Un fir de paianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasa tot mai jos.
Mi se trimite si
Scara la cer – zic,

Mi se arunca de sus.

Desi am slabit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Ma gândesc ca trupul meu
Este totusi prea greu
Pentru scara asta delicata.

– Suflete, ia-o tu înainte.
Pâs! Pâs!

( ultima poezie scrisa de poet)

Domnilor alegători, mă rog să fiu ascultat,
Şi după ce m-ăţi citi mă rog să fiu deputat.
Căci am cuvinte să crez că la Divanul ad-hoc,
Bine lumei o să fac şi rol nobil o se joc,
După cum puteţi vedea
Din mărturisirea mea.
Încă pînă-a nu mă naşte, eu am fost patriot mare,
Şi după ce m-am născut
Pentru ale noastre drepturi m-am luptat fără-ncetare
Pînă într-acest minut.
Cunoscînd că într-o ţară fericirea generală
Se compune totdeauna din acea particulară,
Ca un iconom politic, prin mici slujbe, mici lefşoare,
Am îmbogăţit eu statul, cumparînd-mi moşioare,
Iar guvernul, ce văzuse vrednicia şi talentul,
Îmi da ranguri pe tot anul, siluind Regulamentul,
Pe cînd mulţi păcătoşi alţii, lipsiţi de capacitate,
Servind ţării din pruncie stau cu buzele umflate.
Apoi cînd streine armii ţara noastră ocupară,
De la cine înlesnire întru toate ele-aflară?
Cine pentru zece care a făcut ades cinci sute,
Numai ca să nu se-ntîmple s-auz vorbe neplăcute?
Cînd era în lipsă ţara, subt a mea isprăvnicie,
Am ţinut-o eu cu grîne precum fiecine ştie.
Apoi daca neplătite au rămas prin multe sate,
Daca eu la socoteală le-am trecut ceva-ncărcate,
Am făcut-o-n conştiinţă, de iubirea omenirei,
Numai spre a mă deprinde cu regula înmulţirei.
Las doparte ale mele osteneli şi cheltuială,
Căci îmi place a le crede nepuse la îndoială,
Căci aceasta mai cu seamă fu rezonul cel mai mare,
Pentru care azi Europa, foarte recunoscătoare,
După lupte sîngeroase încheind tractat de pace,
Hotărî pe România fericită a o face.
Pe aceste dar temeiuri, fraţi români, eu vă cer votul,
Şi la cauza cea sacră zi mă devotez cu totul.
Apoi daca dup-acestea mai aveţi cumva dorinţă
Să v-arăt printr-o programă care e a mea credinţă,
La Divan ce voi susţine, vă poci da încredinţare
Că unirea o crez sîntă, c-o voi cere cu-nfocare;
Căci mărindu-se pămîntul, lefile poate vor creşte;
Însă prinţ strein nu-mi place, căci nu ştie româneşte;
Şi cînd slujbe îi vom cere el de loc n-o să privească
De sîntem boieri sau ţinem de vro casă boierească,
Ci d-avem talent, virtute, merite sau probitate,
Calităţi din altă lume, foarte grele şi ciudate;
Pentru cea mai mică vină, ce o va numi hoţie,
Ne vom vedea prin gazete, poate şi la puşcărie.
Protejaţi ca şi protectori, toţi vom fierbe, într-o oală
Ş-a streinului domnire ţării îi va fi fatală;
Şi religia vom pierde şi vom uita româneşte,
Ca în Grecia modernă, unde azi vorbesc nemţeşte.
Pe cînd unul dintr-ai noştri, domn de viţă românească,
Tot mai lesne o să ierte slăbiciunea omenească.
Nu-l voi însă ereditar, căci a ţării veche lege
Pe domn chiar şi din opincă ne dă voie a-l alege;
Şi aşa cu chipu-acesta de loc nu e de mirare
Daca chiar şi nouă rîndul ne-o veni din întîmplare.
Autonomia-mi place, o voi cum e scrisă-n carte,
O cer pentru ţara-ntreagă, dar şi pentru mine-n parte;
Adică orce cazuri să urmez eu cum îmi place,
Fără a putea guvernul observaţie a-mi face.
Cît pentru guvern şi forma-i cea constituţională,
Căci, vorbind drept, nu ştiu bine ăst cuvînt ce va să zică,
Daca, cum mi-a spus un dascăl cu destulă pricopseală,
Un guvern în constituţii e supus la socoteală,
Daca adunări sau cameri pot vorbi făr-a se teme,
Astea n-o să ne aducă decît pierdere de vreme,
Decît lupte fără margini şi dezbateri încurcate,
Care plac junimei noastre cei cu capete stricate.
Trebile cu vechea formă nu cerc nici o-mpiedicare,
Ş-un ofis redijat bine e o lege-n prescurtare.
Dup-aceste dar cuvinte, fraţi români ce mă-nţelegeţi,
Puteţi fără de sfială la Divan să mă alegeţi,
Căci să nu fiţi la-ndoială, vă voi face treabă bună,
Şi-mi veţi mulţumi odată daca-mi veţi cădea pe mînă;
Iar pînă să vie vremea să vedeţi astă minune,
Sînt supusul dumneavoastră şi mă-nchin cu plecăciune.

(”Românul”, 12 august 1857)

Nouă meşteri mari, cu Vasile zece,
De care se zice că-i şi întrece,
S-au apucat să facă o mănăstire.
Termenu-i scurt, că-mpăratul
Se cam grăbea cu predatul,
Ca duşmanul de clasă să nu prindă de ştire…
Materiale, deh, ca pe-atuncea!
Cu toate-acestea se muncea…
Fundaţiile fură gata în trei zile!
Apoi veni Vasile şi zise:
“Planurile n-au fost admise,
Am observaţiile pe 48 de file”.

Se săpă din nou la alte fundaţii,
După noile indicaţii.
Împăratul însuşi veni să vadă cum merge treaba…
El fu mulţumit, dar avu o obiecţie:
“Aţi pus-o greşit ca loc şi direcţie,
O mutăm mai la vale, aici aţi săpat degeaba!”
Nouă meşteri mari, cu Vasile zece,
De care se zice că-i şi întrece,
Aşteptau mortarul să se-usuce la soare,
Împăratul veni şi le zise “Tovarăşi,
Aţi muncit foarte bine, dar iarăşi
O mutăm din motive strict militare”.

Pentru-a treia oară Vasile săpă,
Dar nu fu nervos si nu înjură,
Ştia prea bine cum avea să se răzbune:
Pe-âmpărăteasă o zidi de vie,
Iar din rochia ei îşi făcu o scufie
Pe care-o purtă până la moarte, se spune.
Împăratul veni la inaugurare
Şi-i ţinu două ore-n picioare
C-un discurs despre munca lor plină de abnegaţie…
Discursul fu întrerupt de tătari
Despre care se ştie că erau barbari
Şi Vasile rămase fără decoraţie!

Coridor de ore, timp pierdut.
Frunze zburătoare, ţări de toamnă.
Străzile pe care am trecut
în gâtlejul amintirii se răstoarnă.
Trec secundele gravide; nasc urlând
picături de ploaie repetate,
vorbe ce s-au spus, îşi caută guri
să se lase în pereţii lor pictate.
Bate-o oră sus, dar pân-ajunge
sunetul la creier, se-nserează.
Dorm pavilioanele urechii, fuge
pe timpane o stafie trează.

O dihanie de cioară,
Ce-i dăduse naiba-n gând?!
Să ia fulgi de alte păsări,
Să iasă la zbor cântând.

Iat-o împopoţonată
Şi mereu se gâtuieşte,
Ulubeasna-mpestriţată
Răţoit bănănăieşte.

Ce nume să-şi dea acuma?
Că e lucru-nsemnător!
De la nume-atârnă toate
Şi trecut, şi viitor.

Dar cioara, de! e tot cioară,
Şi astfel se socotea:
Nu-şi mai vedea de loc ciocul
Şi trupul nu-şi mai simţea.

Se gândi cum s-o brodească
Şi să-şi cate vrun năşic:
Dar naşul i-o da vrun nume
Ce n-o plăti mai nimic.

Haide! singură se face
În biserica de caş
Ş-alde popă, ş-alde naş,
Ca să fie bine pace:
Fără sfadă, fără price,
Rămâne zis ce-şi va zice.

Se numi privighetoare,
Păsăruică cântăreaţă,
Unde cântă pe răcoare,
Ştii, colea, de dimineaţă.

Şi zbura de bucurie
Biata cioară când gândea
Că cioroii or s-o ţie
De poet şi păsărea.
Iese-acuma îngâmfată
Şi la lume se arată

Şi ne-ncepe a cânta.
La-nceput coţofenează,
Glasul şi-l mai subţiază,

Dar ce-i faci? că e tot ga!
Ţipă: ga! şi ga! răsună;
Păsările se adună,
Ascultă şi aud: gară!
Se uită, dar nu văd cioară.
Dihania-nnebuneşte,
Cântă — cine-o mai opreşte?

“Sunt — zice — privighetoare
Şi Dumnezeu mi-a dat dar;
Sunt pasăre zburătoare.
Care de pe lângă mine
Va zice că nu cânt bine,
E mare, mare măgar.”

Şi eho răspunde: gar!
Pasările aud: gar!
În tăcere o ascult;
Se apropie mai mult,
Fiecare o priveşte,
Fiecare îşi zăreşte
Fulguleţul, pana sa,
Şi-ncep a ţi-o dezbrăca,
Scuipă-n gură ş-apoi zboară.
Poetul rămâne cioară!

(1838)

Toţi acei ce-ntreaga vară
Au lucrat din zori în seară,
Toamna au roade bogate
Au şi fructe, şi bucate ,
Mere,
Pere,
În panere.
Prune
Bune
Şi alune,
Şi gutui
amărui,
Cu puf galben
Ca de pui.
Şi tot felul de legume,
De nu le mai ştii pe nume.

În livadă, printre flori,
Am văzut un ghem de ace.
Se dădea de-a dura-n zori
Când încolo, când încoace.

Aduna din iarbă dude
Şi mai coapte şi mai crude,
Pentru şase puişori
Ce stăteau pitiţi prin flori.

O, primăvară, de temut eşti, zînă,
cînd oarbă treci şi mîinile-ţi întinzi
spre mugurii din vîrf cu totul blînzi
şi loc de cuiburi cauţi în grădină.

Tu încă nimica nu ştii de culori,
de vocea calelor gravă.
Tu nu ştii nimica de fata bolnavă
ce stă la fereastră-ntre flori.

Eşti naltă, eşti naltă, copacii
spre umerii tăi se ridică,
o, zînă, tu nu ştii nimică,
şoptesc lîngă praguri săracii.

Acuma tu nu ştii nimica şi-asculţi
tăcerea din arbori şi oameni ;
acuma nu ştii nimica, dar mulţi
te-aşteaptă să ari şi să sameni.

Eu văd faţa ta calmă încă :
mari gheţuri o acopăr; ci toate
luminile-n preajma ta sunt bogate,
Ce melodie, ce melodie adîncă !

Mă uit în trecut şi nu înţeleg
Urmele paşilor mei.
Privesc îngheţata zăpadă
Prin care picioarele mele desculţe,
Îmi amintesc, s-au rănit,
Dar urmele lor închipuie semne
În alfabetul unei limbi dispărute.
Ieri ce voiam să spun
Şi mâine cum voi mai citi
Durerea mersului de-acum,
Când clipele obeze
Par ani şi anii epoci
Nehotărâte şi fără sfârşit?
Nici un răspuns nu se naşte
Decât când nimeni nu mai are
Nevoie de el
Şi întrebarea care-l aştepta
A murit.