşa trece viaţa-ntreagă
Şi nimic n-o să s-aleagă.

Drapate-n purpură regească.
Sau înfoiate-n rochi de-argint,
Saadi-n frunzosul labirint
Făcut-a roze să-nflorească.

De-atunci nu pot să veştejească,
Şi viaţa noastră o tot mint,
Drapate-n purpură regească,
Sau înfoiate-n rochi de-argint.

Natura lor nu şi-o dezmint…
Ştiu tot aşa să amăgească,
S-adoarmă, şi să liniştească,
Şi să ne spună că nu mint,
Drapate-n purpură regească.

Pleoapă cu dinţi, cu lacrimă mânjită,
sare căzută în bucate,
dovadă că nu pot trăi numai acum
sunt amintirele mele, toate …

Dovadă că nu pot vedea fără martori
e copilăria, adolescenţa mea,
dublând nefiinţa acestei secunde
cu nefiinţa ei de cândva.

Ah, râsu’ plânsu’
ah, râsu’ plânsu’
mă bufneşte când spun
secundei vechi putrezind în secunda
de-acum.

Ah, râsu’ plânsu’
ah, râsu’ plânsu’
în ochiul lucrurilor reci
şi-n dintele lor muşcător, ca şi sceptrul
neinventaţilor regi.

Ver ce neam ce-n lume vie
Are îndemn la stihurghie,
Şi sălbatec încă cîntă,
Firea însă lui cuvîntă.
Iar noroade pricepute
Au făţat cu multe cute.
Chibzuirea lor ce-naltă,
Dînd poezii drum de saltă
Piste munţi pîntre flori,
Piste ape pîntre nori
Au întrupat nentrupări
Au iconit nevediri.
Firea şi cu meşteşugire
Ei au făcut- o clătire.
Limba noastră prea puţină,
Nu-i a nimănui proastă vină
Căci însoaţă rău cuvîntul
În pîrlejul ce dă gîndul.
Mai cu vreme, cine ştie,
Prisosire poate să vie.
Că scriitorii împodobesc
Limba, patria-şi slăvesc.
Fie aceasta acuş, cercare,
Mustră altor spre-ndemnare.

Eu nu sunt destul de mare
Ca să pot să-nvăţ măcar,
De pe carte, o urare,
Şi nu sunt destul de mare
Ca să-ţi dau un dar.

Dar îţi dau o sărutare,
Ici, pe obrăjor,
Şi pe mâna asta care
Mă-ngrijeşte-n fiecare
Zi, cu-atâta dor!

Zile lungi şi voie bună
Îţi doresc eu mult,
Şi mă rog de flori să-ţi spună
Să mă ierţi, mămică bună,
Că nu ştiu mai mult!