Frunza calda de albina,
Inima de soare-i plina,
Gandu-i gol de apa rece,
Trupu-mi verde vrea sa plece.
Ce-a fost alb, acuma-i tare;
Ce-a fost cald, acuma-i mare.
Doar tu, suflete nebun,
Incerci muntele cel brun,
Sa-l topesti cu ceata moale,
Cand pe varfu-i merge-o floare.
Nu-i nici apa si nici lemn,
Nu-i nisip de sine demn,
E doar om de ceara lata,
Cum e vantul fara pata;
E doar rază de privire
Ce-si doreste-n rai oprire,
Fara sens, si nici gandire.

Numărătoarea începe cu doi.
Unul nu este numărabil
Plouă Doamne şi transformi în noroi
sufletul meu de câmp arabil

Numărătoarea începe cu doi
Unul nu este şi nici nu există
Pământ amestecat cu apă, noroi
se numeştre cu vorba cea tristă

Numărătoarea începe cu doi,
dar, şi sfârşitul…
Plouă peste infinit. Murdar de noroi
sau, născător de noroi e infinitul.

Un an, de când cu tine pe-al vremiiocean
Plutind, viaţa-mi pare un cântec…O ,ce an!
Ce an de fericire! Şi noice putem oare?
Să-l pironim?! … În vremurire începute moare,
Şi moartea-i ca calăul, de bine ne desparte!
O, timp, Saturn! te-ndură, şi ţine-ne des parte!
Rentinereşte visul, iubirea noastră mare-
Un vas sub cer albastru şi pe-o albastrămare!
Atâtea calde inimi ăstan trecu legând,
Că parcă văd pe-acelaşi amant reculegând,
Fugind de-a lungul vremii, pribagă, Messalina!
Ce-mi pasă că la urmă mă bagă messa Lina?
Amici! Ş-a voastre bunuri pe veciperdutc vi-s,
Când ziceţi: “Taci, Chimeră, că nu sper! du-te vis!”

Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape –
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape…

Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii –
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii…

Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole –
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres –
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă Ne’nţeles!…

Cântăm libertatea şi numele sfânt
Al ţării străvechi şi-al acestui pământ!
Iubirii de neam, ce de-a pururi ne-a fost
O pavăză-n lupte şi-n pace-adăpost
Cântămu-i supremul ei cântec.

Cu vesele glasuri de tinere firi,
Cuprinşi de-amintirea străbunei măriri,
Spre soare ni-e gândul şi mergem spre el,
Lumina ni-e ţintă şi binele ţel
Trăiască-ne ţara şi neamul!

Cu dreapta-nălţată spre Tatăl de sus
Jurat-am tot ce strămoşii ne-au spus:
Unire-ntre fraţi, şi pe Domn să-l iubim
Şi-altarul de jertf-al naţiunii să fim
Şi sufletul neamului nostru.

Iar dacă protivnicii numelui tău
Cu oşti ar veni ca să-ţi facă vrun rău,
Ridică-te mândră şi nu te-ngrija,
Căci inima noastră e inima ta;
Tu-ncrede-te-n fiii tăi, mamă.

lar dac-ar pieri de pe-ntregul pământ
Iubirea de neam şi-al credinţei avânt:
Azilul lor vecinic găsindu-l în noi
Le-am creşte, ca iar să le dăm înapoi
Mai tari şi mai trainice lumii.

Peste oraşe, flăcări vibrânde. Nimb de forţă,
lumina recompune statui, pe bulevarde.
O omenească torţă conture vii împarte,
iar eu – sunt cel ce arde,
sunt însăşi noua torţă.

Cotidiene fulgere din stâlp în stâlp le-alung,
aprind în aer nevăzute ruguri,
când firele-mi se leagănă-n văzduhuri,
continuându-mi degetele mâinii –
şi în cuptoare roşii-apoi ajung,
stârnind pe lespezi dansul, cu talpa goală,-al pâinii…

Sunt sângele mişcării. Focul tânăr
cu ochii arşi de fum, de flăcări nins;
dar uneori, mi-apasă greu, pe umăr
arcade de scântei şi îngenunchi
şi pentru-o clipă numai, pare-nvins,
electricul meu trunchi…

Cândva, am să asfint de tot. Ştiu clipa.
Dar pot s-o întârzii, s-o-ndepărtez,
din trup smulgându-mi, în amurg, cântând,
pumnalele de wolfram, sângerând.

Pot să mă sting purtând în trup, ascunsă,
a dăruirii linişte
străină de adevărata moarte.

… Iar de mai pot s-aprind măcar o frunză
devin, în spaţii, steaua Altaïr
şi-ard mai departe, mai departe, mai departe!…

Ţiganii merg fără-ncetare
Nu ştiu nici ei când au pornit,
Dar se tot duc necontenit,
Împinşi de-o vecinică chemare.

Cu galbeni ochi pierduţi în zare,
De când se ştiu, s-au pomenit
Ţiganii merg fără-ncetare
Nu ştiu nici ei când au pornit.

Mereu ţigani, — cu mic, cu mare,
Au tot născut ş-au tot murit
Şi tot spre visul nemplinit,
Răpiţi de-aceeaşi aiurare,
Ţiganii merg fără-ncetare.

Eu ştiu că mă iubeşti, frumoaso,
De ce-mi trimiţi surâsuri reci?
Ah, nepăsarea asta las-o
De nu vrei să mă pierzi pe veci.

De vrei o viaţă să te-ascult
Arată-ţi dragostea întreagă :
Cu cât mă vei iubi mai mult,
Cu-atâta îmi vei fi mai dragă !

(„Poemele singurătăţii“ ,1906 – 1912)

Uite, fiule,-o poveste
Ce o port de-un car de ani
Şi-ncă nu s-a arătat
Unul care să-mi dea bani
Că i-o zic – ţi-aş lua o pâine,
Să îţi treacă până mâine
Foamea asta de poveşti…
Numai nu cumva să-mi creşti.

Un fiu iubitor, odată,
Care se înţelegea
Tare bine cu-a lui mamă,
O pierdu. Biata de ea,
Într-o zi se-mbolnăvi
Şi, ştiind că va muri,
Se rugă în ceas târziu,
S-aibă grijă de-al ei fiu,
Domnului.
El i-a trimis,
Alb, un înger.

Ca prin vis,
Îngerul îi spuse-aşa:
-Tot o plângi pe mama ta,
Zi şi noapte, plângi şi plângi…
Lacrimile, să le strângi,
Te-ajut, o voi învia.
Dar adu-mi, să ard tămâia,
Foc.
Şi-anume din întâia
Casă ce nu avu morţi.

Bătu fiul pe la porţi
Toata vremea, în zadar.
Nu era casă măcar
Făr’ un mort, făr-un străbun
Să nu fi plecat la Domnul…
Dar să nu le stricăm
Somnul,
Căci povestea-i la sfârşit.
Fiul, iată, a zâmbit
Pricepând cât fu de prost :

Toate au pe lume-un rost.

Viaţa însăşi e-o minune…
Te trezeşti că te-ai născut
Şi apoi adormi la loc
Într-un vis cum n-ai avut.

Mai frumos de-atât, îţi zic –
Aţipişi? –
Nu e nimic…

(dupa o poveste populară albaneză)