Acei ce v-aţi legat viaţa
De-un vis frumos şi fericit,
Pentru a cărui întrupare
Cu-atâta dragoste-aţi muncit,

Voi toţi, cari-aţi păzit cu cinste
Stindardul sfânt ce-aţi ridicat,
Şi cari-aţi pus întâia piatră
Acestui strălucit palat,

Puteţi în adevăr fi mândri
Şi fericiţi c-aţi izbutit:
A prins fiinţa visul nostru
De-acuma drumul e croit!…

Şi ce răsplată glorioasă!
În templul ridicat de voi
Sărbătorim un sfert de secol
Din lupta voastră de eroi!

Desigur, a fost grea chemarea
Şi lungă cale-aţi străbătut:
Dar azi puteţi întinde mâna
Şi zice: Iată ce-am făcut!

Acestea-s luptele ce-aruncă
Lumină-n calea tuturor,
Şi-acestea-s marile trofee
Ce onorează pe-un popor.

Aici de-a pururea vor curge
Izvoarele de gânduri sfinte,
De-aici va răsuna trivoga
Deşteptătoarelor cuvinte;

Şi roiul generos de tineri,
Această gloată de recruţi,
Ce umplu golurile triste
Ale eroilor căzuţi,

Atâtea forţe risipite
S-or încălzi de-acelaşi dor,
Şi-n larga tabăr-a vieţei
Îşi vor aduce jertfa lor,

Vor pune pace şi iubire
În inimile cari gem
Sub valurile de-ntuneric,
Ce-mping la ură şi blestem;

Vor şterge vrajba dintre oameni
Ş-or face traiul mai senin:
Aceasta-i nobila chemare
A luptătorilor ce vin,

Ostaşi cu fruntea luminată
De raza unui ideal,
Vibrând de marea suferinţă
Şi de suspinul general.

Acum ţi-s uşile deschise,
Ia-ţi locul, viguros popor,
Ş-ascultă-ţi însetat profeţii
Cu ochii duşi în viitor;

De-aicea vei ieşi mai mare,
Mai iubitor, mai solidar,
Căci toate patimile sterpe
Vor adormi-n acest altar,

În care vei veni, din lupte,
Viaţa să ţi-o răcoreşti,
Şi-n care pururea va arde
Făclia minţii omeneşti.

(The proper study of mankind is man.
Pope)

Popor, faceţi loc! trece-un călător!
Un sfeşnic înainte ş-un preot după dânsul;
De săraci se duce un trist coşciug de lemn.
Înfăşurat în trenţe, un corp este într-însul,
Lacrime sau doliu tristarea nu însemn. –
Cei mari, vă plecaţi! trece-un cerşetor!

Bogaţilor, loc! trece-un călător!
Acel cerşetor care chiar ieri nu avea pâine,
Clopotul răsună, că a ajuns la port:
I-a încetat durerea şi grija pentru mâine;
Regii-s d’opotrivă cu cerşetorul mort.
Staţi, ţari şi cezari! trece-un cerşetor!

Loc! loc, suverani! trece-un călător!
Ţărâna-i se depune în urna veciniciei,
Unde concheranţii p-a lor o au depus,
Şi viermii putrejunei dau pânteci lăcomiei –
Sufletele toate se văd acolo sus.
Îndărăt, bogaţi! trece-un cerşetor!

Stăpânilor, loc! trece-un călător!
Vă trageţi, plecaţi capul, gătiţi-v-a răspunde:
Creatoru-ascultă pe cerşetorul mort.
Din câte-a tras aicea nimica nu ascunde; –
Greu or să răspundă acei ce griji nu port!
Tiranilor, loc! trece-un cerşetor!

Acoperâmântul Iubirii, mai lat decât norul,
La mijloc de lume adastă
spaima,
durerea
şi dorul.
Sunt singură de tine Doamne
şi cerurile toate-s cu mine.
Străină de lume, şi ostenit de ea imi este piciorul.
Mă doare adevărul meu,
iar adevărul lumii mă omoară,
La tine mi-e nădejdea-n astă seară!
La concertul vieţii mele biserica era plină de stele
Dar dintre toate in inima mea doar Chipul Tău odihnea.
In braţe strâns Tu mă ţineai
despre Iubire şi despre Rai incet povesteai.
Ei pregăteau o nouă-ţi vânzare şi chipului meu – indurare.
Copacul Vieţii in nou strai, şi printre frunzele de rai
Ca un suspin intâia carte blând mă-nvăţa
Cărarea scrisă-n a mea stea.
“Adevărat vă spun vouă că nimeni nu va cunoaşte Viaţa
până nu va cunoaşte Moartea.”
Printre surâsuri de paiaţă şi printre hainele de seară
Plângea tăcut o lăcrămioară.

Pe ţărm, acolo, mică şi curată,
O casă cu fereşti strălucitoare…
În glastre râde floare lângă floare,
Iar printre flori un alb profil s-arată…

Căpşorul blond într-aurit de soare
Se reazemă de mâna dalbă… Iată!
Doi vineţi ochi în suflet mă săgeată:
Să fie numai o părere, oare?

Mi s-a părut că-mi povesteau o rugă…
O sărutare le trimit din fugă,
Căci trenul zboară iar, bătu-l-ar focul!

Stau trist la geam… Departe-n văi se pierde
Căsuţa albă cu podoaba-i verde…
… Şi poate-acolo m-aştepta norocul!

Prutule, tu vii turbat
Şi cu sânge-amestecat,
Şi n-ai pace şi-alinare
Şi n-ai loc cum vii de mare:
Ce ţi-e iar de spumegare?
Şi-aduci arme ghintuite,
Trupuri de voinici ciuntite,
Steaguri de oştiri păgâne
Şi cai roibi fără de frâne!
Iar de maluri tu izbeşti
Capete moldoveneşti
Şi prin rădăcini încurci
Bărbi cărunte, bărbi de turci!
Spune, Prutule, măi frate,
Spune-mi, ale cui păcate?

Oliolio! Voinic durut!
De când sunt pe lume Prut
Ce văzui n-am mai văzut!
Cât cuprinzi cu ochii-n zare
Numai tunuri, numai care,
Numai turci bătrâni călare,
Numai turci, numai cazaci.
Multă-i frunza pe copaci,
Dar de stai şi seama faci
Tot erau mai mulţi cazaci.
Barba lor bătea-le brâul
Şi ţineau cu dinţii frâul,
Pe-unde trec ei duc pustiul!

Şi când i-am văzut, creştine,
Că iau calea către mine,
Şi când le-am văzut mai bine
Ochii cu fulgerătura,
Pletele cu zbârlitura,
Bărbile cu-ncâlcitura,
Eu de maluri m-am izbit
Prins de friguri şi-ngrozit,
Că mi se negrea vederea
Şi mi se topea puterea
Şi-amărât stăteam ca fierea!

Dar când mă-ntorsei spre deal,
Maică, ce văzui pe mal!
Cât ai face cruce-o dată,
Măre iacă mi s-arată
Moldoveni, ştiuţii mei,
Prăfuiţi şi puţintei
Nici să nu te uiţi la ei
Şi veneau, veneau, veneau,
Turcii-n bărbi bolboroseau,
Că pe mal ei ce-ţi vedeau?
Vedeau fulgeru-n picioare,
Alb de arme lucitoare
Şi-nfrăţit cu sfântul soare,
Vedeau vodă bogdănesc:
Dare-ar Domnul să trăiesc
Să mai stau să-l mai privesc!
Zările-alergându-le,
Vifor măsurându-le
Fulger despicându-le!
Calu-n vânt i se-ncurca

Prin urdii îmi fulgera,
Brazdă-n urmă-i revărsa,
Brazda roşie-nflăcărată
Tot cu sânge-amestecată
N-am mai văzut niciodată!
Iar cel vodă bogdănesc
Da năvală-n căzăcime,
Şi dă proşca-n tătărime,
Iama prin ianicerime,
Şi prin deset năvălea
Desetul de mi-l rărea
Şi, pe turci cum îi izbea,
Zarea nu-i mai încăpea!
Şi-mi părea de-atâta bine
Că vedeam că vremea vine
Şi-au să-ncapă ei şi-n mine!

Oliolio, ce pui de leu!
Dragă-i fu lui Dumnezeu
Şi mult bine-a mai avut
Mama care l-a născut!
Că-l vedeam cum umblă roată.
Şi-alerga câmpia toată,
Luând gloată după gloată
Şi-mpingându-le mereu
Tot încoa spre-adâncul meu!
S-au încăierat pe mal
Om cu om, şi cal cu cal,
Şi din piepturi se izbeau
Şi cu dinţii se rupeau,
Şi grămezi-grămezi cădeau.
Morţii-mi închideau cărarea,
Sângele-mi mărea vărsarea,

Groaza-mi mai creştea turbarea.
Şi de-aceea vin urlând
Arme, steaguri aducând
Şi cai roibi fără de frâne
Şi stăpâni de oşti păgâne.
Şi de-aceea vin turbat
Mânios şi spumegat
Că de-atâta uluire
Nu mai pot să-mi viu în fire!

am visat că am murit – îmi spuse
şi se urcă, mică şi plînsă, la mine în pat
şi primejdia i se oglindea neagră în ochii negri
şi eu îi mîngîiam părul de lumină
şi o linişteam spunîndu-i : a fost doar un vis, adormi.

şi adormi

şi n-am mai îndrăznit s-o deştept niciodată.

I

Moara ta zăcea-ntr-o vale liniştită — printre ulmi,
Pitorească o zărirăm printre plante urcătoare,
Şi era prietenie între noi, şi zi cu soare,
Zi de vară-apunătoare spre poeticele culmi.

Într-o vale liniştită moara ta dormea în pace
Şi pârâul fără zgomot o scălda şi se ducea,
Nici o şoaptă omenească adierea n-aducea,
Ci abia ieşea un freamăt de sub frunzele opace.

Moara ta zăcea-ntr-o vale liniştită — printre ulmi,
Şi era pârâul neted ca un luciu de oglindă;
Însă soarele de vară îşi sfârşise-a lui colindă…
Se-nnopta prietenia şi poeticele culmi.
Moara ta zăcea-ntr-o vale liniştită — printre ulmi.

II

Casa ta privea-ntr-o stradă luminoasă şi voioasă…
Avea dafini la intrare şi năuntrul ei cânta
Visul clar al poeziei, voce-n veci armonioasă,
Când e-n taină-nsufleţită de-o simţire ca a ta.

Luminoasă şi voioasă ţi-era casa părintească…
La intrare verzii dafini o-nfloreau fermecători,
Avea aer împrejuru-i, soare cald s-o poleiască
Casa ta ce-adăpostise anii tăi surâzători.

Casa ta privea-ntr-o stradă luminoasă şi voioasă,
Şi puteai să dormi năuntru de restrişte neatins;
Însă, — soarta e pe bunuri pământeşti invidioasă…
Când un vis ne năluceşte, străluceşte, şi s-a stins:
Casa ta privea-ntr-o stradă luminoasă şi voioasă.

III

Inspirarea te-aripase să atingi înalte culmi,
M-ai chemat să-ţi fiu prieten — fraţi de cruce ne legasem,
O simţire şi un cuget să ne turbure jurasem;
Moara ta zăcea devale, liniştită — printre ulmi.

Către culmile înalte inspirarea te-aripase
Pentru mine erai zeul unui vis olimpian,
Visătoarea armonie ce răsare pe pian
Şi de care al meu suflet iubitor, s-amorezase.

Te-aripase inspirarea să atingi înalte culmi,
Şi pornisem, mână-n mână printre-a vieţii mişelie,
Învrăjbiţi ne ducem astăzi în fatala vijelie…
Moara ta zăcea devale, liniştită — printre ulmi ,
Te-aripase inspirarea să atingi înalte culmi.

Cînd iar începe-a ninge
Mă simt de-un dor cuprins.
Mă văd, pe-un drum, departe,
Mergînd, încet, şi nins.

Sub streşină, cerdacul
Se-ntunecă mîhnit;
Stă rezemată-o fată
De stîlpu-nzăpădit.

Avem acelasi nume, tu si eu,
ca-i iarna sau ca-i primavara
ne cheama azi pe toti la fel:
Ion fara de tara.

Cand rade cineva pustiu
in casa sau pe-afara,
sa stii ca unul singur e:
Ion fara de tara.

O umbra de se clatina prin vant
scancind sub grea povara,
nu intreba, caci este el:
Ion fara de tara.

Un vaier dac-ar fi s-auzi
a zecea mia oara,
sa stii ca unu-i pentru toti:
Ion fara de tara.