E bătrân şi înţelege,
Neputinţele-l apasă,
Viaţa-i, cât fu de frumoasă
La stăpân,
Nu prea mai e…
Ca şi mort, în prispa casei,
Nu întreabă nici de ce
Şi nici cum s-a întâmplat
Că toţi cei ce îl iubiră,
Dintr-o dată,
L-au uitat…
Poate, de când a început,
Lung să urle,
De durere,
Nopţi la rând, fără-a primi
Pe grumaz
O mângâiere.
Poate de când se târâşte
Până la bucătărie,
Să arunce o privire,
Umilit,
În farfurie.
Altădată-i aruncau
Colo-n curte un ciolan.
Cum sărea de sus să-l prindă
Şi să-l lingă!
Azi, în van,
Mai aşteaptă de mâncare,
Farfuria-i mereu goală;
De un timp, de la pământ,
Nici măcar
Nu se mai scoală.
Cine-ar crede că vânjosul
Câine ce păzea ograda
Astăzi plânge sugrumat
Dup-un gard,
În timp ce strada
E-un răsunet de copii
Ce-i aduc mereu aminte…
De stăpân.
Dar câte gânduri
Triste nu îi trec
Prin minte…
Şi mai are şi o spaimă –
Noaptea, când l-apucă toate,
Când se-abţine să nu urle,
Însă fălcile-ncleştate
Se înmoaie şi-i tot curg
Pe bot lacrimi, sau când geme –
Că vreunul o să iasă
Şi-o să-l bată.
Vai, se teme !
De acuma, ştiu cu toţii
Câte-îndură un bătrân
Câine;
Cum se amăgeşte
Că-ntr-o zi dreptul stăpân
O să îşi întoarcă ochii –
Doar atât – spre el, din nou,
Ajutându-l
Să-şi dea duhul…
Dar, nu !
Singur, un ecou
Îi răspunde, pe când urlă
Şi îl cheamă către poartă –
Un ecou al unei vieţi
Care lasă-o lume…
Moartă.
(inspirată de povestirea cu acelaşi nume, de Emil Gârleanu)
Coagula tristeţea deodată,
ca-n valuri, trupul de mărgean,
şi trupuri de-necaţi zvârlea din matcă
privirea când mi-o prelungeam.
S-a dus şi ora de azi.
La radio s-a dat ora exactă:
“Cling, clang” sau “Ping, pong”
Toţi îşi privesc ceasurile
numai murdarul de mine
ca şi cum nimica nu ar fi,
mă gandeam, sau poate chiar strigam:
“Hai să ne strângem în braţe,
hai, hai să ne strângem în braţe!”
Am zis iubitei mele: „Vino
La câmp, s-auzi un pitpalac”.
Ea: „Da, îmi place pitpalacul…
Dar nu merg: tu… eşti prea sărac”.
Plimbându-mă-n singurătate,
O odă gloriei eu fac:
Dar gloria se depărtează
„De ce fugi?” zic. — „Eşti prea sărac!”
Mă duc atunci la masa verde,
Să-ncerc norocul — poate fac
O lovitură… Dar norocul
„Pleacă, îmi zice; eşti sărac!”
Mă duc acasă melancolic.
Stau trist, visând într-un ceardac,
Şi piţigoiul din grădină
Îmi fluieră: „Eşti prea sărac!”
Mă duc la editor c-o carte.
E iarnă, frig — voi să mă-mbrac;
Dar editorul mă respinge:
„Nu te-editez; eşti prea sărac!”
Atunci, voii de disperare
Să mă atârn de un copac,
Dar craca fuse prea subţire,
Mi-a zis trosnind: „Eşti prea sărac!”
A! sărăcie! Monstru palid,
Când oare am să-ţi viu de hac?
Şi sărăcia îmi rânjeşte
Sardonică: „Eşti prea sărac!”
Îmi place către primăvară
Să mănânc ochiuri cu spanac.
— Şi nici spanac, nici ochiuri simple
Nu pot să gust… sunt prea sărac!
În post simţesc, pe la Teatru,
Dureri de inimă. Ce fac?
Nu pot să intru und-se iese,
Roşind îmi zic: „Sunt prea sărac!”
Atunci — o constipaţiune:
Ah! doftore, ce să mă fac?
„Siminichie”.
„Nu se poate.
„De ce?”
„De ce? Sunt prea sărac”.
Mă duc la revoluţiune
Şi caut leac, şi poc! şi pac!
„Ce caţi aci?” strigă bandiţii.
„Sunt dizident!”
„Eşti prea sărac!”
Am vrut să-mi fac şi eu pomană
C-un cerşetor, c-un biet ciuntac,
Dar el, râzând, mi-a zis: „Te lauzi!
S-o văz, n-o crez… Eşti prea sărac!”
Adesea o revoltă-mi vine
Că nu sunt nici turc, nici turlac,
Aş vrea să stric, să sparg la geamuri,
Dar mă opresc… Sunt prea sărac.
Nu! Orşice să fac, văz bine
Că pentru mine-i tot un drac!
În mediul social de astăzi
Sunt prea pârlit, sunt prea sărac.
Oriîncotro d-acu m-oi duce,
Nu pot cu soarta să mă-mpac;
Mi-e veşinică duşmană — veşinic
Îmi spune: „Piei! Eşti prea sărac!”
Sărac! Da! Nu e loc în lume
Pentru-un sărac! dar… ce să fac?
Să mor!… Dar un revolver costă…
Chiar pentru moarte, prea sărac…
Dar mor în fine şi groparul
Îmi ia cadavrul şi, posac.
Şopteşte între dinţi în silă:
„După ce-i greu… e şi sărac!”
Am renviat apoi, şi iarăşi
Ca mai-nainte strofe fac…
1 Ameţit de băutură, cherchelit; zăpăcit, năuc.
Un critic fără milă-mi spune:
„Ai început iar prea sărac!”
Şi nu ştiu cum să aflu-acuma
L-aceste strofe un capac…
Aş vrea o inspiraţiune,
Nu pot sfârşi… sunt prea sărac!
Alerg atunce pentru rimă
La Dicţionarul lui Cihac…
Vai! Nici acolo nu se află,
Şi bietul Cihac e sărac!
De ce nu vrei tu, soartă sumbră,
Zâmbind, să nu mai fiu sărac?
Cum aş dormi acum la umbră
Cu burta-n sus într-un hamac!
Je pousse l’air, j’écarte de la main
cet air bizarre et m’y fraie chemin
je laisse ce coeur étrange à moi-même
en guise de paie parmi les monnaies
et je m’en vais.
Je pars en me rassemblant tout dans les yeux,
à ne plus en pouvoir fermer les paupières
de sorte que tout autour de moi
n’est plus qu’un souvenir
dessiné sur les trottoirs par des enfants.
Je cours à perdre haleine en m’appuyant
à la balustrade et à la place du coeur
j’entends battre les murs, les tuyaux, les fenêtres
les ampoules.
J’entends monter derrière moi
la boite de l’ascenseur qui emporte
crayons, lettres, bouclier
sabre, heaume.
Je fais halte devant une porte ouverte
qui avance en flottant telle l’auréole
d’un saint.
Mon baisemain, mes hommages, notre amour
Comment allez-vous?
Mais elle riait parce qu’elle
n’était plus depuis bien longtemps
à la maison.
Greierii cântă numai în somn,
Greierii ziua sunt numai insecte,
Lăsaţi-i să doarmă şi-ascundeţi-i, ierburi,
De sincerităţile zilei, suspecte;
De adevărul uscat şi zadarnic
Ferească-i al rouăi prea limpede domn
Şi tot ce nu reuşesc să trăiască
Întâmple-li-se în somn;
Lăsaţi-i să doarmă legaţi de coşmare,
Cântând ca din strune din propriile funii,
Subţiri prinţi de ţipăt jertfiţi ascuţit
Singurătăţilor lunii.
O, dulce înger blând,
Cu ochi uimiţi de mari,
La ce mai reapari
Să-ngreui al meu gând?
Părea că te-am uitat,
Că n-oi mai auzi
Că-mi aminteşti vo zi
Din viaţa mea de sat!
Mai poţi să-ţi aminteşti
Cum noi îmblam disculţi
Şi tu steteai s-asculţi
Duioasele-mi poveşti?
Spuneam cum au îmblat
Frumos fecior de crai
În lume nouă ai
Iubita de-au aflat!
Ca şi când te-ai mira,
Tu ochii mari făceai,
Deşi mă pricepeai
C-o spun în pilda ta;
Ş-apoi când te rugam
Să-mi spui de mă iubeşti
Prindeai ca să şopteşti
Cu buzele abia!
Şi-mi răspundeai cu dor:
,,Tu nu mă vei căta,
În veci rămân a ta
Căci drag îmi eşti de mor…”
Uitaşi al tău cuvânt:
Nu m-ai chemat să viu
Alăturea-n sicriu,
La stânga ta-n mormânt!
Dar azi, când se părea
Că-n veci eu te-am uitat,
Tu iar te-ai arătat
Ca-n tinereţea mea;
Suflarea ta uşor
Zburat-au răcorind
Şi reîntinerind
Întâiul meu amor.
Mai tare să-mi vorbeşti:
De mine ce te temi?
S-aud cum lin mă chemi
Acolo unde eşti!
Curând, curând şi eu
Îmi pare c-oi pleca
Pe dulce urma ta,
Iubit copilul meu!
Mai miros a tine, mai miroşi a mine,
o să vină vremea să ne şteargă ea,
încercare aspră, misiune grea,
nouă, niciodată, nu ne va fi bine.
Te-am iubit cu moartea în împreunare
te umpleai de mine, iarăşi te vîna,
azi rămîi cu moartea, trista, blînda mea,
eu rămîn cu pielea scînteind de sare.
Mai miros a tine, ochii mei sînt plini
de-ale tale lacrimi pînă în călcîie,
dragoste finală, moartea mea dintîie,
floare-n gelozia sectelor de spini.
Mai vorbesc cu tine -trist şi dureros
Prin al cărnii noastre-mpreunat miros.
La geamul sufletului tău
Se-ngrămădesc părerile de rău.
Le uiţi un timp, dar ele se adună
Şi se şoptesc alături împreună.
Voiai să uiţi de tot, să uiţi de toate,
Şi, încercînd, văzuşi că nu se poate.
Să fie leac? Să ţi-l aducă cine?
Că morţile, şi ele, se-ngrămădesc în tine.
Şi lacrima-i amară,
O lacrimă de rouă şi-o lacrimă de ceară.
Că am aprins în geam o lumînare
Şi-o candelă, la ce-a mai fost şi doare.
Au tremurat ca două stele,
Într-o-ngînare mută între ele,
Mîhnirilor şi vieţilor trecute,
Răbdate pe tăcute.
De cîte ori, trăite, ai murit?
Mîhnirile ascunse le-ncepi şi n-au sfîrşit.
Plâns de cobe pe la geamuri se opri,
Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat;
I-auzi corbii! – mi-am zis singur… şi-am oftat;
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.
Ca şi zarea, gândul meu se înnegri…
Şi de lume tot mai singur, mai barbar,
Trist, cu-o pană mătur vatra, solitar…
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »