Odată am ucis o vrabia
Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o
Pe urmă o zi
Şi-o noapte întreagă
Am tot plâns-o şi am tot jelit-o
Nu m-a bătut mama, nu m-a certat
În mână ţineam o bucată de pâine
Degeaba mi-a spus
Degeaba mai plângi
Ce-ai omorât omorât rămâne
Mai târziu am crescut flăcăiandru
Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată
Dar nu ştiu de ce
Într-o zi a murit
Şi-n altă zi a fost îngropată
Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii
Demult nu mai merg la nici o-ngropare
Când soarele-apune
După nişte măguri
Şi răsare în flăcări din mare.
Coridor de ore, timp pierdut.
Frunze zburătoare, ţări de toamnă.
Străzile pe care am trecut
în gâtlejul amintirii se răstoarnă.
Trec secundele gravide; nasc urlând
picături de ploaie repetate,
vorbe ce s-au spus, îşi caută guri
să se lase în pereţii lor pictate.
Bate-o oră sus, dar pân-ajunge
sunetul la creier, se-nserează.
Dorm pavilioanele urechii, fuge
pe timpane o stafie trează.
O dihanie de cioară,
Ce-i dăduse naiba-n gând?!
Să ia fulgi de alte păsări,
Să iasă la zbor cântând.
Iat-o împopoţonată
Şi mereu se gâtuieşte,
Ulubeasna-mpestriţată
Răţoit bănănăieşte.
Ce nume să-şi dea acuma?
Că e lucru-nsemnător!
De la nume-atârnă toate
Şi trecut, şi viitor.
Dar cioara, de! e tot cioară,
Şi astfel se socotea:
Nu-şi mai vedea de loc ciocul
Şi trupul nu-şi mai simţea.
Se gândi cum s-o brodească
Şi să-şi cate vrun năşic:
Dar naşul i-o da vrun nume
Ce n-o plăti mai nimic.
Haide! singură se face
În biserica de caş
Ş-alde popă, ş-alde naş,
Ca să fie bine pace:
Fără sfadă, fără price,
Rămâne zis ce-şi va zice.
Se numi privighetoare,
Păsăruică cântăreaţă,
Unde cântă pe răcoare,
Ştii, colea, de dimineaţă.
Şi zbura de bucurie
Biata cioară când gândea
Că cioroii or s-o ţie
De poet şi păsărea.
Iese-acuma îngâmfată
Şi la lume se arată
Şi ne-ncepe a cânta.
La-nceput coţofenează,
Glasul şi-l mai subţiază,
Dar ce-i faci? că e tot ga!
Ţipă: ga! şi ga! răsună;
Păsările se adună,
Ascultă şi aud: gară!
Se uită, dar nu văd cioară.
Dihania-nnebuneşte,
Cântă — cine-o mai opreşte?
“Sunt — zice — privighetoare
Şi Dumnezeu mi-a dat dar;
Sunt pasăre zburătoare.
Care de pe lângă mine
Va zice că nu cânt bine,
E mare, mare măgar.”
Şi eho răspunde: gar!
Pasările aud: gar!
În tăcere o ascult;
Se apropie mai mult,
Fiecare o priveşte,
Fiecare îşi zăreşte
Fulguleţul, pana sa,
Şi-ncep a ţi-o dezbrăca,
Scuipă-n gură ş-apoi zboară.
Poetul rămâne cioară!
(1838)
Toţi acei ce-ntreaga vară
Au lucrat din zori în seară,
Toamna au roade bogate
Au şi fructe, şi bucate ,
Mere,
Pere,
În panere.
Prune
Bune
Şi alune,
Şi gutui
amărui,
Cu puf galben
Ca de pui.
Şi tot felul de legume,
De nu le mai ştii pe nume.
În livadă, printre flori,
Am văzut un ghem de ace.
Se dădea de-a dura-n zori
Când încolo, când încoace.
Aduna din iarbă dude
Şi mai coapte şi mai crude,
Pentru şase puişori
Ce stăteau pitiţi prin flori.
O, primăvară, de temut eşti, zînă,
cînd oarbă treci şi mîinile-ţi întinzi
spre mugurii din vîrf cu totul blînzi
şi loc de cuiburi cauţi în grădină.
Tu încă nimica nu ştii de culori,
de vocea calelor gravă.
Tu nu ştii nimica de fata bolnavă
ce stă la fereastră-ntre flori.
Eşti naltă, eşti naltă, copacii
spre umerii tăi se ridică,
o, zînă, tu nu ştii nimică,
şoptesc lîngă praguri săracii.
Acuma tu nu ştii nimica şi-asculţi
tăcerea din arbori şi oameni ;
acuma nu ştii nimica, dar mulţi
te-aşteaptă să ari şi să sameni.
Eu văd faţa ta calmă încă :
mari gheţuri o acopăr; ci toate
luminile-n preajma ta sunt bogate,
Ce melodie, ce melodie adîncă !
Mă uit în trecut şi nu înţeleg
Urmele paşilor mei.
Privesc îngheţata zăpadă
Prin care picioarele mele desculţe,
Îmi amintesc, s-au rănit,
Dar urmele lor închipuie semne
În alfabetul unei limbi dispărute.
Ieri ce voiam să spun
Şi mâine cum voi mai citi
Durerea mersului de-acum,
Când clipele obeze
Par ani şi anii epoci
Nehotărâte şi fără sfârşit?
Nici un răspuns nu se naşte
Decât când nimeni nu mai are
Nevoie de el
Şi întrebarea care-l aştepta
A murit.
Nevrând broaştele s-asculte
De guvernul democrat,
De la Zevs, cu strigări multe,
Au cerut un împărat.
Zevs, ce-i zân îndurător,
Le-au trimes un domnitori
Pacinic, drept, cu blândă fire,
Încât altul nicăire
Niciodată s-au văzut.
Dar din ceri când au căzut,
Au sunat aşa de foarte,
Încât neamul cel broscos,
Bolând mult şi mai fricos,
Pin coşor, glodoase boarte
Tupil s-au acufundat
Şi timp mult n-au cutezat
De-a scoate un cap afară,
Să facă conţert de sară.
Suveranul îns-acel
Pe care l-au socotit
Că-i vun urieş cumplit
Ram au fost d-un copăcel.
Despre acesta mare teamă
Avea broasca care-ntăi
Au ieşit să iaie samă
Şi să deie semn l-ai săi.
Dar abia de ramu-ncet
Tremurând s-au propiet,
Iacă ş-alta vine-n urmă,
După ea întreaga turmă.
Apoi nu pre târzior
Tot acel broscos popor
Aşa bine s-au deprins
La fireasca bunătate,
Încât sărea, înadins
Împăratului pe spate.
Păzind al său caractir,
Toate sufere-acel Sir.
Însă broaştele rebele,
Neastâmpărate, rele,
Cătră Zevs iar au strigat:
Să ni dai alt împărat,
Care mai vioi să fie!
Zevs atunce în mânie
Li trimete o cucoară,
Care-mpunge, le omoară,
Să arete a ei putere
Le înghite şi-n plăcere
Căpăţinile le sfarmă.
Iacă ţipet nou şi larmă
Broaştile au înălţat.
Atunci Zevs au detunat
Cu aceste aspre zise:
Broaşte hâde, pare-vi-se
Că eu voi să mă supun
Cătră ţipetul nebun?
Dac-aţi fi avut voi minte,
Trebuia să fi ţinut
Pe guvernul de-nainte;
Dar după ce l-aţi pierdut,
Vă era destul odor
Acel pacinic domnitor.
Acuma vă dau un sfat:
Păstraţi p-acest împărat,
Nu cumva iar prin schimbare
Să daţi pest-un rău mai mare.
Aveam o muză, ea era frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Poţi ca să vezi icoana radioasă,
În strai de-argint a unui elf de nea!
Păr blond deschis, de aur şi mătasă,
Grumazii albi şi umeri coperea,
Un strai de-argint strâns de-un colan auros
Strângea mijlocul ei cel mlădios!
Şi talia-i ca-n marmură săpată
Strălucea albă-n transparentul strai,
Sâni dulci şi albi ca neaua cea curată,
Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai;
Abia se ţine haina cea bogată
Prinsă uşor cu un colan de pai,
Astfel adesea mă găsea veghind
Nori străbătea o umbră de argint.
Crinul luminei strălucea în mână
Reflectând dulce mândrul ei obraz,
Razele dulci loveau faţa-i senină,
Rotunzii umeri şi-albul ei grumaz;
Părul lucea ca auru-n lumină,
Straiul cădea de pe-umeri de atlaz,
Ochi mari albaştri-n gene lungi de aur
Şi fruntea-i albă-ntunecată-n laur!
O dată-n viaţa-i muritorul vede
În visul său un chip aşa d-ales!
Eu… fericit c-amantul blondei Lede,
Nebun de-amor, eu o vedeam ades,
Venea-n singurătatea mea pe îndelete,
Rătăceam mâna-n păru-i blond şi des,
De pe-umeri haina-i luneca uşor
Vedeai rotundul braţ pân-subsuori.
Părea c-aşteaptă de a fi cuprinsă,
De-a-şi simţi inima bătând cu dor,
Ca buza ei de-a mea să fie-atinsă,
Ca graiul ei să tremure uşor,
Să văd privirea veselă şi plânsă,
Să aud glasu-ntunecat de-amor
Şi la ureche dulce să-i repet
Cântul, ce-n gândul meu se mişcă-ncet.
O, îmi şopteşte numa-n dulci cuvinte
Neînţelese, pline de-nţeles,
O, îmi surâzi cu gura ta fierbinte,
Tu, înger blând cu ochii plini d-eres,
Căci al tău zâmbet îmi aduce-aminte
C-un înger eşti ce fu din cer trimes,
Ca să mângâi junia mea bogată
Cu-a ta zâmbire dulce şi curată.
S-apropia, în aer suspendată,
Şi braţul ei grumazu-mi cuprindea,
Priveam în sus la faţa-i luminată,
La gura-i mică care surâdea
Din ochi albaştri raza-ntunecată,
Plină de-amor în ochiul meu cădea,
Talia ei subţire-n colan strânsă
Tremura scump de braţul meu cuprinsă.
Ea a murit. Am îngropat-o-n zare.
Sufletul ei de lume este plâns.
Am sfărmat arfa şi a mea cântare
S-a înăsprit, s-a adâncit s-a stins.
Îmi plac a nopţii turburate oare,
Îmi place de dureri să fiu învins;
O, de-aş orbi, de-aş amuţi odată,
Că-n lume nu văd lumea căutată!
Eu nu văd munţii înecaţi de nouri,
De care gându-mi vultur s-acăţa;
N-aud a mării înmiite-ecouri,
Ce-n glasul meu măreţ s-amesteca;
În codri-antici n-aud muget de bouri,
Trezind zilele vechi în mintea mea,
Codrul din munţi, râul din vale-mi tace
De ce nu pot în praf a mă preface!
« Pagina anterioară — Pagina următoare »