Arvinte coatele au ros la antereu,
Dar n-au stat mult să socotească;
Ci singur el, mereu
Se puse să-l cârpească.
Iar pentru petici de cârpit
Din mâneci au tăiat ca o a patra parte
Şi antereul l-au gătit
Cu mânecile prea scurtate,
Încât oricare le vedea,
De dâns râdea.
Văzând aceasta el, au zis în gândul său:
“Lăsaţi, că doar nu sunt aşa de nătărău,
Vreun lucru mare nu-i
Să-mi tai eu poalele de pe la antereu
Şi mânecile să le pui
Mai lungi decât era”.
Au zis şi au făcut.
Dar lumea se mira
Că antereul lui era acum prea scurt,
Şi nu asemăna nici cu un bun mintean.
Se-ntâmplă şi boieri de neam
Care-ncurcând averea lor,
Tot cu aceeaşi minte,
Să o îndrepte vor
Şi fac ca şi Arvinte.

Rime ascunse într-o poezie
Cuvinte scrise-n grabă pe hîrtie
Cu puf de păpădie.
Cînd vîntul în zori de zi abia adie
Suflă somnoros de zburleşte
Un puf de păpădie.
U căpşor apare dintre alte o mie;
Se iţeşte mătăsos şi temator –
E doar un puf de păpădie.
Obrazul mi-l atinge cu gingăşie –
Mă gîdilă cu pufuşorul lui şi nu mă mir
E doar un puf de păpădie.
Printre ierburi făr\’ de cărăruie
Se pierde şi oftează –
Căci nu e decît un puf de păpădie.
O rază jucăuşă îl ia şi îl îmbie
Să se dea de-a rostogolul de-a lungul ei
Şi de ce nu? E numai un puf de păpădie.
Se împiedică de un tril de ciocîrlie
în timp ce alunecă pe rază şi suspină –
Dar ce-i poţi face? E doar un puf de păpădie!

La margine de sat,
orfanii
Fac fericiţi din pepeni
felinare
Şi le agaţă de cortina peticită
a nopţii.

Bordeie enigmatice, stigmatul
cafeniu al nepăsării
Ascund cu mare grijă-n vatră,
fiorul
Dădător de viaţă şi speranţă
al iubirii.

In grajduri,
Care ostenite de corvoada nemiloasei
zile
Deşartă anchilozate
polenul clipelor amare.

Dovleac aprins, cu iz de lapte,
luna
Imprăştie pe câmpuri
Flori parfumate, în cămăşi de
noapte.

Sârguinţa ş-osteneală
Pre om nu dau de sminteală.
Un sătean înavuţit,
Având zile-amu puţine,
Au chemat pre fii la sine
Şi aşa li au vorbit:
Vă păziţi vodinioare
A nu vinde-acele ogoare
Ce părinţii ni-au lăsat,
C-un odor e îngropat.
Nu cunosc locul chiar unde
Acel aur se ascunde,
Dar să ştiţi că prin răbdare
N-a fi în zadar lucrare.
Săpaţi câmpul de cu vară,
De la zori şi pănă-n sară,
Ogorul de-o palmă lat
Nu rămâie nescurmat!
Moare-apoi a lor părinte,
Fiii zisa având în minte,
Pre odorul să nu scape
Câmpul tot încep să-l sape,
Încât lucrul timpurie
Le aduce secerie.
N-află auru nicăire,
Dar în loc de moştenire
Sfatul fu mântuitor:
Că ostineala-i chiar odor!

Doi oameni bogaţi,

Domnului nostru

Precum s-au rugat
Dumnezeu le-a dat
Masă, ceastă masă
În mijloc de casă
Şi-n mijloc de masă
Măru-i înflorit
Cu mere de-argint.
Doi îngeri din ceri
Jos se cobora,
Mere culegea,
Şi-n rai le ducea
Şi le împărţea.

Unui om în toată firea e moral să-i zici smintit,
Dar nebunului pe nume dacă-i zici, e necinstit.
Trebuieşte-ntotdeauna spre a fi-n moralitate
Să te faci apărătorul caselor de sănătate;
La nebun să zici cuminte, pe neghiob să adorezi
Şi de s-află în Mărcuţa geniu să-l decretezi.
În nimica, de-azi-nainte, răul nu-şi mai are leacu,
Şi o naţie mai bine nu s-a dat de-a berbeleacu,
Iar desigur niciodată dezmăţarea n-a domnit
Într-o epocă fatală, sub un aer mai tâmpit…
În tot locul predomneşte o sfruntare colosală…
Imoralul ia cuvântul şi-ţi vorbeşte de morală…
Cine crezi că ţi-e prieten ţi-e duşman neîmpăcat…
N-ai să faci un singur bine, c-ai făcut şi un ingrat,
Cine crezi că e mai nobil e mai plin de laşitate…
Tot netrebnicul se crede scriitor de-nsemnătate…
Nu e om care sub masca unui vecinic carnaval
Ca lozincă să nu poarte: ,,Interesul personal”.
Legile sunt o minciună: slove puse pe hârtie…
Ziaristica mai toată cuib nerod de mişelie.
Cei de sus îşi umplu punga; cei de jos, cu mare zor,
Se silesc ca să-i ajungă pentru-a-şi umple şi pe-a lor.
,,Patria” e-n orice gură, ,,Pentru patrie” sunt toate…
Toţi voiesc la mal s-o scoată, însă nimenea n-o scoate.

Picioarele spalate de plansul Magdalenii
Se fransera. Sub raza divinei milostenii
Iisus cazu in ruga cu fata-nsangerata
Si greu in pacea noptii rosti cuvantul: Tata,
Iti simt durerea sfanta si grija parinteasca,
Ma doare mila calda ce vrea sa ma-nveleasca,
Ma tulbura iubirea si jalea de Parinte.
Cand sangele va curge prinos al jertfei sfinte,
Cand urletul multimii va cere de la Tine
Sa osandesti pe Domnul luminilor depline,
Cand voi sorbi pe Cruce buretele cu fiere,
Cand Fiul Tau cadea-va sub bici fara putere,
Cand sfarticandu-mi trupul in drumul alb de tara
Voi duce spre Golgota cereasca mea povara,
Parinte-al meu, in mila sa nu-ti uiti legamantul,
Ma lasa cu durerea sa mantuiesc pamantul.
Sa nu-ti aduni blestemul si fulgerele toate,
Ca sa opresti mania neputincioasei gloate;
Nu-i pedepsi pre dansii cu ploaie de pucioasa,
In marea Ta iubire ma uita si ma lasa,
Ma lasa, Doamne-al milei, sa nu-ti mai simt iubirea,
Sa stiu ca nu-mi ajunge la Tine tanguirea.
Te-mbraca azi in haina lucirilor de stele
Cu bucuria sfanta a invierii mele.
Ca sa nu stiu cat suferi in lumile-ti senine,
Parinte, fa sa treaca paharul de la mine.
Iisus ridica fruntea si-ncepe sa coboare.
O aripa de inger l-atinse cu racoare.

I

Timp dorit, zi de speranţe,
Fiu al ţării, salutare!
România învestită
În veşminte de serbare,
Îţi doreşte, îţi urează
De mari fapte viaţă plină,
Şi se-nclină stelei tale
Ce străluce de lumină.

II

Când de glasul omenirii
Inspirată şi condusă,
Pleiada europeană,
De puternici regi compusă,
Reda naţiei gemânde
Antici drepturi de tărie,
Soarta-ţi se-nscria în ceruri
Cu lumina cea mai vie.

III

Fă dar numele-ţi să treacă
Între numele divine,
Celor ce au fost ai lumii
Nobili făcători-de-bine.
Secolul să te admire,
Şi cu noi să se fălească
Franţa, naţia cea mare,
Naţia cavalerească.

IV

Căci e aspră datorie
Ce o naţie impune,
Căci e grea, mult grea, coroana
Ce pe capul tău se pune.
Ţara te salută, prinţe,
Cu plăcere şi iubire,
Şi-ţi încrede viitoru-i
Zâmbitor de fericire.

De la Nistru pân’ la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!