Mă durea capul cumplit,
Într-o farmacie am nimerit.
Vroiam piramidon şi aspirină
Dar nu mai aveau decât în vitrină,
De reclamă,
Şi-alea de ghips,
De bună seamă…

“Poate-aveţi algocalmin?”
Mă durea fruntea, simţeam că leşin.
Farmacista m-a recunoscut
Şi-a zis: “Hei, nu cumva te-am văzut
Cu-o chitară
La televizor,
Aseară?”

“Nu eram eu”, am insistat,
“Deşi lucrul poate vi se pare ciudat.
M-am uitat şi eu la televizor
Şi de ciudă am simţit că mor:
Schimbasem canalul, cu sonorul la zero,
Era Mironov,
Făcea reclamă la Dero”.

“Aşa e!”, a zis ea,
“Cum de te-am putut confunda?
Ăla avea un text interesant,
Se vedea cât de colo că-i scris de-un savant.
Folosea rime integre,
Vorbea de pulsari
Şi de găuri negre.”

“Doamnă”, i-am zis, “problema mea
E mult mai simplă decât aşa ceva!
Eu vreau o pastilă, ceva uşor,
Mă doare capu-ngrozitor!”
Şi ea zâmbeşte,
Şi zice:
“Poate că-ţi creşte!”

“Pastilă”, mai zice, “zău că ţi-aş da,
Dac-aş fi sigură că te-ar ajuta.
Da’ mai bine ia o alifie,
Crede-mă, lucrez într-o farmacie.
E mult mai bună:
Te ţine-o lună
Şi face şi spumă!”

“Nu, mulţumesc”, am zis şi-am plecat.
Era noapte, aşa că m-am culcat,
Am visat că a doua zi
Toată lumea cumpăra alifii
Şi cum m-am trezit
La farmacie-am fugit:
Alifii – o grămadă,
Da’ era deja coadă.

M-am aşezat la rând cuminte,
Altceva mai bun nu-mi dădea prin minte.
Cel de lângă mine mi-a tras un cot
Şi-a zis “Bă, dacă vrei compot,
Păi să ştii că se dă vizavi!
Aici se dau alifii…”

I-am zis: “Şi ce părere ai, coane,
Alifia asta o fi doar pentru cucoane?”
El zice: “Nu ştiu” şi dup-aia zâmbeşte:
“Doar dacă nu cumva o mirosi a peşte!”
Auzi ce vorbeşte:
Păi de unde peşte?

Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitoriu, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare.
Aşa era pe vremea aceea.
Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care seamănă a fi bolnav, întreabă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:
– Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.
– Ba nu, cucoană – răspunse unul dintre ţărani – să ierte cinstită faţa dumnevoastră, dar aista e un leneş care nu credem să mai fi având păreche pe lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.
– Alei, oameni buni! zise cucoana, înfiorându-se. Păcat, sărmanul, să moară ca un câne fărădelege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.
– I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să te bată, urâciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanei că te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta! Dar tot de noroc să se plângă cineva. Bine-a mai zis, cine-a zis, că boii ara şi caii manâncă. Hai, dă răspuns cucoanei, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.
– Da muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
– Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
– Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia întreabă că muieţi-s posmagii?
– Vai de mine şi de mine – zise cucoana cu mirare – încă asta n-am auzit! Dar el nu poate să şi-i moaie?
– Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
– Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!
Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:
– Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l duceam noi la spânzurătoare numai aşa de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!
Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce avea, se lehămeteşte şi de binefacere şi de tot, zicând:
– Oameni buni, faceţi dar cum v-a lumina Dumnezeu!
Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit, şi-i fac feliul.
Şi iacă aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni şi sătenii aceia de dânsul.
Mai poftească de acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua.
Ş-am încălecat pe-o şea, şi v-am spus povestea aşa.

Pornesc în mine în exil,
Tu eşti patria mea
De care nu mai pot să mă apropii,
Tu eşti ţara în care m-am născut
Şi am învăţat să vorbesc,
Numai pe tine te cunosc în lume.
Prin ochii tăi am înotat de-atâtea ori
Ieşind pe mal cu trupul tot albastru.
De-atâtea ori am navigat prin tine
Pândind bolborositul prevestitor de hulă
Al sângelui în stare să mă înece-oricând.
Tu eşti partea mea de pământ,
Numai din tine ştiu să mă înalţ.
Stăpâne tu, împădurit
Şi semănat cu lacuri,
Ţinut pe care-l stăpâneam cândva
Şi-n care nu mai pot să mă întorc
Din mine, din străinătatea mea,
Lasă-mă noaptea să mă mai visezi,
Să-ţi trec prin somn legănător,
Lasă-te locuit de mine noaptea,
Ca genii morţi, de gândurile lor.

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cîntec fără moarte!

Vînt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrîn aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.

(Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1994.)

Din vremile apuse ş-atât de fericite,
Aducerile-aminte adesea mă-mpresoară.
Ce de viaţă-n urmă!… Ca un potop mă-nghite
Comoara mea de visuri, pierduta mea comoară
Din vremile apuse ş-atât de fericite!

Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!
Şi ca din cărţi, trecutul fantastic mi s-aşterne;
Atâtea dulci vedenii îmi picură în minte,
Cu durerosul farmec al pierderei eterne!…
Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!

Figura ta cuminte, duioasă şi senină,
Răsare, scumpă mamă, din vremile acele,
Ca o madonă sfântă, scăldată în lumină.
Ce clară stă-n pervazul copilăriei mele
Figura ta cuminte, duioasă şi senină!

O lene grea se lasă din cerul cald de vară.
De soare-i plină casa. Tu-ncet, păşind pe scânduri,
Laşi storurile groase şi dai muştele-afară.
Apoi, prostii de-a mele asculţi şi cazi pe gânduri.
O lene grea se lasă din cerul cald de vară.

Curg valuri mari de umbră şi se-mpânzesc pe vale.
Din şes, privim spre codru, cum soarele se-neacă.
În mirosul de iarbă, tăcuţi păşim agale,
Şi bolta răcorită mai jos parcă s-apleacă,
Curg valuri mari de umbră şi se-mpânzesc pe vale.

Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la ţară;
Eu bat la sfinţi mătănii, şi-i pup, şi-i rog cuminte,
Cum blândele-ţi poveţe de mic mă învăţară.
Tu, palidă-n extazul înduioşării sfinte,
Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la ţară.

Din cărţi cu slovă veche şi cu figuri frumoase,
O lume ca de visuri, cu totul minunată,
Mi-o scoţi, şi pe-ndelete începi a mi-o descoase.
Cât farmec e-n această viaţă, adunată
Din cărţi cu slovă veche şi cu figuri frumoase!

La patul meu, tăcută, veghind neadormită,
Încet pe fruntea-mi arsă de friguri, mâna-ţi luneci,
În mine-ţi stă viaţa… întreaga ta ursită;
Şi după cum mi-s ochii, te bucuri sau te-ntuneci,
La patul meu, tăcută, veghind neadormită.

Din câţi copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine.
Şi cât mă vezi de mare în planurile tale!…
La zodii chiar s-arată cum am s-ajung de bine,
Şi ce măriri m-aşteaptă în norocoasa-mi cale!
Din câţi copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine…

Ce dureros se stinse deşarta-ţi aşteptare!
Pierdut, te văd, din cruda vieţii vijelie,
Nenorocită mamă, şi plâng că nu-s în stare
O slabă mângâiere să-ţi dau, cât de târzie,
Ce dureros se stinse deşarta-ţi aşteptare!

De fiul tău departe, stingheră şi trudită,
Nemaiavând puterea de-a te ruga şi plânge,
Azi îţi priveşti, cu silă, viaţa amăgită,
Cum a rămas pustie şi cât de trist se stânge,
De fiul tău departe, stingheră şi trudită.

Ca pete mari de umbră pe-o mirişte uscată,
Aşa, pe-a noastră urmă, trec stoluri lungi de gânduri.
Nimic nu mai există din câte-au fost odată,
Ş-asupra noastră anii pustii trec, rânduri-rânduri,
Ca pete mari de umbră pe-o mirişte uscată.

Oana a primit o carte;
Pozele-s frumoase foarte.

Uite-un ţurţur, o albină,
O broscuţă, o tulpină,

Uite-un munte, uite-un pom,
O căsuţă şi un om.

Poze sunt nenumărate-
Şi-încă toate-s colorate.

Lângă ele, nişte rânduri…
Oana noastră stă pe gânduri:

Cât mai e pân-o să crească
Şi-o să-nveţe să citească?

• Ab irato
• Amiaza maura
• Amicului meu Gion
• Baladă
• Bietul Ion
• Boul şi viţelul
• Cameleon-femeie
• Cochetărie
• Criticilor mei
• Crucea şi semiluna
• Da… nebun!
• Declaraţie simbolistă
• Discreţie
• Doi academici
• Duel
• Elegie
• Epigrame
• Erato, scapă-mă!
• Eros
• Excelsior
• Filozoful Blagomirea
• Finis
• Glic
• Graţia domniţei
• Iarna
• Idila
• În curând
• În gondolă
• Ion Prostul
• Jalba hoţilor din închisori
• Magnum Mophtologicum
• Mandatul
• Mângâiere
• Mauvaise Humeur
• Mic şi mare
• Moartă!…
• Moartea protestantului
• Nea Istrate
• O, Nirvana!
• Parol doner
• Pe oceanul vremii
• Pohod la şosea
• Prea sărac
• Ruga spiritistului
• Şarla şi ciobanii
• Savant
• Sfânt-Ion
• Sonet brutal
• Sonete
• Steaua
• Suveran şi curtezan
• Talmud
• Temelia
• Thalasa
• Triolete simboliste
• Unei copile
• Unui amic înecat în datorii
• Unui poetastru
• Versuri

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.
Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere apăsătoare stăpânea pământul
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.

N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neindurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?

Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea – indoielnic şi supus –
şi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.

Pământul răspundea.

Au long des peupliers en vain
Je suis souvent passé,
Me connaissaient tous les voisins-
Mais tu m’as ignoré.

Vers ta fenêtre qui brillait
Je regardais épris
Quand tout un monde comprenait-
Tu ne m’as pas compris.

Combien de fois, mon grand amour
Réponse a attendu!
Si tu m’avais donné un jour,
Heureux m’aurais rendu;

Si l’on avait été amis
Dans notre tendre ardeur
En écoutant ta bouche ainsi,
Une heure et que je moure.

Si tes yeux m’avaient donné
Rien qu’un seul rayon,
Une autre étoile aurait brûlé
Devant les horizons.

Tn eusses vécu à jamais
Au long des temps, des vies
Avec tes bras prenant l’aspect
Du marbre froid exquis;

Image toujours adorée,
N’ayant plus de pareilles
Les fées qui viennent des contrées
Où naissent les merveilles.

Aux yeux païens je t’aimais tant
Aux yeux si lourds de peine
Que me laissèrent les parents,
Ma race très ancienne.

Aujourd’hui je ne regrette
Que moins souvent j’y passe,
Qu’en vain se pencbe encor la tête
Pour me revoir, hélas !

Car tu ressembles maintenant
Aux autres dans ton port,
Je te regarde indifférent
De l’oeil glacé de mort.

Mais tu devais t’abandonner
A ce profond mystère,
Et sous l’icône rallumer
Bougie d’amour sur terre.