Rândunea uşoară-n zbor,
Crainic primăverilor,
Săgetând văzduhul treci
Unde-ai fost şi unde pleci?

De n-ai cuib şi-ţi cauţi loc,
Purtătoareo de noroc,
Ia-ţi tovarăş la zburat
Gândul meu înlăcrimat,

Şi te du cu el mereu
Până-ţi da de satul meu,
Până-ţi da de cel bordei
Unde plâng părinţii mei.

Colo-n coperişul lor
Să-ţi faci leagăn puilor,
Şi să spui bătrânilor
Că pustiul meu de trai
E ca mugurul ce-l tai
De pe creangă, ne-nfrunzit
Fără timp m-am veştejit…

Din cerurile-albastre
Luceferi se desfac,
Zâmbind iubirii noastre
Şi undele pe lac.
De glasul păsărelelor
Pe gânduri codru-i pus.
O, stelelor, stelelor,
Unde v-aţi dus?

În turme călătoare
Trec nourii pe ceri,
Ce seamăn pieritoare
Duioaselor dureri.
De strălucirea florilor
E câmpul tot răpus.
O, norilor, norilor,
Unde v-aţi dus?

Şoptiri aeriane
Pătrund din mal în mal
Ş-a stelelor icoane
Pre fiecare val.
De ochii tăi cei plini de-amor
Aminte mi-am adus.
O, stelelor, atelelor,
Unde v-aţi dus?

Cum iedera se leagă
De ramuri de stejar,
Mi-a fost odată dragă
Şi dragă-mi este iar.
De braţul tău cuprins cu dor
Aminte mi-am adus.
O, braţelor, braţelor,
Unde v-aţi dus?

De-aş avea şi eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare,
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce-a unui plai,
Plai râzând cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică
Gingaşă şi tinerică,
Ca şi floarea crinului,
Alb ca neaua sânului,
Amalgam de-o roz-albie
Şi de una purpurie,
Cântând vesel şi uşor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o porumbiţă
Cu chip alb de copiliţă,
Copiliţă blândişoară
Ca o zi de primăvară,
Câtu-ţi ţine ziuliţa
I-aş cânta doina, doiniţa,
I-aş cânta-o-ncetişor,
Şoptind şoapte de amor.

E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate –
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează –
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

Astfel după tine se încheie toate.
Trag oblonul negru la fereastra mea.
Nu mai vreau decepţii, vreau singurătate,
Nu mai vreau iubire, voi abandona.

Avusesem dreptul şi eu, ca oricare,
La o nebunie, la un ultim glonţ
Ultima speranţă, ultima-ncercare
Dar în magazie era doar găblonz.

Nu-i nici o problemă, toate-s foarte bune.
Te-am iubit desigur, cum mi-ar sta să neg…
Şi cu pasiune, şi cu voluptate
Şi credeam în tine, vrednic şi întreg.

Hai, întinde mâna pentru despărţire
Schimbă-ţi telefonul, că şi eu mi-l schimb
Salutări miresei, salutări la mire,
Poate se rezolvă toate între timp.

Întră în mulţime, nimeni n-o să ştie
Două, trei persone care ne-au ascuns,
Eu voi ţine minte scurta nebunie
Şi-ntrebarea noastră fără de răspuns.

Firea ta ciudată n-o voi regăsi-o
Nici n-ar fi nevoie, tu rămâi un mit.
Nuntă fericită, te-am iubit, adio,
Nu întoarce capul, pleacă, te-am iubit!

Vezi că se confirmă bârfa despre mine:
Te-am lasat deodată crud şi nefiresc
Totuşi ţine minte, ţine bine minte
Te salvez de mine fiindcă te iubesc.

Miezul noptii, e-o tacere pste tot orasul, sfanta…
Dar deodata glas de clopot tot vazduhul il framanta!

Da semnalul, ca un tunet, primul, clopotul cel mare,
Grav, maret vuind in noapte,-o razboinica chemare

Raspandind talaz de sunet ca talazurile marii,
Tot mai grav, tot mai departe, in adancurile zarii.

Desteptat din somn, raspunde clopotul cel mijlociu,
Cam dogit, batranul clopot, dar sfatos, cucernic, viu…

In sfarsit, cu ritmul vesel, clopotele mici si ele
Bat sonor in noaptea clara sub albastru plin de stele,

Iar metalicele note revarsate val cu val
Par o grindina de aur pe-o cupola de cristal.

De departe-n lungi ecouri, mii de sunete de clopot
Isi amesteca-armonia in acest feeric ropot.

-„Primavara” lung rasuna prin vazduhuri cadentat,
Iar ecoul bland raspunde: „Adevarat a inviat!”…

Si cand templele sfintite deschid vechile lor porti
E-ntr-un gand intreg pamantul: „A-nviat Christos din morti!”…

Fratilor, cand voci de clopot spun minunea lui Iisus,
Ridicati-va din tarna, va-naltati mai sus, mai sus!

Desteptati-va si-aprindeti iarasi candela vegherii
Salutati in mandre canturi sarbatoarea primaverii.

Uniti glasurile voastre cu al clopotelor cor
Innoiti-va viata la al vietii sfânt izvor!…

Se zbate navalnic potopul de dor,
Sporind inspumatele-i ape;
Si valul tresalta, sub taina de nor,
Aproape de ceruri, aproape…
Se pierde lumina in val de potop,
Stihiile-n spume se-neaca…
Tot creste adancul, cu strop dupa strop,
Ci dorul in veci nu mai seaca.
Eu nu pot, Stapane, sa trec peste el,
Sa ies din sarmana mea arca.
trimis-am in zare sfios porumbel
Si iata astept sa se-ntoarca.
Doar apele tulburi s-or trage prin vai
Si lumea-nnoise-va toata,
Atuncea trimite-vei ingerii Tai,
Din arca de lut sa ma scoata.

Vine,vine iarasi iarna,
Ninge-afara,ninge.
Multi copii afara sunt,
Lauda colinde.

Doar bunica sta in casa,
Spune o poveste.
Despre marele Iisus,
Spune o poveste.

Priveşti cum zboară ca nişte continente
Desprinse dintr-o veche planetă istovită.
E-o vreme pentru visuri potrivită.
Cu seri adânci şi vânturi indolente.

Lumea de azi, gheboasă de trecut,
Clipa de-acum, bolnavă de-amintire,
Te-ndeamnă să te smulgi din cunoscut.

Dar unde oare să mai pleci acum,
Cu sufletul deşert şi mintea arsă,
Când însuşi cerul este-o hartă ştearsă
Pe care nu mai poţi citi vreun drum?

Un singur gând ca o mireasmă tare:
Să te desprinzi din tine şi să zbori
Asemeni continentelor de nori
Pe-valuri de văzduhuri viitoare;

Şi-ntr-un tărâm de neştiut azur,
În care nici o amintire nu vibrează,
S-ajungi în calea ta văzduhul pur:
Miraculoasă, veşnică amiază…

O, gând anarhic şi amar,
Pe care vorbele nu-l pot cuprinde
Atunci când ca un meteor bizar
În noaptea inimii adânci s-aprinde!

(„Visuri în vuietul vremii”, 1939)