Ea vine de la moară;
Şi jos în ulicioară
Punându-şi sacul, iacă
Nu-l poate ridica.
Ţi-l duc eu! Cum? Pe plată!
Iar ea, cuminte fată,
Se şi-nvoieşte-ndată.
De ce-ar şi zice ba?
Eu plec cu sacu-n spate.
La calea jumătate
Cer plata, trei săruturi.
Dar uite, felul ei:
Stă-n drum şi să socoate,
Şi-mi spune câte toate,
Că-s scump, că ea nu poate,
Că prea sunt multe trei!

Cu două se-nvoieşte,
Iar unul mi-l plăteşte,
Cu altul să-mi rămâie
Datoare pe-nserat.
Dar n-am să-l văd cât veacul!
Şi iată-mă, săracul,
Să-i duc o poştie sacul
P-un singur sărutat!

Un om beţiv odată se ispoveduia,
Iară duhovnicul aşa îl sfătuia:
— Aproapele tău să-l iubeşti,
Şi pe vrăjmaş să nu urăşti!
De vin cu totul să te laşi
Că-ţi este cel mai rău şi ne-mpăcat pizmaş.
— O contrazicere ce nu-i de înţeles, —
Răspunse beţivaşul:
Mai înainte, cum? iar singur îmi ziceşi
Să nu-mi urăsc vrăjmaşul
Şi iată prin urmare,
Că la aceasta eu nu-ţi pot da ascultare.

Nori se bat la orizon.
Tot apusul sângerează.
Urlă groaznic un ciclon,
Sena din adânc oftează.

Bubuiri ce nu-ncetează
Sunt un tunet unison.
Nori se bat la orizon.
Tot apusul sângerează.

State noi se-nfiinţează,
Prăbuşit e câte-un tron…
Moartea-şi plimbă monoton
Coasa ei ce vieţi retează.
Nori se bat la orizon.

Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere.

El ridică în cleştii circonvoluţiunilor lui
sentimentele furnicii
şi le apropie, le apropie de ochi
până când le face una cu propriul său ochi.

El îşi pune urechia pe burta câinelui flămând
şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis
până când nasul lui şi botul câinelui
sunt totuna.

Pe căldurile groaznice
el îşi face vânt cu aripile păsărilor
pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare

Să nu-l credeţi pe poet când plânge
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui
El a stors lucrurile de lacrimi
El plânge cu lacrima lucrurilor.

Poetul e ca şi timpul
Mai repede sau mai încet
mai mincinos sau mai adevărat

Feriţii-vă să-i spuneţi ceva poetului
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit
Imediat el o să spună că el l-a zis,
şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi
o să ziceţi că într-adevăr
el l-a zis

Dar mai ales vă conjur,
nu puneţi mâna pe poet!
Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet!

…Decât numai atunci când mâna voastră
este subţire ca raza
Şi numai aşa mâna voastră, ar putea
să treacă prin el

Altfel ea nu va trece prin el,
şi degetele voastre vor rămâne pe el,
şi tot el va fi acela care se va lăuda
că are mai multe degete decât voi.
Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi o da,
că într-adevăr el are mai multe degete…

Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mâna pe poet.

…Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el.
Poetul e ca şi soldatul
nu are viaţă personală.

Cum să vă părăsesc ? Şi totuşi va s-o fac
dar fără voia mea, vai, fără voie
cum se urcau împinse de mai rău
acele animale, cîte două
în arca monstruoasă a lui Noe

voi merge înainte neştiind
unde mă duc şi către care drum
şi nici o stea să-mi vină-n ajutor
nici de argint şi nici de plumb
şi înainte fum şi-n urmă fum
sau nici atît

şi o să las în urmă cîteva
cuvinte în zăpadă
cîteva zbîrcituri de sunete
pe care fără grabă, liniştit,zapada,
o să le şteargă vîntul.

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.

Dintr-o peşteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară:
De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor;
Muşchiul zidului se mişcă… pîntre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nălucirei; un mormînt se desvăleşte,
O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către ţărmuri… stă… în preajma ei priveşte…
Rîul înapoi se trage… munţii vîrful îşi clătesc.

Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stîncă-n stîncă,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,
Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sînt ţie cunoscute,
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arată sabia lui şi armura,
Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpîn,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura,
Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn?

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc,
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nstiinţează,
Ş-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Sărutare, umbră veche! priimeşte-nchinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirare noastră la mormîntu-ţi a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Rîvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă:
Pînă l-adînci bătrîneţe pe români îmbărbătaşi;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă,
Ş-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi.

Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sînt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a cîştigat:
Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare,
De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.

În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gîndeşti poate la norodul ce-ai iubit,
Cîtă ai simţit plăcere cînd a lui Mihai soţie
A venit să-ţi povestească fapte ce l-a strălucit!

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaş odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat.

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite
În gîndire şi în pace drumul slavei îl găsesc.

Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubeşte,
Şi ai lui sîngeraţi dafini naţiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topeşte
Crîngurile înflorite, şi pădurile ce-l hrănesc.

Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lăţeşte,
La apus se adun norii, se întind ca un veşmînt;
Peste unde şi-n tărie întunerecul domneşte;
Tot e groază şi tăcere… umbra intră în mormînt.

Lumea e în aşteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Şi-ale valurilor mîndre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.

(„Propăşirea“, 7 mai 1844)

Când iar începe-a ninge
Mă simt de-un dor cuprins.
Mă văd, pe-un drum, departe,
Mergând, încet, şi nins.

Sub streşină, cerdacul
Se-ntunecă mâhnit;
Stă rezemată-o fată
De stâlpu-nzăpădit.

Azi mi-a spus un spiriduş
O poveste, una mică:

Cică-odat’, o bătrânică,
Auzi nu prea departe
De căsuţa ei: poc, poc…

– Cine face-atâta zgomot?
Întrebă şi-avu noroc
Să-i răspundă spiriduşul,
Care, cu un ciocănel
– Poc, poc – repara condurul
Unei zâne mici ca el.

– Spiriduşule, te-am prins,
În tufişul meu de laur –
Acum, musai-i să-mi arăţi
Unde ţi-e oala cu aur.

– De unde cunoşti matale
Că ţin aurul în oale
Şi că îl arăt oricui,
Dacă tot m-ai prins, să-mi spui!

– Iaca, ştiu de prin poveşti
Irlandeze; te grăbeşti?

– Uite-aici e îngropată
Oala mea…

– Fug, de lopată
Am nevoie,- a zis bătrâna
Şi şi-a smuls din cap, cu mâna,
Ca să-l prindă în tufiş,
Baticuţul colorat,
Lăsând locul însemnat.

Dar, copii, când s-a întors,
Ce să vadă? Fluturând,
Doar basmale ca a ei
Prin tufişuri.

Rând pe rând,
Cu lopata tot mai grea,
Îi fu greu a mai săpa.

Spiriduşul, în alt loc,
Repara conduri…poc, poc…

după o poveste populară irlandeză

Tai o aţa pe din doua,
Si cu ea de maini te leg,
Fruntea ti-o ating cu roua,
Iar din ochii tai mi-aleg
O privire ce masoara,
Stelele din cer pe-o sfoara.

De pe buzele-ti deschise
Prin cuvinte marginite,
Soapte inca neatinse,
Ma lovesc pe negandite
Peste pleoapele-mi inchise
De saruturi, dulci, aprinse.