Am exact vîrsta la care Don Quijote şi-a început aventurile,
am aceeaşi vîrstă şi iubesc lumea la fel,
nu-mi mai lipseşte nimic.
Poate, un scutier îmi lipseşte, dar nu-i nimic,
voi porni singur la drum.
Am aceeaşi vîrstă şi aceeaşi nevoie să cred,
nu-mi mai lipseşte nimic.
Poate-mi va lipsi Rosinanta,
dar nu-i nimic, voi merge pe jos.
Şi poate morile sale de vînt,
dar nu-i nimic, le voi inventa şi pe ele.
Am aceeaşi vîrstă ca Don Quijote şi drumul m-aşteaptă
Şi în afară de un scutier, de Rosinanta şi de morile sale de vînt
nu-mi mai lipseşte nimic.
Ba da, eu m-am născut după Descartes.

Sus pe cerul înstelat
Mândră stea s-a arătat
Şi cu flori de măr în mână
Se coboară peste stână
Lerui ler

Într-un grajd sărac de lemn
Din cetatea Betleem
Într-o iesle-n rece scut
Domnul lumii s-a născut
Lerui ler

Celui care-adus lumină
Şi peste acest pământ
Pace de la Domnul Sfânt
Laudând pe cel din cer
Lerui ler

Iar de către răsărit
Trei regi, trei magi au pornit
Lui Mesia de se-nchină,
Steaua Domnului lumină
Lerui ler

Cică-n vremea lui Esop,
Fabulist fără egal,
Iepuraşul nu-şi găsea
La alergături rival.

Mai de frică, mai degeaba,
Alerga, se vede treaba,
Cel mai iute – până când
Îi veni, aşa, şezând,
O idee caraghioasă:

Adică să se întreacă,
Dragi copii, cu o…
Ţestoasă.

Plin de-avânt, a doua zi,
Urecheatul se ivi,
Primul,
Dintr-un singur salt,
Lângă linia de start.

Broasca, fără nici un zor,
Ceva mai încetişor.

Cum sosiră,-aşa plecară
De pe loc.

Ce zi de vară!

Ce de martori înşiraţi
Pariind, seama vă daţi,
Doar pe unul…

Ce suspans!

Astfel că, luând avans,
Iepuraşul ce şi-a zis?
Timp e berechet,
Să roadă
Nişte morcovi,
Cât s-o vadă
Pe ţestoasă apărând…

Văzând broasca,
O zbughi – ţuşti –
Oprindu-se curând,
Să tragă şi-un pui de somn
Pe o pernă
De muşchi moale –

Peste-un ceas,
Dar nu mai mult !,
Propunându-şi să se scoale.

Ce te faci însă cu somnul?
Când te fură, înapoi
Nu-ţi dă timpul.

– Vai de noi,
Dacă nu se va trezi
Iepuraşul, vom plăti
Scump prostia de a-l crede
cel mai iute!

– Ce se vede?
Broasca,-n culmea nesimţirii,
Trece
Linia sosirii?

Chiar aşa,

Ce dacă eşti,
Rapid, dar nu te grăbeşti?
Ba, mai şi–aţipeşti oleacă.

Oricând, altul, mai încet,
Însă cu răbdare multă,
Ar putea să te întreacă.

Niciodată nu putem greşi prea mult
din pricina propriilor noştri ochi care văd aceasta.
Şi nici minţi nu putem prea mult să minţim
din pricina spaimei de-a rămâne noi înşine surzi.

Nici prea mult nu putem să trăim
şi nici prea frumos nu putem să trăim.
Altfel am putea să ne dezamăgim strămoşii.
Altfel am putea să ratăm şansa de a se naşte
cei care nu s-au născut.

Ne putem bucura numai atunci când nu ne vede nimeni,
Când nu ne vedem nici măcar noi înşine.
Nu, noi nu ne mulţumim cu puţin,
dar ştim că mai mult nu ni se cuvine.

Nici gandurile voastre, nici florile nu-mi spun,
Nici negurile toamnei, ca sunt iesit din minte –
Ci numai mie-mi pare mereu ca sunt nebun,
De vreme ce-mi prind viata si moartea in cuvinte.

Ard in lumina zilei de parca uit ca n-am
Decat un drum prin iarba, un singur drum si-o poarta
Prin care voi patrunde ca luna-ncet prin geam,
Sau linistea din salcii rotind in Marea Moarta.

Ma bucur cand mai trece un an si-un anotimp,
Cand prin oglinzi straine imi rataceste chipul,
Si iar mi-aduce vremea acelasi dor sa-mi schimb
Inelul meu cu-al marii ce l-a-ngropat nisipul.

Traiesc mai mult cu roua campiilor, mai mult
Ca pasarea padurii si poate ca mi-e bine:
Vad ridicata steaua de-al carei semn ascult,
Vad risipita ora de plumb din care vine.

De-acum e dimineata pe cer ca un suras
Pe fata ravasita. De-acum e aurora …
Stau si-mi gravez in suflet ca-ntr-un margean deschis,
Cu litere tacute, speranta tuturora.

Sărmana filă-n care aştern
A gândului comoară
Nu ştii câte dureri se cern
Când vin spre tine iară.

Ca lumea, rece mă priveşti
Mă vezi surâzătoare
Dar rana cum s-o potoleşti
Când inima te doare?

Sunt rele care nu se scriu
Şi nu se spun în şoapte,
În ele chinu-i tot mai viu
Şi sufletul e-o noapte.

Poţi să mă plângi hârtie deci
Ca muta mărturie;
Ce grea amărăciune
Să râzi, când plânsu-nvie!

(februarie 1886)

Omule, ce urci pe scheli mereu
Cărămizi, de dimineaţa până seara,
Cum aş vrea să-ţi port şi eu povara,
S-o-mpărţim – să nu-ţi mai fie greu!…

Omule, care-ai bătut la uşa mea
Gol şi flămând şi-aproape fără grai,
Ia-mi hrana mea şi cel din urmă strai
Şi bucură-te cât vei mai putea.

Omule, care-ai trecut pe lângă mine
Purtând tăcut dureri ce nu le spui,
Dacă-ai iubit durerea orişicui,
Dă-mi sarcina tăcerilor din tine.

(“Zilele vieţii”, 1927)

• 13 strofe despre mankurţi
• A căzut cerul din ochii tăi
• A, iubite, a
• Acasă
• Această lună lină
• Aceştia suntem noi…
• Acolo pe unde…
• Ah, tot mai liniştit mi-e verbul
• Am rupt acest trandafir
• Ars poetica
• Aşa este, frate…
• Ascultă
• Autobiografică
• Basarabie cu jale
• Biblioteca de rouă
• Buzele mamei
• Ca prima oară
• Cad pe ape
• Cămaşa ta e la fel
• Cântec basarabean
• Câtă frică de singurătate ai
• Cîntare scrisului nostru
• Cîntec de dragoste
• Cîntec popular
• Cum se spală ariciorii
• Cuvântul mama
• Dacă eşti bărbat
• De ce-ai fi tristă?
• Descrierea lacrimii
• Despre fericire
• Doina
• Dorul şi limba
• Două mere
• Eminescu
• Faptura Mamei
• Formular
• Iartă-mă…
• In limba ta
• La Mănăstirea Căpriana
• La şcoala iepuraşilor
• Mi-e dor de tine, mamă
• mişcarea în infinit I
• Mulţumim pentru pace
• Nu, nu mi-e totuna
• O ceaţă caldă
• Ocheanul
• Pictează-mi o mirişte
• Puişorii
• Reaprindeţi candela
• Sălbatecul
• Singurătate
• Spre chipul tău

Atâtea chinuri mă tot apasă,
Curând ca floarea voi veşteji!
Şi spun la oameni, dar ce le pasă
Dac-a mea viaţă se va fini?
Nici consolare nu am în lume,
Chiar râd mulţime de cântul meu.
Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume!
Suflete, zboară la Dumnezeu!

Crezui odată c-a mea durere
Ea se va stinge, dar eu mă sting!
Căci nu am voie, şi n-am putere
Moartea ce vine ca să o resping.
O consolare de l-astă lume
Nu aflai încă la chinul meu.
Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,
Suflete, zboară la Dumnezeu!

În van vegheat-am fără-ncetare,
Scriind în versuri dulci lecţiuni.
Lumea-şi râse d-a mea cântare,
Râse d-a mele lamentaţiuni!
Şi vai! nu este streina lume
Patria-mi râse de chinul meu,
Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,
Suflete, zboară la Dumnezeu!

Al meu părinte servit-a însă,
Servit-a ţara unde născu;
Putu să strângă, dar el nu strânse!
În sărăcie el petrecu!
Oh! şi ce moarte îl luă din lume!…
Dar râdeţi toţi de cântul meu.
Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,
Suflete, zboară la Dumnezeu!

Văduvi avute, recompensate,
În aste timpuri sunt nencetat,
Cele sărace sunt delăsate…
Omul virtuţii e insultat!
Aşa ajunge a noastră lume…
Plânsul opreşte cântecul meu.
Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,
Suflete, zboară la Dumnezeu!