Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:
– Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos…
– Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici …
Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!…
– Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!…
– Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!…
– Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: – Taci…
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.
– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?…
– Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.
Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin…
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.
O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă – încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine –
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
“Sunt rob în temniţă!”
O furnică mititică,
Cât un grăuncior de mei,
Duce-n spate o greutate,
De trei ori cât boiul ei.
Pe cărare-n jale mare
Plânge un bondar ciapcin:
– Mor de foame
Şi n-am poame
Şi-aş munci
Dar n-am stăpân!…
– Hai şi-mi cară din povară
Şi sunt gata să-ţi plătesc.
– Cum n-aş merge! Dar pe lege
Jur că nu pot să muncesc!…
– Vai de tine! Ce ruşine
Leneşule cerşetor,
Nici de milă, nici de silă
Nu ţi-aş da un ajutor!…
Banca din parc pe care am stat
Avea lemnul foarte uzat,
Eram foarte obosit
Dar n-am putut să dorm nici un pic…
Da, da,
Era
Multă lume care se-agita.
Parcul de-obicei e un loc liniştit,
Aici era un zgomot cumplit,
Toţi veniseră să facă ceva,
Nici unul dintre ei nu se odihnea…
Da, da,
Era
Multă lume care se-agita.
Oamenii citesc ziare,
Cumpără de mâncare,
Peste tot e foarte mare îmbulzeală,
Fata frumoasă e-n înghesuială…
Da, da,
Era
Multă lume care se-agita.
(Nous naissons, nous vivons, bergère,
Nous mourons sans savoir comment;
Chacun est parti du néant:
Ou va-t-il?… Dieu le sait, ma chère.
Voltaire)
Prieteni! priviţi zidul acela chinezesc,
Şi templii, elefanţii, colosuri egiptene,
Pagode suterane, pagode indiene,
Ce se mai lupt cu timpul ca neamul omenesc,
Şi spuneţi, unde-i omul ce-odată le-a zidit?
Priviţi Memfis, Efesul, priviţi Babilonia,
Cetăţile gigantici din Indii şi Asia,
Cui vreţi a le şti vârsta din stilul ce-a pierit!
Priviţi! Sidonul, Tirul ce pe profeţi au dat;
Gândiţi l-a lor putere, pe lumea cunoscută; –
Cătaţi-le-ţi ruina! A! este prefăcută
‘N acele elemente din care s-a creat!
Oari unde e mulţimea ce-atuncea le mărea?
Şi unde l-e comerţul? Unde le e oştirea?
Unde le este legea? Ce s-a făcut mărirea,
Ştiinţa, avuţia ce-atunci le înflorea?
Miraţi-vă-ţi acuma de cărămida lor!
Împleţi-vă-ţi muzeul de săpături, inscripţii!
Cătaţi chei d-alfabeturi! Croiţi-vă-ţi descripţii!
Râdeţi d-a lor credinţă, de epopeea lor!
Trei mii de ani vor trece si alţi pitici turbaţi
Vor popula deşerturi acuma neumblate.
Ca mâine Paris, Londra pe pietrele surpate,
‘Şi vor spune epopeea la altfel de-nvăţaţi.
……………………………………………
……………………………………………
……………………………………………
……………………………………………
Ca mâine-n aste templuri, palaturi şi cetăţi,
Locaş al veseliei, al pompei, al trufiei,
Săracul unde-aţintă p-ăl beat de bucurie
Şi unde desfrânarea se-mbată-n nedreptăţi,
Castori or să s-adune; maimuţele, jucând,
Or să se strâmbe-n cioburi din lustrurile sparte;
Şi bufniţa, ciovlica, ţipând p-un colţ departe,
Vor trage prin palaturi haitic de lupi urlând…
Icoană din ramă,
Când glasu-mi te cheamă,
Tu vino şi ia-mă.
Ah! şi bine mi-i!
Căci la tine mi-i
Dorul inemii…
Gândurile-o dor
De scumpu-i odor:
Mai las-o! o, dor!
Ca pe calde azimi,
Vino să te razimi,
Mintea luminează-mi.
Dorurilor zi-le:
Sunteţi nişte-azile
Unor sfinte zile!
Vino, adorato,
Fericirea arat-o…
Scapă-mă, Erato!
I
În rai nici o minune plăcută nu lipsea.
Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,
Căci albele potire în veci tot înflorite
Scoteau din a lor sânuri arome nesfârşite.
Lumina era moale şi-ndemnătoare şopţii.
Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopţii.
Prin arbori cântau păsări, prin aer zburau îngeri,
Şi nu găseau răsunet în el a lumii plângeri;
Căci scris era pe ceruri, pe frunze şi pe unde:
“Nici umbra de durere aice nu pătrunde”.
Pe maluri verzi, frumoase, de râuri limpezite,
Stau sufletele blânde, iubinde, fericite,
Gustând în liniştire cerească veselie
Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie.
Dulce-adăpost de pace, grădină-ncântătoare…
Avea orice minune, dar îi lipsea o floare.
II
Şi iată că soseşte un oaspe de pe lume,
Un suflet alb şi tânăr pe-un nor de dulci parfume;
Iar sufletele toate îi ies lui înainte,
Primindu-1 cu zâmbire, cu gingaşe cuvinte,
Şi-i zic: “În raiul nostru bine-ai sosit, copile!
Curând plecaşi din viaţă! Nu plângi a tale zile?”
“Nu, căci am dat o clipă de viaţă trecătoare
Pe alta mai ferice şi-n veci nepieritoare.”
“Şi nu ţi-e dor acuma de lumea pământească?”
“Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.”
“Cum? Nu laşi nici o jale pe urma ta duioasă?”
“Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă
Şi vecinic după dânsa voi plânge cu durere!”
Zicând, copilul plânge, lipsit de mângâiere,
Şi lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare.
De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare!
Când însuşi glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii –
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?
Puterea nopţii blând însenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace?
Răsai din umbra vremilor încoace,
Ca să te văd venind – ca-n vis, aşa vii!
Cobori încet… aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c-un suspin arat-o,
Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Să simt fiorii strângerii în braţe –
Pe veci pierduto, vecinic adorato!
Ce departe esti, intunecata mea iubita,
prin peretii odaii te vad ca prin sita,
si te-aud chemandu-ma ca din alta planeta
si-mi scrii poezii pe obrazul de creta.
E posibil, e posibil oare sa nu pot muri,
sa-ti aud vocea suind treapta noptii, si suind in zi,
sa ma ridic in pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
sa te zaresc in somn de la o mie de leghe ?
Dar e posibil, intunecatul meu iubit,
sa ma auzi cantand chiar cand voi fi murit,
sa ma vezi aeve in cereasca oglinda
si in parul meu stele sa se stinga si sa se aprinda.
Dar sa nu te superi daca sarutul meu va fi rece,
daca dragostea mea ca un frig o sa te sece,
daca imbratisarea mea te va face sa suferi
aducandu-ti aminte, nu, sa nu te superi.
(” Intunecatul april “, 1937)
O, iaurgii din Slobozia
eu va evoc din Mexico
chivute gurese din Romania
v’aud în piata’n Texcoco
o,covrigari din Zimnicea
barbieri-patroni din Cernavoda
îmi apareti în orice stea
c’un brici si vechiul Cuza-Voda
geamgii din Muntii Apuseni
si tocilari din Piata Mare
dintre tongani si hawaieni
va’nchin o ‘nalta salutare:
“La anu’ si la multi ani”!
« Pagina anterioară — Pagina următoare »