Numărătoarea începe cu doi.
Unul nu este numărabil
Plouă Doamne şi transformi în noroi
sufletul meu de câmp arabil

Numărătoarea începe cu doi
Unul nu este şi nici nu există
Pământ amestecat cu apă, noroi
se numeştre cu vorba cea tristă

Numărătoarea începe cu doi,
dar, şi sfârşitul…
Plouă peste infinit. Murdar de noroi
sau, născător de noroi e infinitul.

Un an, de când cu tine pe-al vremiiocean
Plutind, viaţa-mi pare un cântec…O ,ce an!
Ce an de fericire! Şi noice putem oare?
Să-l pironim?! … În vremurire începute moare,
Şi moartea-i ca calăul, de bine ne desparte!
O, timp, Saturn! te-ndură, şi ţine-ne des parte!
Rentinereşte visul, iubirea noastră mare-
Un vas sub cer albastru şi pe-o albastrămare!
Atâtea calde inimi ăstan trecu legând,
Că parcă văd pe-acelaşi amant reculegând,
Fugind de-a lungul vremii, pribagă, Messalina!
Ce-mi pasă că la urmă mă bagă messa Lina?
Amici! Ş-a voastre bunuri pe veciperdutc vi-s,
Când ziceţi: “Taci, Chimeră, că nu sper! du-te vis!”

Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape –
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape…

Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii –
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii…

Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole –
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres –
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă Ne’nţeles!…

Cântăm libertatea şi numele sfânt
Al ţării străvechi şi-al acestui pământ!
Iubirii de neam, ce de-a pururi ne-a fost
O pavăză-n lupte şi-n pace-adăpost
Cântămu-i supremul ei cântec.

Cu vesele glasuri de tinere firi,
Cuprinşi de-amintirea străbunei măriri,
Spre soare ni-e gândul şi mergem spre el,
Lumina ni-e ţintă şi binele ţel
Trăiască-ne ţara şi neamul!

Cu dreapta-nălţată spre Tatăl de sus
Jurat-am tot ce strămoşii ne-au spus:
Unire-ntre fraţi, şi pe Domn să-l iubim
Şi-altarul de jertf-al naţiunii să fim
Şi sufletul neamului nostru.

Iar dacă protivnicii numelui tău
Cu oşti ar veni ca să-ţi facă vrun rău,
Ridică-te mândră şi nu te-ngrija,
Căci inima noastră e inima ta;
Tu-ncrede-te-n fiii tăi, mamă.

lar dac-ar pieri de pe-ntregul pământ
Iubirea de neam şi-al credinţei avânt:
Azilul lor vecinic găsindu-l în noi
Le-am creşte, ca iar să le dăm înapoi
Mai tari şi mai trainice lumii.

Peste oraşe, flăcări vibrânde. Nimb de forţă,
lumina recompune statui, pe bulevarde.
O omenească torţă conture vii împarte,
iar eu – sunt cel ce arde,
sunt însăşi noua torţă.

Cotidiene fulgere din stâlp în stâlp le-alung,
aprind în aer nevăzute ruguri,
când firele-mi se leagănă-n văzduhuri,
continuându-mi degetele mâinii –
şi în cuptoare roşii-apoi ajung,
stârnind pe lespezi dansul, cu talpa goală,-al pâinii…

Sunt sângele mişcării. Focul tânăr
cu ochii arşi de fum, de flăcări nins;
dar uneori, mi-apasă greu, pe umăr
arcade de scântei şi îngenunchi
şi pentru-o clipă numai, pare-nvins,
electricul meu trunchi…

Cândva, am să asfint de tot. Ştiu clipa.
Dar pot s-o întârzii, s-o-ndepărtez,
din trup smulgându-mi, în amurg, cântând,
pumnalele de wolfram, sângerând.

Pot să mă sting purtând în trup, ascunsă,
a dăruirii linişte
străină de adevărata moarte.

… Iar de mai pot s-aprind măcar o frunză
devin, în spaţii, steaua Altaïr
şi-ard mai departe, mai departe, mai departe!…

Ţiganii merg fără-ncetare
Nu ştiu nici ei când au pornit,
Dar se tot duc necontenit,
Împinşi de-o vecinică chemare.

Cu galbeni ochi pierduţi în zare,
De când se ştiu, s-au pomenit
Ţiganii merg fără-ncetare
Nu ştiu nici ei când au pornit.

Mereu ţigani, — cu mic, cu mare,
Au tot născut ş-au tot murit
Şi tot spre visul nemplinit,
Răpiţi de-aceeaşi aiurare,
Ţiganii merg fără-ncetare.

Eu ştiu că mă iubeşti, frumoaso,
De ce-mi trimiţi surâsuri reci?
Ah, nepăsarea asta las-o
De nu vrei să mă pierzi pe veci.

De vrei o viaţă să te-ascult
Arată-ţi dragostea întreagă :
Cu cât mă vei iubi mai mult,
Cu-atâta îmi vei fi mai dragă !

(„Poemele singurătăţii“ ,1906 – 1912)

Iubito, cu faţa de mort,
Fecioară uitată în turn,
Plângând în balcon
Cu grai monoton,
Cu suflet taciturn
În visul meu te port.

Iubito, cu faţa de mort,
Mireasă pe tron,
Cu grai monoton
În visul meu te port.

Iubito, cu faţa de mort,
De geniu trăsnită,
De-a pururi monotonă,
Goală madonă,
De crini prăfuită
În visul meu te port…

Acei ce v-aţi legat viaţa
De-un vis frumos şi fericit,
Pentru a cărui întrupare
Cu-atâta dragoste-aţi muncit,

Voi toţi, cari-aţi păzit cu cinste
Stindardul sfânt ce-aţi ridicat,
Şi cari-aţi pus întâia piatră
Acestui strălucit palat,

Puteţi în adevăr fi mândri
Şi fericiţi c-aţi izbutit:
A prins fiinţa visul nostru
De-acuma drumul e croit!…

Şi ce răsplată glorioasă!
În templul ridicat de voi
Sărbătorim un sfert de secol
Din lupta voastră de eroi!

Desigur, a fost grea chemarea
Şi lungă cale-aţi străbătut:
Dar azi puteţi întinde mâna
Şi zice: Iată ce-am făcut!

Acestea-s luptele ce-aruncă
Lumină-n calea tuturor,
Şi-acestea-s marile trofee
Ce onorează pe-un popor.

Aici de-a pururea vor curge
Izvoarele de gânduri sfinte,
De-aici va răsuna trivoga
Deşteptătoarelor cuvinte;

Şi roiul generos de tineri,
Această gloată de recruţi,
Ce umplu golurile triste
Ale eroilor căzuţi,

Atâtea forţe risipite
S-or încălzi de-acelaşi dor,
Şi-n larga tabăr-a vieţei
Îşi vor aduce jertfa lor,

Vor pune pace şi iubire
În inimile cari gem
Sub valurile de-ntuneric,
Ce-mping la ură şi blestem;

Vor şterge vrajba dintre oameni
Ş-or face traiul mai senin:
Aceasta-i nobila chemare
A luptătorilor ce vin,

Ostaşi cu fruntea luminată
De raza unui ideal,
Vibrând de marea suferinţă
Şi de suspinul general.

Acum ţi-s uşile deschise,
Ia-ţi locul, viguros popor,
Ş-ascultă-ţi însetat profeţii
Cu ochii duşi în viitor;

De-aicea vei ieşi mai mare,
Mai iubitor, mai solidar,
Căci toate patimile sterpe
Vor adormi-n acest altar,

În care vei veni, din lupte,
Viaţa să ţi-o răcoreşti,
Şi-n care pururea va arde
Făclia minţii omeneşti.