Galben copil, oprit în poză

Autor : Nichita Stănescu

Galben copil, oprit în poză şi-nrămat
fără suflare şi dormind,
ţi-aş spune-un basm adevărat
călare pe un cal murind.

Cine a tras în calul meu?
Cu ce săgeată, cu ce floare?
Beau apă azi din curcubeu,
el singur nu mă mai doare.

Căutaţi-mă pe sub potcoava lui,
săpaţi întruna şi adânc
poate-o s-ajungeţi voi întâi
dincolo de pământ.

Poezii Crestine – Lista Opere

Autor : Poezii Crestine


Opera Apartinand Poezii Crestine | | Nici un Comentariu »

Harpista

Autor : Duiliu Zamfirescu

Orgia se sfârşise… ieşeau grupe glumeţe
De capete aprinse, de ostenite feţe,
Mergând să se întinză sub cerul cel senin,
Beţi unii de câştiguri, iar alţii beţi de vin.
În umeda tavernă abia mai rămăsese
Câţiva beţivi de fructe ce dormitau pe mese,
Trei lampe fumegânde, trei calfe de cizmari
Şi Paola harpista cu ochii săi cei mari.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,
Îţi pleci frumoasa-ţi frunte pe orişicare pernă,
La orişicare bal?…

Din lampa fumegândă scăpând o lungă rază
Pe bucle catalane uşor se-mprăştiază…;
Din harpa încântată zburând accente vii
Spun razei tot misterul cerestei armonii…;

Din ochii ei, mari lacrămi, din suflet, trist suspin
Spun notelor murinde omorantoru-i chin.
Ş-atuncea… tot mai tare la sân harpa şi-o strânge
Şi plâng coardele mute şi însuşi glasu-i plânge:
“Spre tine, ah! Spre tine, ţărm vecinic înverzit,
E dusă-a mea gândire de-un dor nemărginit…
La tine, golf poetic, cu apele senine,
Speranţa mea visează… la tine, tot la tine!
Adio, cer albastru, ca sufletul senin,
Adio, vânt de mare, ca cugetul de lin,
Alerg mereu prin lume, dar gându’ mi-e ‘napoi…
Cu voi e fericirea, cu voi…, numai cu voi…”
Şi glasul ei se stinge încet… încetinel.

Rembrandt, dacă vreodată celebrul tău penel
Ar fi voit să puie, în umbra delicată,
Doi ochi plutind albaştri în lacrima-nfocată;
Orpheu, dacă pe tine, zmintitul tău amor,
Te-ar fi făcut să cauţi un lung cântec de dor…;
Orpheu, îţi găseai dorul cântat într-o tavernă
Şi tu, Rembrandt, modelul plângând pe-o neagră pernă.

Cântă… De la masă o calfă de cizmar
Sculându-se, la dânsa veni cu un pahar:
– Destul, de două ceasuri ne duci într-un suspin.
Mai bine bea… Îneacă-ţi suspinul tău în vin.
În vin! Ce fericire!… Bea Paola şi cântă!
Ce stai cu ochii-n lacrimi, spăşită ca o sfântă?
Sărută-mă mai bine, îţi dau doi gologani…
– Doi bani pe-o sărutare!… Doi bani! Pentru doi bani?
Şi-n faţa mamei sale va mai veni ea mâine?
Doi bani!… O şoaptă-i spune: doi bani azi sunt o pâine.
Primeşte!
Trist atuncea ea capul şi-l întinde
Iar el, cizmarul vesel, în braţe-o şi coprinde.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,
Îţi pleci frumoasa frunte pe orişicare pernă
La orişicare bal?
O… da, căci sunt pe lume mizerii omeneşti
Ascunse, fără milă, în piepturi femeieşti.
Sunt suflete pe care mizeria le pierde
Cum pierde vântul toamnei un dafin încă verde.

O lacrimă e-o lume de tainice dureri
Ce sunt şi-n corp şi-n suflet şi nu sunt nicăieri;
Un zâmbet printre lacrămi e raza cea din soare
Ce vesel se răsfrânge pe-un lung câmp de ninsoare.
Şi când gândesc că-n lume sunt suflete menite
În veci de blânda rază a nu fi încălzite,
Când văd că sunt fiinţe ce port pe frunte scris
Eternă suferinţă şi-n trai, şi-n somn, şi-n vis,
Mă-ntreb de nu-i mai bine a-şi duce fiecare
Adânca sa durere pe şesuri sau pe mare
Spre groapă sau spre bal?
De nu e drept să moară talente prin taverne
Şi ochii mari să plângă, pierduţi pe negre perne,
În nopţi de carnaval…?
Cu ochii stinşi de viţiu, cu sufletul de rele,
Cu gându-n cercetare cătând cum să se-nşele,
Îşi dau sudoarea frunţii pe cărţile murdare
Ş-apoi câştigătorul o dă pe-o sărutare.

Călin, iubit de soartă şi iubitor de vin,
Venise lângă dânsa să vadă-un alt Călin
Ce-n ochii ei cu lacrămi, uşor se oglindea…;
Ş-atuncea îi vrea ochii; el ochii ei îi vrea!
– Ascultă-mă, fetiţo, stai, cântă-ncetinel:
Ai ochi limpezi ca vinul şi-mbătător ca el.
Vin vechi, asta se ştie… – Dă-mi ochii să-i sărut;
Îţi dau trei bani… Sau cere cât vrei. – Cât ai cerut?
Ea tace. Gându-o duce, în repedele-i zbor,
Spre casa mamei sale în care vede-un nor.
Din norul de lumină o mână stă întinsă
Poruncitoare, crudă, spre candela cea stinsă.
– Primesc – ea zice iute – primesc trei gologani…
De ce nu pot a-ţi vinde şi zilele-mi pe bani?
…………………………………………………..

Şi când se duce-acasă, cu ziua dimpreună,
De candela madonei atârnă o cunună,
Apoi uşor se pleacă pe-a mamei faţă mută
Şi buclele ei albe cu drag i le sărută.
Bătrâna, cum o simte, de sânul ei o strânge
Şi plânge şi-o sărută şi-o-ntreabă şi iar plânge:

– Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,
Îţi pleci frumoasa-ţi frunte pe orişicare pernă,
La orişicare bal?

Iar ea, abia-i răspunde, cu vocea ei cea stinsă:
– Dormi, mamă, dormi în pace, ai candela aprinsă!

(1880)

Gâştele

Autor : Alecu Donici

Cu o prăjină mare,
Ţăranul gâşte de vânzare
Mâna la târg.
Şi drept să zic:
În cârdul gâştelor, spre buna îndemnare,
Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare.
(Dar unde de câştig sau pagubă s-atinge,
Nu numai gâştele, şi omenirea plânge.)
Eu nu vinovăţesc ţăranul nicidecum;
Iar gâştele altfel aceasta judeca
Şi, întâlnindu-se c-un trecător pe drum,
Aşa striga:
— A! Ce necaz, ce osândire!
Asupra gâştelor ce crudă prigonire!
Priveşte, un ţăran cum bate joc cu noi;
De astă-noapte el ne mână denapoi.
Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte
Că are datorie a ne arăta cinste;
Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit
Ce Capitolia din Rom’ au izbăvit!
Romanii, mulţămiţi, au pus şi sărbătoare,
Pentru aşa a lor prea vrednică urmare.
— Şi voi tot cu aceasta vreţi
A lumii slavă să aveţi?
Au zis acel drumeţ.
— Strămoşii noştri…
— Ştiu,
Dar eu la vorba mea să viu:
Ce faptă vrednică voi aţi făcut în lume?
— Nimica, însă noi…
— Că numai de fripture voi
Sunteţi şi bune.
Lăsaţi dar pe strămoşi în pace:
Cu fapta e cinstit acel care o face.
Această fabulă a lămuri se poate,
Dar gâştele să nu se-ntarte.

Opera Apartinand Alecu Donici | | Nici un Comentariu »

Cu Domnul la masă – Voiculescu

Autor : Vasile Voiculescu

Mâncând, crezui că te supăr cu lăcomia
Şi-mi pedepsii în ajunări păcătosul pântec.
Pe urmă, că nu-ţi place jocul, bucuria:
M-am cernit şi-am sugrumat orice cântec.

Tu însă, neîntreruptă Bucurie şi Festine,
Tu, Domnul marelui praznic al vietii, ne dai povaţă:
Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu Tine,
Transfigurează orice îmbucătură în adevărata viaţă!
(vineri 27 mai 1955, Bucuresti, în spital)

Emoţie de toamnă

Autor : Iulian Boldea

n aerul umed de toamnă
lujerele florilor ca nişte semnături vegetale
ale unei fiinţe de aer şi umbră
indescifrabile semnături, agonice semne:
lacrimile de rouă ale crizantemelor
grimase ale neantului
prevestind misterul fără de sfârşit
al fiecărei zile
misterul tăcut pe care nu-l vom auzi
nicicând…
crizantemele
siluete de fum, răni neauzite
în aerul toamnei melodios.

Opera Apartinand Iulian Boldea | | Nici un Comentariu »

Glasul durerei – Micle

Autor : Veronica Micle

Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mişcate
Susurând încet şi tainic pe-a lor ramuri clătinate?
Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;
Cine ştie-a lor durere, cine ştie dorul lor.

Şi ascunsă prin frunzişuri, tăinuind a ei fiinţă,
cântă dulcea Filomela, şi`n cântare-i o dorinţă
Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,
Şi divina-i melodie se sfârşeşte c-un suspin.

Iar poetul ce-o aude îşi ia lira şi se duce
Pribegind cu-a sale doruri, şi ca dânsa el atunce
Cu un vers duios şi jalnic spune lumii chinul său
Şi răpit de-a lui simţire el suspină-amar şi greu.

Şi-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalţă
Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec şi dulceaţă,
Nu intrebi, plecând cu jale ochii `n jos înspre pământ
Pentru ce tot cu suspinuri se sfărşeşte orice cânt?

O! de-ai şti tu că pe lume, de când lumea e facută,
Blanda voce-a fericirii este, a fost şi va fi mută,
În viaţă-orice cântare ce cu drag ai asculta
Ai şti că-i glasul durerii şi adânc ai suspina.

Opera Apartinand Veronica Micle | | Nici un Comentariu »

Cămila şi furnica

Autor : Poezii pentru Copii

O cămilă cocârjată
Sta cu ochii pe-o furnică,
Arătându-se mirată:
Cum se face că ridică
Greutate-atât de mare,
Şi nu cade din picioare?
Ba, de când o tot priveşţe,
Nu stă-n loc.
Când se-odihneşte?

– Tu, furnică, ostenită
Eşti vreodată ? Că eu tare
Aş lăsa din cârcă toate…
Prea atârnă, soro, greu…
– Of, cămilă, bleagă eşti,
Ce-am în spate e al meu.
Doar stăpân fără de milă
N-am, să-i car desaga-n silă.

(după o poveste populară arabă)

Cântec vechi

Autor : Tristan Tzara

Lângă mare am făcut cântarea asta
Ascultaţi să i-o spuneţi dacă o s-o întâlniţi
E înaltă, are ochi buni şi liniştiţi
Şi e blondă cum e iarba ce-a simţit fiorul coasei

O, te-ai dus, te-ai dus iubito într-o iarnă după masă
Şi mi-e inima o floare ofilită
O hârtie – poezie veche şi demult mototolită
Şi-aruncată în cutie sau sub masă

Tu ai vrut Marie să-ţi legi o frânghie de gât
Fiindcă mama ta te-a iubit
În haine de Duminică dânsul a venit
Şi ţi-a şters de pe florile obrazului plânsul.

– Luna e roşie Marie, noaptea cum să fie – cenuşie
Vino cu mine la moşie
O să-ţi plângi întâi durerea toată, nesupărată
Într-o odae veche şi întunecoasă, într-o odae liniştită şi curată.

Unde să te poţi desbrăca în pielea goală
Ca să dai suferinţei desmierdări
Poate o să vrei cărţi cu poezie pentru uitări
Sau păpuşă cu leagăn şi îngrijiri de boală.

O să ne plimbăm în sanie pe câmpia înzăpezită
Şi o să mă joc cu inima ta de pisică
Primăvara o să invităm prieteni la moşie
Şi o să petrecem în bucurie.

(Pădurea Gărceni, 1913)

Opera Apartinand Tristan Tzara | | Nici un Comentariu »

Trei culori

Autor : Ciprian Porumbescu

Trei culori cunosc pe lume
Ce le ţin ca sfânt odor,
Sunt culori de-un vechi renume
Amintind de-un brav popor.

Cât pe cer şi cât pe lume,
Vor fi aste trei culori,
Vom avea un falnic nume,
Şi un falnic viitor.

Roşu-i focul vitejiei,
Jertfele ce-n veci nu pier
Galben, aurul câmpiei,
Şi-albastru-al nostru cer.

Multe secole luptară
Bravi şi ne-nfricaţi eroi
Liberi să trăim în ţară
Ziditori ai lumii noi.

Iar când fraţilor m-oi duce
De la voi şi-o fi să mor
Pe mormânt atunci să-mi puneţi
Mândrul nostru tricolor.

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech