A ruginit frunza din vii
inspre Sovata, Ghimes si Zizin
dar la babord în Waikiki
ce soare bland, de aur plin.

Pustii sunt lanuri si campii
departe’n Turnu Magurele
în golf la orele tarzii
cade-o cascada grea de stele

când randunelele-au plecat
se’ntorc la cuiburi papagalii
pustii sunt horele din sat
dar plini de floare portocalii.

Încă o noapte albă în contul vieţii gri
Încă un bulgăr negru la muntele de smoală
Încă un om mai crede şi altul îl înşală
Şi „a minţi” se-aude la fel cu „a iubi”.

Nu mai putem distinge minciuna de greşeală?
Ni-i dat să spargem, noaptea, tot ce zidim pe zi
Cu-aceste falimente de praf ce vom zidi?
Iubito, cum să ducem angoasa mondială?

Ce drept are minciuna să vină între noi?
Dăm pensie la diavoli să ne păzească iadul.
Noi re-nviem şi raiul, şi muntele, şi bradul!
Te-acuz şi-ţi cad în faţă tîrîndu-mă-n noroi.

Noi sîntem programaţii, trimişii, posedaţii
Unui blestem mai mare, mai rău şi mai adînc.
M-a umilit minciuna, pe-a cărei notă plîng.
Strigoii-nstrăinării din casa noastră ia-ţi-i.

Încă o noapte albă, poţi merge să te culci
Te voi iubi de taină, de jale şi de veghe,
Îţi voi fura din vorbe, cercei pentru ureche
Încă o noapte albă, cu negre fructe dulci.

Eu plec nu prea departe, aici, lîngă pădure
Mă întîlnesc cu Shakespeare, un viitor coleg.
Şi într-o tragedie de-a lui am să te leg,
Ca toţi actorii lumii destinul să ţi-l fure.

Prea dulceo! Noapte bună –să visezi că minţi
Şi trează în minciună s-adormi cu foc sub talpă
Să ai o noapte neagră, să am o noapte albă
Tu cu o taină-n suflet, eu cu-n cuţit în dinţi.

(Manifest pentru mileniul trei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984)

Oh! suflet orb m-absorbi întruna
Şi nu mă vezi, nici nu m-auzi,
Rămâi, cu ochii morţi şi cruzi,
Şi reci, mai reci de cum e luna.

Veghez asupră-ţi totdeauna…
Visez, vibrez şi nu m-auzi,
Rămâi cu ochii morţi şi cruzi,
Şi sunt arcuş, — şi nu eşti struna.

Şi reci, mai reci de cum e luna
Sunt ochii tăi şi morţi şi cruzi,
Şi nu mă vezi, nici nu m-auzi,
Şi sunt arcuş, — şi nu eşti struna.

Iar suflet orb m-absorbi întruna,
Te simt, te-aud, şi nu m-auzi,
Şi ochii tăi sunt stinşi — şi cruzi,
Şi reci, — mai reci de cum e luna.

Vrăjit, tot şesul clocoteşte-n soare,
Şi-i zvon e nuntă mare-n lumea mică:
O pulbere de glasuri se ridică
Din mii de guri, un templu-i orice floare.

Tu n-ai iubit, nu ştii ce va să zică
Puterea asta-n veci renăscătoare.
Şi totuşi o presimţi, căci visătoare
Te strângi de braţul meu, parcă ţi-e frică;

Clipeşti, şi buzele, nesărutate,
Îţi tremură, ca-n somn, de-o aiurire,
Şi inima neliniştită-ţi bate…

În jurul tău palpită-ntreaga fire;
Iar florile-s aşa de parfumate,
Că-n clipa asta tu respiri iubire!

Miniatură de fildeş mărită,
Şi necăjită,
Tu nu ştii ce să faci,
Supărată pe mine:
Să râzi?
Să plângi?
Dar îţi strălucesc ochii
De parcă-s plini de rouă,
Căci tu le faci pe amândouă
Negrăit de frumos,
Cum cade câte-o rază de lumină
Pe nasul unui copil mânios.
Eu însă citesc mai departe şi tac…

Şi tu plângi tot mai tare,
Că nu vreau să viu să te-mpac.

Dar e destul ca mai târziu
Să zâmbesc
Privind într-altă parte
(Mereu aplecat cu ochii-n carte)
Ca să mă smuceşti furioasă de haină
Şi să râzi plângând acum de ciudă
Că te-am împăcat.

Mă rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.

Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.
Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
Putin în fiecare, în toti am fost intreg.

De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mă să-i ierti.

Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna
Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg.

Păstorul zise: “Cinel-cinel,
Copilei june de lângă el.
Două steluţe cu raze line
Lasat-au cerul plin de lumine
Şi pe-a ta frunte ele-au căzut.
Ghici, drăguliţă, că le sărut.”

Nu ghici-ndatâ
Gingaşa fatâ
Şi pe ochi dulce fu sărutată.

Păstorul zise încă: “Cinel,
Copilei blânde de lângă el.
O vezi închisă, rumenă floare,
Cum se deschide, vezi lăcrimioare,
Şi pe-a ta faţâ ea s-a născut.
Ghici, drăguliţă, că o sărut”.

Nu ghici-ndatâ
Vesela fatâ
Şi pe guriţâ fu sărutată.

Păstorul zise iară: “Cinel,
Copilei mândre de lângă el.
Albe, rotunde, două-aripioare
Ne-ncetat saltă, la cer să zboare,
Şi tu-n robie le-ai tot ţinut.
Ghici, drăguliţă, că le sărut”.

Nu ghici-ndatâ
Rumena fatâ
Şi pe sân fraged fu sărutată.

I
Deoarece soarele nu poate să apună
făr de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetătii, mă-ntreb:
de ce-as fi altfel decât soarele?

II
O fată frumoasă e
O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.

III
O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
deşăvârsindu-se pe-o treaptă
unde poveştile aşteaptă.

IV
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

V
O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.

VI
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum “într-o mie şi una de nopti”
povestea naşte din poveste.

VII
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul.

VIII
O fată frumoasă e
mirajul din zariste,
aurul graiului,
lacrima raiului.

IX
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.

X
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.

Prea usor pierd vremea
Si prea greu strang bani,
Sa mai stiu ce-nseamna
Pretul unor ani.

Dar, cu toate-acestea ,
Le ofer mereu
Altor ani , de-a-valma,
Casa-n trupul meu.

Numai sa nu-mi ceara ,
De grabiti ce sunt,
Vreo scadenta-n schimbul
Nimbului de sfant.

Ca nu am nici starea
Sa ma pot schimba ,
Nici sa-i zic iubirii,
Dintr-o data – ba!

Prea lumesc de tanar
Si prea-n toi petrec ,
Sa-mi umbreasca firea
Anii care trec.