Capăt al osiei lumii!
Ceas alb, concis al minunii,
Sună-mi trei
Clare chei
Certe, sub lucid eter
Pentru cercuri de mister!

An al Geei, închisoare,
Ocoleşte roatele interioare:
Roata Venerii
Inimii
Roata capului

Mercur
În topire, în azur,
Roata Soarelui
Marelui.

I

Înspre tronul moalei Vineri
Brusc, ca toţi amanţii tineri,
Am vibrat
Înflăcărat:

Vaporoasă
Rituală
O frumoasă
Masă
Scoală!
În brăţara ta fă-mi loc
Ca să joc, ca să joc,
Danţul buf
Cu reverenţe
Ori mecanice cadenţe.

Ah, ingrată,
Energie degradată,
Brută ce desfaci pripită
Grupul simplu din orbită,
Veneră,
Inimă
În undire minimă:

Aphelic ( )
Perihelic ( (i )
Cojunctiv (dodo)
Oponent (adio!)

II

Paj al Venerii,
Oral
Papagal!
În cristalul tău negat,
Spre acel fumegat
Fra Mercur
De pur augur,
Peste îngeri, şerpi şi rai
Sună vechi:
I-ro-la-hai,

Mercur, astră aurită,
Cu peri doi împodobită
Lungi
Cu pungi
Pe bomba mare,
Oarbă, de cercetătoare,

O, Mercur,
Frate pur
Conceput din viu mister
Şi Fecioara Lucifer,

Înclinat pe ape caste
În sfruntări iconoclaste,
Cap clădit
Din val oprit
Sus, pe Veacul împietrit,

O select
Intelect
Nunta n-am sărbătorit…

III

Uite, ia a treia cheie,
Vâr-o în broasca – Astartee!
Şi întoarce-o de un grad
Unui timp retrograd,
Trage porţile ce ard,

Că intrăm
Să ospătăm
În cămara Soarelui
Marelui
Nun şi stea,

Abur verde să ne dea,
Din căldări de mări lactee,
La surpări de curcubee,
– În Firida ce scântee eteree.

Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.

Tristeţea, ea,
nu este gând
ea lucru este.

Mănânc-o, dacă ai cu cine!
Durerea vieţii
e un lucru, –
nu contemplarea lui.

Mi-e dor
să potsă nu-mi mai fie dor
de tine.

Vezi, raiul e o casa din Muscel,
Tot prin livezi de stele sui la el.
O casa alba cu ferestre mici,
In care ingerii sunt randunici
Si sufletele stau in cuibul lor,
Ca pui golasi sub strasina de nor.

Din cand in cand o randunica-i ia
Sa-nvete zborul cerului cu ea,
Si Maica Domnului sta in pridvor,
Se bucura de cel mai simplu zbor.
Sta in pridvor, lucreaza un navod
Cu care o sa mantuie norod,
Iar Dumnezeu, si duhul sfant, si fiul ei,
In casa stau la masa cate trei.
Vorbesc de muncile de pe pamant,
Ca gospodari chivernisiti ce sunt.
Vorbesc de rodul viei, de-anul bun
De prin podgorii cu livezi de prun.
Pe Maica Domnului o doare inima,
Caci mreaja mantuirii se gatea.
Se-apropie infricosat judet:
Acolo doar pe suflet sa pui pret.
Lung trambita din urma a sunat
Pe ceruri ca un tunet departat.
Si dreptii vin acuma cate doi,
In straie albe ca in sat la noi
Cand merg flacaii-n targ sa traga sorti.
Mos Patru straja sta la patru porti —
Cu zgomot surd se-nchide poarta grea,
Afara gloata railor gemea.

La Scaraoschi arde in cuptor
Foc blestemat, parjol dogorator.
Le face necuratul doar un semn,
Ca paini ii ia lopata lui de lemn.
Cu furca dracii mai marunti impung —
Iar vaietele lor la rai ajung.
Aude maica plansul tuturor;
Se-apleaca bland prin stalpii din pridvor,
Desfasura navodul si il lasa
Sa cada printre stele ca o plasa.
Aluneca pe Calea Robilor,
De zodii s-a ferit tremurator.
Matasa lui e-argint curat la luna,
E aur cand da soarele s-apuna.
Si ca scobari si mrene de pe Olt,
A pescuit in mreaja iadul tot.
Cine-a ramas in plasa, e scapat —
Cine-a scapat din ea, e blestemat…
Mario, care scapi pagani si hoti,
Azvarle iar navodul daca poti!
Mario, mreaja ti-o astept de ani,
Eu, robul tau Ion de la Miorcani.

Tu care ai învăţat urşii să doarmă
O iarnă întreagă
De ce nu mă-nveţi ce e somnul?
Nu ţi-l cer de tot.
Tu ştii,
Sunt prea modestă
Pentru moarte.
Dar cine, navigând
Pe ochii mei deschişi,
Nu ţi-ar cerşi
Un vânt de nefiinţă?

Rememorarea de-ntîmplări confuze
Copii crucificaţi ca nişte Crişti
Cu paznici veseli pentru îngeri trişti,
La marea invadată de meduze.

Ţi-am poruncit brutal să nu te mişti
Pînă-ţi culeg tot frigul de pe buze,
Cerîndu-ţi mai apoi din suflet scuze,
Pentru minciuna că, oricum, exişti.

Dar n-ai să fii niciunde mai cuminte
Şi mai supusă altuia nicicînd,
Cum doar în noaptea oarbă şi fierbinte,

Cînd ne-am urît şi ne-am iubit plîngînd,
Fără s-avem nevoie de cuvinte,
La cîtă moarte adunam în gînd.

Precum pe bolta întunecată
Un moment singur luna s’arată
Ş’apoi dispare iarăş în nor,
Dacă în ochiu-ţi mândru şi rece
Un moment singur tainic ar trece
Numai o rază dulce de-amor,

Acea privire atât de dragă
Aş duce-o ‘n gându-mi o viaţă ‘ntreagă,
Împins oriunde de-al meu destin,
Mi-ar părea lumea verde grădină
Şi cerul negru, făr de lumină
Etern albastru, etern senin.

Atuncea singur cu-a mea gândire,
În mii de visuri de fericire
Şi zi şi noapte m’aş adânci
Şi ah! din peptu-mi cu inspirare
Ar ieşi dulce aşa cântare
Cum n’a fost încă şi n’ar mai fi!

Într-o zi Făt-Frumos şi-a luat lumea-n cap,
S-a urcat într-un Ferrari şi-n lume a plecat.
Auzise de un zmeu tare nătărău
Îşi făcea iluzii că-i prin Chişinău.
Îl găsi pe Greuceanu, un vechi contrabandist,
Ce trafica arme în stofă de batist.
Acela-i spuse despre o armă foarte
inteligentă
Ce se vindeau pe piaţa neagră fără de
patentă.
(Ea trimite rachete fără greş în ţintă.)
Astfel se termină şi fraza sa succintă.
El îşi umplu maşina cu multă dinamită,
Îşi luă mitraliera şi-armura nimerită.
Desigur, îşi luă şi arma cea deşteaptă
Cu care-ar omorî pe zmeu dintr-o dată.
Merse zi şi noapte pe autostradă,
Când pe-un câine mai să-l radă.
Câinele-i vorbi cu glas omenesc:
Străine, cum să te răsplătesc
Poate o mină să îţi dăruiesc?
Nu e pentru ce. Mulţumesc.
Câinele-i dădu o mină în batistă
Şi apoi îl puse să semneze-o listă.
Făt-Frumos a plecat şi apoi, obosit,
La barul Sf. Miercuri el a poposit.
Un whisky, te rog.
500$. Mulţumesc. Ia loc.
După ce cu un hot-dog el se înecă
Îşi luă scurta de crocodil şi plecă.
Mobilul sună douăsprezece jumate.
La castel în poartă cine pe cine-l bate?
Bodyguard-ul zmeului stătea şi râdea
Dar Făt-Frumos cu dinamită îl ucidea.
Zmeul se-ntristă nespus
Computerul său îl arăta prea sus.
Făt-Frumos cu mâna îi distruse poarta
Nu era el hacker să spargă lăcata.
Zmeul atunci la balcon ieşi
Mâncă “Stimorol-PROZ” şi la el răcni:
Cum vrei, ţărane, în săbii să ne luptăm,
Cu dinamită să ne împroşcăm
Sau cu mitraliera să ne împuşcăm.
Făt-Frumos cu mitraliera pe zmeu îl găurea,
Zmeul aluzie la morile de vânt făcea.
Dar gloanţele, ca şi zilele, le erau
numărate
Aşa că aversele erau pe terminate.
Zmeului nu-i ajungea o doagă,
Sabia electrică şi-a scos-o din teacă,
Dar nici celălalt nu era mai prejos
Sabia electrică şi el tot şi-a scos.
S-au luptat cât s-au luptat,
Dar săbiile au explodat.
Atunci zmeul aruncă rapid
O rachetă plină cu acid.
Armura lui îndată se topi
50% din viaţă-i luă şi Făt-Frumos răcni.
Atunci el orzul pe gâşte l-a stricat
C-a luat o bombă inteligentă şi-n cap i-a
aruncat
Dar asta nu i-a ajutat,
Căci zmeul avea capul pătrat.
Zmeul cu o rachetă îl răni
Şi-amândoi căzură la pământ, iar zmeul
înlemni:
O cucuvea zbura c-o sticlă de Sprite în gură
Şi zmeul o ameninţă cu o cătătură:
– De nu-mi dai un pic să beau
Din sticla ta spurcată,
Pe mâna killer-ului te dau
Şi te omoară-ndată.
Îţi dau o mie de dolari
Şi cârnăciori de zmeu,
De-mi dai să beau trei gâturi mari
Şi te-oi scăpa de rău.
Dar cucuveaua se temea de zmeu
Că-i prost ca un măgar şi tare ca un leu.
Astfel cucuveaua aruncă o monedă
Şi căzu aversul ei care intră-n legendă,
Căci după el s-a numit locul cela de-atunci –
Zgomotul ei răsună peste lunci.
Aversul însemna că Spriteul l-a băut zmeul
Şi se otrăvi cu el – otravă de tot felul.
Apoi viteazul îi dădu Orbit-Leuştean
Şi zmeul adormi buştean.
Când deodată se sculă,
Scârbit, se şi înfurie.
Zmeul se târă cu greu până-n tancul său
Ce era bronat ultimul model.
Se porni cu o viteză spre Ferrari-ul nou
Dinamita explodă într-un prelung ecou.
Făt-Frumos scăpă cu viaţă căci căzu-ntr-o
râpă
Un enunţ ce-i scris în pripă.
El găsi într-un ungher
În castel un frigider
Ticsit cu Făt-Frumoşi
Parcă din oală scoşi.
Un anunţ apăru pe autostradă
Ce era scris pe-un condur de zmeoaică
(Zmei la grătar – cinci lei un pahar
Dar veniţi în zadar căci el este amar.)
Şi m-am suit într-o navă
Şi v-am spus o ispravă.
Dacă nu v-a plăcut,
Acuşi o iau de la-nceput.

Fânul fu răzbit în vară
de o coasă milenară.
Mai rămase-un fir, sau două.

Dăruindu-le cu rouă,
noaptea se pierdu în zori,
răsădind în urmă flori.

(“În pervazul larg al serii”)

Noapte alba. Stalagmite nepatate de ninsoare
Vin ghetarii cete-ncete pribegind din Polul Nord.
Nu-i fior prin valuri clare si in zare nu-i fiord,
Doar pe ape, limpezite cataracte selenare.
Si pe unde, unde stele de argint marite-apar,
Firmamentul in oglinda isi restrange-n cerc ovalul.
Calea Robilor lactee ninge cu lumina valul,
Leganata de legende, promoroaca pe clestar.
Noapte alba. Gheata nalta iconita ca o friza
De zapada impietrita cu sclipire de otel,
Isi arata amagirea unor aripi fara tel.
Fulgerare boreala, enigmatica banchiza.