Dorită odată era a lui soartă,
Pe când altă mână de el îngrijea;
Dar astăzi se stinge, zâmbirea-i e moartă
Şi piede colora ce ochii-ncânta.
Sfârşitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare,
Căci eu pe viaţa-i puneam un preţ mare.

O singură frunză acum mai pluteşte;
Ea plânge atâţia tovarăşi de flori:
Srăină, uitată, de ce mai trăieşte,
De ce, dragă frunză, tu nu poţi să mori?
Când pierzi o fiinţă, obiect de iubire,
O lungă viaţă e nenorocire.

Când florile-acelea în mână-mi căzură,
Favor ce-n credinţă eu n-am meritat,
Trei tinere nimfe pe rând mi-l cerură,
Şi mult se rugară… iar eu… nu l-am dat.
Îmi pare că încă le văz, câte trele,
Jaluze, privindu-l în mâinile mele.

Să vedeţi acuma de-a fost cu putinţă
Acea preţioasă dorinţă s-ascult:
Că lor li se cade, a mea conştiinţă
Îndată mi-o spuse, eu nu gândii mult.
Ca Paris cu poama cea fabuloasă,
Hotărâi buchetul la cea mai frumoasă.

Dar atunci nevoie, atunci greutate.
Să fac osebire în zadar am vrut:
Aşa din trei fluturi cu greu ochiul poate
S-aleagă p-acela ce e mai plăcut;
Aşa trei garoafe p-aceeaşi tulpină,
Rumene şi-nalte domnesc în grădină.

Văzând eu aceasta, îl luai cu mine;
Cu multă-ngrijire acasă l-am dus,
Şi limpede apa şi tot ce e bine
I-am dat, şi silinţa cu dânsul mi-am pus,
Făcând orice poate un om să gândească,
Orcâte o mumă ar şti să găsească.

Zadarnici dorinţe, nimic n-ajutară!
Din ceasul acela nădejdea-am pierdut:
Viaţa la mine îi părea amară,
Ştiind cine-l dete, cine l-a cerut.
Şi galben şi veşted trecu fără veste,
Şi astăzi cenuşă în mâna mea este.

Aşadar sfârşitu-i veni din dorinţă;
Buchet ca acela eu nu mai găsesc!
Cenuşa lui scumpă o ţiu cu credinţă,
Ce-a fost şi ce este adesea gândesc.
Eu sufăr de moartea-i, de-a lui pătimire,
Şi-a florii trecute păstrez pomenire.

În iad, mai deunăzi, câţiva răposaţi,
Care în viaţă treceau de-nvăţaţi,
Dăduseră jalbă,arătând că cer
Să se pedepsească jupânul Voltaire,
Pentru câte rele de dânşii vorbea,
Atunci când trăia.
“Domnilor, strigă Voltaire mânios,
Jalba ce aţi dat este de prisos;
Ce pedeapsă-mi vreţi? ce rău îmi doriţi?
Eu vă socoteam destul mulţumiţi,
Când în Bucureşti, după cum v-am spus,
Doi vrăjmaşi ai mei ştiţi cum m-au tradus

Şi ninge în oraşul mare
E noaptea plină de orgii,
Iar prin saloane aurii
S-aud orchestre, şi fanfare.

Femei nocturne, singurele
La colţ de stradă se aţin,
Desfrîu de bere şi de vin
Prin berării, şi cafenele.

De orbitoare galantare
De diamant, şi de rubin…
Şi de averi oraşu-i plin,
Şi ninge în oraşul mare!…

E ceasul cel de taină, în care-inelul sorţii
Uneşte-al vieţii capăt cu începutul morţii:
Sub piedica aceasta bătrânii mor în pace
Şi se concep copiii acei ce se vor face;
Cei însuraţi desigur aceia că vor naşte;
Pe cel făr- de soţie iubirea îl va paşte.

Menită din leagăn de blânda-ţi ursită,
Menită să cânţi,
În ceruri, cu gândul copilă iubită,
În ceruri te-avânţi.

Şi multe din lumea în veci stătătoare,
Şi multe răpeşti,
Mistere frumoase şi fărmecătoare,
Mistere cereşti.

Şi vii de la îngeri cu taine sfinţite,
Şi vii pe pământ,
Şi spui lumei noastre de lumi infinite,
Şi spui al tău cânt.

Ş-ascultă pământul cuprins de uimire,
Ş-ascultă cu dor,
Şoptindu-i de îngeri, de cer, nemurire,
Şoptindu-i uşor.

Dar cerul se simte prădat de-a ta minte,
Dar ceru-i mâhnit,
Căci tu ai spus lumii a lui taine sfinte,
Căci tu l-ai smerit.

Pământul te-adoră răpit de-admirare,
Pământ sum şi eu.
Ah! cântă-mi. Îmi place cereasca-ţi cântare;
Ah! cântă-mi mereu.

(D-şoarei M. G. )

Mami, de ce este aşa de parfumată o lăcrămioară?

Pentru că tristeţea este o floare
cu adevărat foarte rară,
nu orice lacrimă vărsată în drum
poate să împrăştie, fetiţa mea,
şi parfum…

O boare, numai atât, şi este de ajuns
ca să afli că în străfundul sufletului
acestei flori ai pătruns,
ca să poţi prinde urma unui fior
ce s-a încolăcit pe tristeţe
din zbor

Da, fetiţa mea, un mărgăritar nu întâlneşti
la tot pasul în viaţa prin care călătoreşti,
de aceea,
dacă o să-ţi iasă vreodată înainte,
tu să îi dăruieşti micuţei cârlionţate
numai două cuvinte

Nu îţi spun care, nu îţi spun cum,
ci doar că, pentru ea, sunt singurele cuvinte
din lume
care au şi înţeles
şi parfum

nălţat între bine şi rău,
Ascunzând la un capăt zeul,
La celălalt antizeul,
Să fie numai o falică răzvrătire
A celui de-al doilea
Împotriva celui dintâi?
Sau este o punte
La mijlocul căreia, în echilibru nesigur,
Deasupra prăpastiei am fost aşezaţi,
Între prima şi ultima clipă a lumii
Şi depinde numai de noi să schimbăm ceva,
Târându-ne un milimetru într-o parte sau alta,
În raportul nebunesc al puterii?
Sprijinit puternic la un capăt şi la altul,
El este axul
Pe care nori învolburaţi de nesiguranţă
Şi straturi mereu mai adânc săpate de ţărnă
Îl rotesc în jurul lui însuşi
Ca nişte aripi neînstare să-l smulgă
În zbor.

Primăvara în ţări dezvoltate
Un mugur de nichel străbate
şi-un verde ciudat, monoton,
Livezi de săpun şi şampon,
Primăvara în ţări dezvoltate.

Primăvara, a câta putere?,
La vamă nici acte nu-ţi cere,
Duminica totu-i deschis,
Ai lua-o încet spre Paris,
Primăvara doar ea grănicer e.

Primăvara pe-aici e o criză,
Răspunde cu-o frunză şi-o fisă
Şi oamenii-i sunt bieţii servi,
Primăvara-i o criză de nervi,
E o criză ea însăşi în criză.

Un iepure şi o broască ţestoasă
Au hotărât să renunţe la eterna rivalitate
Şi-au anunţat animalele toate
Că vor sărbători această istorică împăcare
Cu un nou concurs de alergare,
Despre care ştim, din alte poveşti,
Că se termină cum nici nu gândeşti.
Anul trecut, de pildă, la ultimul concurs
Când arbitrul întrecerii era un urs,
Pentru că a fost un an secetos,
Broaştei i-au ieşit socotelile pe dos
Căci apa din baltă, care altă dată o ajutase,
Datorită arşiţei prelungite se evaporase.
Şi poate ar mai fi avut o şansă
Dacă iepurele, aflat parcă în transă,
Nu ar fi încercat, pasămite fără premeditare,
Să doboare recordul mondial de alergare.
Ce petrecere a fost atunci în iepurime
Cu morcovi la discreţie şi ovaţii din mulţime.
A fost o săptămână de distracţie şi tumult
Iar criticii avizaţi au spus că a durat prea mult.
Acum stau amândoi, liniştiţi, la linia de plecare
Iepurele, galant, vrea să-i dea un avans mai mare,
Dar broasca are motive întemeiate să se încrunte
Cineva i-a şoptit că, peste baltă, s-a construit o punte.
Îşi face, în gând, o promisiune solemnă
Vrea, până la capăt, să aibă o prestaţie demnă.
La ce bun când întrecerea anuală, care a făcut-o notorie,
După acest ultim concurs va fi… istorie.
Ea nu mai are nevoie de mărire, faimă şi bani
Deoarece anul acesta împlineşte
Venerabila vârstă de şaizeci de ani.