La mijloc de codru des
Toate păsările ies,
Din huceag de aluniş,
La voiosul luminiş,
Luminiş de lângă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Şi de lună şi de soare
Şi de păsări călătoare,
Şi de lună şi de stele
Şi de zbor de rândurele
Şi de chipul dragei mele.

Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere.

El ridică în cleştii circonvoluţiunilor lui
sentimentele furnicii
şi le apropie, le apropie de ochi
până când le face una cu propriul său ochi.

El îşi pune urechia pe burta câinelui flămând
şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis
până când nasul lui şi botul câinelui
sunt totuna.

Pe căldurile groaznice
el îşi face vânt cu aripile păsărilor
pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare

Să nu-l credeţi pe poet când plânge
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui
El a stors lucrurile de lacrimi
El plânge cu lacrima lucrurilor.

Poetul e ca şi timpul
Mai repede sau mai încet
mai mincinos sau mai adevărat

Feriţii-vă să-i spuneţi ceva poetului
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit
Imediat el o să spună că el l-a zis,
şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi
o să ziceţi că într-adevăr
el l-a zis

Dar mai ales vă conjur,
nu puneţi mâna pe poet!
Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet!

…Decât numai atunci când mâna voastră
este subţire ca raza
Şi numai aşa mâna voastră, ar putea
să treacă prin el

Altfel ea nu va trece prin el,
şi degetele voastre vor rămâne pe el,
şi tot el va fi acela care se va lăuda
că are mai multe degete decât voi.
Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi o da,
că într-adevăr el are mai multe degete…

Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mâna pe poet.

…Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el.
Poetul e ca şi soldatul
nu are viaţă personală.

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigat dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospete de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.

Un an, de când cu tine pe-al vremiiocean
Plutind, viaţa-mi pare un cântec…O ,ce an!
Ce an de fericire! Şi noice putem oare?
Să-l pironim?! … În vremurire începute moare,
Şi moartea-i ca calăul, de bine ne desparte!
O, timp, Saturn! te-ndură, şi ţine-ne des parte!
Rentinereşte visul, iubirea noastră mare-
Un vas sub cer albastru şi pe-o albastrămare!
Atâtea calde inimi ăstan trecu legând,
Că parcă văd pe-acelaşi amant reculegând,
Fugind de-a lungul vremii, pribagă, Messalina!
Ce-mi pasă că la urmă mă bagă messa Lina?
Amici! Ş-a voastre bunuri pe veciperdutc vi-s,
Când ziceţi: “Taci, Chimeră, că nu sper! du-te vis!”

Porumbiţă întristată!
Eu ca tine sunt străin,
Şi-ntr-o ţară depărtată
Tu cânţi tristă, eu suspin!

Însă tu ai aripioare,
Poţi te-ntoarce când vei vrea;
Iar eu plâng în închisoare
După dulcea ţara mea!

Tu ai poate-o sorioară
Ce te cheamă ne-ncetat;
Iar eu am o drăguşoară
Ce în lacrimi am lăsat.

Însă tu ai aripioare,
Poţi te-ntoarce când vei vrea,
Iar eu gem în închisoare
După mândruliţa mea!

Zboară, pasăre curată!
Şi te-ntoarnă-n ţara ta:
Iar eu, floare aruncată
Pe alt ţărm, mă voi usca!

Din tot ce ne-a fost drag mai înainte
Poveşti rămân şi cântece-nvechite;
Ne fură clipele, pe nesimţite,
Din flori mirosul, sensul din cuvinte:

Şi-n liniştea-nserării, ce ne-nghite,
Ca frunzele uscate pe morminte,
Se scutură aducerile-aminte
Pe inimile noastre ostenite.

Ruini suntem, şi orice gând ne doare,
Căci e făcut din temeri şi regrete.
Te blestemăm, şi totuşi, cu ce sete

Întindem buzele tremurătoare,
Vrăjita-ţi undă să ne mai îmbete,
Viaţă pururea fermecătoare!

Va cheama Domnul slavei la lumina,
Va cheama mucenicii-n vesnicii,
Fortificati biserica crestina
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Sa creasca-n inimile voastre
Un om nascut din nou armonios,
Pe sufletele voastre sa se-mplante
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul noptii bate
Si Iisus coboara pe pamant;
Din piepturile noastre-nsangerate
Rasuna Imnul Invierii sfant.

Veniti crestini, luati lumina
Cu sufletul smerit, purificat;
Veniti flamanzi, gustati din cina,
E nunta Fiului de Imparat.

Am aflat cu luare-aminte
Un secret! De-oi fi cuminte,
Cică mai spre primăvară
Voi avea o surioară.

Vine barza! Dar deloc
Nu-nţeleg cum are-n cioc
Pentru mine-o surioară?
Şi de ce la primăvară?

Norocul tău, imperturbabil, trece
Ireversibil, pe un vast traiect.
Să-l sorbi cum sorbi din cupă apa rece
Sau să-l aştepţi, o viaţă, circumspect.

Norocul dă să plece sau să vină?
De câte ori, căzut, te-ai ridicat
Să vezi re-decantarea de lumină
Care în mreje te-a acaparat?

Norocul e-o eroare transgresală,
Din nu ştiu ce capricii zămislit,
De-aceeaşi mână care, din greşeală,
Cum ţi l-a dat aşa l-a târnuit.

Norocul tău?! Ţi-e mintea înglodată
De truda turmentatelor nevoi…
Norocul tău?! O! N-a fost niciodată!…

Există numai cum ni-l facem noi.