Oh! suflet orb m-absorbi întruna
Şi nu mă vezi, nici nu m-auzi,
Rămâi, cu ochii morţi şi cruzi,
Şi reci, mai reci de cum e luna.

Veghez asupră-ţi totdeauna…
Visez, vibrez şi nu m-auzi,
Rămâi cu ochii morţi şi cruzi,
Şi sunt arcuş, — şi nu eşti struna.

Şi reci, mai reci de cum e luna
Sunt ochii tăi şi morţi şi cruzi,
Şi nu mă vezi, nici nu m-auzi,
Şi sunt arcuş, — şi nu eşti struna.

Iar suflet orb m-absorbi întruna,
Te simt, te-aud, şi nu m-auzi,
Şi ochii tăi sunt stinşi — şi cruzi,
Şi reci, — mai reci de cum e luna.

Vrăjit, tot şesul clocoteşte-n soare,
Şi-i zvon e nuntă mare-n lumea mică:
O pulbere de glasuri se ridică
Din mii de guri, un templu-i orice floare.

Tu n-ai iubit, nu ştii ce va să zică
Puterea asta-n veci renăscătoare.
Şi totuşi o presimţi, căci visătoare
Te strângi de braţul meu, parcă ţi-e frică;

Clipeşti, şi buzele, nesărutate,
Îţi tremură, ca-n somn, de-o aiurire,
Şi inima neliniştită-ţi bate…

În jurul tău palpită-ntreaga fire;
Iar florile-s aşa de parfumate,
Că-n clipa asta tu respiri iubire!

Miniatură de fildeş mărită,
Şi necăjită,
Tu nu ştii ce să faci,
Supărată pe mine:
Să râzi?
Să plângi?
Dar îţi strălucesc ochii
De parcă-s plini de rouă,
Căci tu le faci pe amândouă
Negrăit de frumos,
Cum cade câte-o rază de lumină
Pe nasul unui copil mânios.
Eu însă citesc mai departe şi tac…

Şi tu plângi tot mai tare,
Că nu vreau să viu să te-mpac.

Dar e destul ca mai târziu
Să zâmbesc
Privind într-altă parte
(Mereu aplecat cu ochii-n carte)
Ca să mă smuceşti furioasă de haină
Şi să râzi plângând acum de ciudă
Că te-am împăcat.

Mă rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.

Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.
Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
Putin în fiecare, în toti am fost intreg.

De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mă să-i ierti.

Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna
Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg.

Păstorul zise: “Cinel-cinel,
Copilei june de lângă el.
Două steluţe cu raze line
Lasat-au cerul plin de lumine
Şi pe-a ta frunte ele-au căzut.
Ghici, drăguliţă, că le sărut.”

Nu ghici-ndatâ
Gingaşa fatâ
Şi pe ochi dulce fu sărutată.

Păstorul zise încă: “Cinel,
Copilei blânde de lângă el.
O vezi închisă, rumenă floare,
Cum se deschide, vezi lăcrimioare,
Şi pe-a ta faţâ ea s-a născut.
Ghici, drăguliţă, că o sărut”.

Nu ghici-ndatâ
Vesela fatâ
Şi pe guriţâ fu sărutată.

Păstorul zise iară: “Cinel,
Copilei mândre de lângă el.
Albe, rotunde, două-aripioare
Ne-ncetat saltă, la cer să zboare,
Şi tu-n robie le-ai tot ţinut.
Ghici, drăguliţă, că le sărut”.

Nu ghici-ndatâ
Rumena fatâ
Şi pe sân fraged fu sărutată.

I
Deoarece soarele nu poate să apună
făr de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetătii, mă-ntreb:
de ce-as fi altfel decât soarele?

II
O fată frumoasă e
O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.

III
O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
deşăvârsindu-se pe-o treaptă
unde poveştile aşteaptă.

IV
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

V
O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.

VI
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum “într-o mie şi una de nopti”
povestea naşte din poveste.

VII
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul.

VIII
O fată frumoasă e
mirajul din zariste,
aurul graiului,
lacrima raiului.

IX
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.

X
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.

Prea usor pierd vremea
Si prea greu strang bani,
Sa mai stiu ce-nseamna
Pretul unor ani.

Dar, cu toate-acestea ,
Le ofer mereu
Altor ani , de-a-valma,
Casa-n trupul meu.

Numai sa nu-mi ceara ,
De grabiti ce sunt,
Vreo scadenta-n schimbul
Nimbului de sfant.

Ca nu am nici starea
Sa ma pot schimba ,
Nici sa-i zic iubirii,
Dintr-o data – ba!

Prea lumesc de tanar
Si prea-n toi petrec ,
Sa-mi umbreasca firea
Anii care trec.

S-a arat, s-a strâns porumbul, viţa nu mai are struguri,
Şi câmpia parcă este o săracă dezbrăcată;
Rarii vişini din grădină au de furcă pânla muguri,
Şi în locul blândei toamne, iarna dinţii şi-i arată.

Cu picioarele în umbra ce-mprejurul lui se-ntinde,
Dar cu fruntea în lumina soarelui ce piere-n zări,
Un scaiete-nalt şi mândru, orizontul îl cuprinde
Întrupând melancolia risipită pe cărări.

Până-n fundul vag al zării se lungeşte umbra mută,
Şi în jalea ce-nfăşoară cerul sur şi câmpul gol,
Văzând soarele că-n clipa cea din urmă îl salută,
Nu ştiu pentru ce scaietul mi-apăru ca un simbol.

Mă durea capul cumplit,
Într-o farmacie am nimerit.
Vroiam piramidon şi aspirină
Dar nu mai aveau decât în vitrină,
De reclamă,
Şi-alea de ghips,
De bună seamă…

“Poate-aveţi algocalmin?”
Mă durea fruntea, simţeam că leşin.
Farmacista m-a recunoscut
Şi-a zis: “Hei, nu cumva te-am văzut
Cu-o chitară
La televizor,
Aseară?”

“Nu eram eu”, am insistat,
“Deşi lucrul poate vi se pare ciudat.
M-am uitat şi eu la televizor
Şi de ciudă am simţit că mor:
Schimbasem canalul, cu sonorul la zero,
Era Mironov,
Făcea reclamă la Dero”.

“Aşa e!”, a zis ea,
“Cum de te-am putut confunda?
Ăla avea un text interesant,
Se vedea cât de colo că-i scris de-un savant.
Folosea rime integre,
Vorbea de pulsari
Şi de găuri negre.”

“Doamnă”, i-am zis, “problema mea
E mult mai simplă decât aşa ceva!
Eu vreau o pastilă, ceva uşor,
Mă doare capu-ngrozitor!”
Şi ea zâmbeşte,
Şi zice:
“Poate că-ţi creşte!”

“Pastilă”, mai zice, “zău că ţi-aş da,
Dac-aş fi sigură că te-ar ajuta.
Da’ mai bine ia o alifie,
Crede-mă, lucrez într-o farmacie.
E mult mai bună:
Te ţine-o lună
Şi face şi spumă!”

“Nu, mulţumesc”, am zis şi-am plecat.
Era noapte, aşa că m-am culcat,
Am visat că a doua zi
Toată lumea cumpăra alifii
Şi cum m-am trezit
La farmacie-am fugit:
Alifii – o grămadă,
Da’ era deja coadă.

M-am aşezat la rând cuminte,
Altceva mai bun nu-mi dădea prin minte.
Cel de lângă mine mi-a tras un cot
Şi-a zis “Bă, dacă vrei compot,
Păi să ştii că se dă vizavi!
Aici se dau alifii…”

I-am zis: “Şi ce părere ai, coane,
Alifia asta o fi doar pentru cucoane?”
El zice: “Nu ştiu” şi dup-aia zâmbeşte:
“Doar dacă nu cumva o mirosi a peşte!”
Auzi ce vorbeşte:
Păi de unde peşte?