Da, sunt valah, porecla asta-mi place
Sînt meridional şi sînt fierbinte,
Din palma mea iau fiarele merinde,
Mă lasă-n pace cînd le las în pace.

Domnesc peste ţinuturi de cuvinte,
Poate că strigă gura-mi şi cînd tace,
Poftiţi cuvintelor, veniţi încoace
La tronul meu de interjecţii sfinte.

Fachir valah care înmoaie ace
Vă pot părea şi-un ghicitor ce minte,
Eu floare spun, iar voi vedeşi morminte,
Şi pîinea mea la viscole se coace.

O, cai ce trageţi lumea înainte,
Luaţi hamul meu sălbatec de cuvinte.

(Manifest pentru mileniul trei, 1984)

Urc muntele de gând cu aspre galbe
Cătând frunzarulrugului aprins:
Doar mugetele tunetelor albe
Mă vor vesti că,Doamne,te-am atins

Şi-şi vor croi,făcându-le puzderii,
Pe mătcile urechilor drum nou,
Că,până-n fund,bulboanele tăcerii
S-or turbura sub bulgări de ecou.

Atunci scoţând sandala minţii moale,
Păşind în vârful gândurilor goale,
Voi cuteza să calc pe spirit pur.

\”Astăzi vom pleca
pe mare\”,
zise, plin de importanţă,
un băiat, întors, se pare,
cu-o idee,
din vacanţă.

\”Cool\”,
răspunseră copiii,
noi la cârmă, tu
la punte,
\”Da’ de unde\”, găsi piciul
un moment să
se încrunte.

\”Cine are o idee
ăla este căpitan,
acum gata, îmbarcarea\”,
vom pleca
pentru un an.

Şi sărită toţi în apă,
renunţând la dezbrăcatul
ce lua timp, un puşti rămase,
fără loc :
\”El e…piratul\”.

\”Ha, ha, ha, e bună
gluma,
doar de burtă nu mă ţin,
dacă vrei să ştii, amice,
eu sunt un…
puşcaş marin.\”

Şi, ţintind un punct,
isteţul,
iute, cât să nu se vadă,
pe sub mândrul
căpitan,
scoase dopul de la cadă…

Şi viaţa care merge înainte
şi fǎrǎ tine, şi fǎrǎ tine, şi fǎrǎ tine
triumfǎtoare viaţǎ pe ruine,

pe oase şi pe pǎrul tǎu de lunǎ,
pe ceea ce a fost şi nu e,
pe ceea ce coboarǎ, pe ce suie,

pe ceea ce nici nu ştim dacǎ e,
pe ceea ce nici nu ştim dacǎ a fost,
şi cu ce rost, şi cu ce rost, şi cu ce rost,

pe ceea ce ai vrea sǎ întorci şi nu se poate,
pe ceea ce-i aproape şi-i departe,
pe ceea ce desparte

(Tablou dramatic într-un act)

Persoane:
MUREŞANU, MORS, GENIUL LUMINEI

(Scena înfăţişează un peisagiu de-o romanticitate sălbatecă în munţi. Pe de o parte stânci crăpate ­ unele ţepene, altele răsturnate­ de alta brazi acăţaţi de vârfuri de stânci, unii frânţi şi răsturnaţi de vijelii şi torente. În fund se văd ruinele încă fumegânde a unui sat de colibe ­ risipite ca cuiburi mari în dosul stâncelor. Mai în avanscenă, turnul vechi şi negru a bisericei satului. Biserica de lemn, cu ferestre mari cu zăbrele, cu muri parte risipiţi, cu acoperământ de şindrile negre şi mucezite. Asupra întregului plan se revarsă o galbenă lumină de lună. Avanscena o cuprinde de-a curmezişul un trunchi răsturnat, putred, pe care Mureşanu şade visător. De tot în fund, codri şi munţi. Clopotul sună dogit 12 ore. Miezul nopţii. În vremea asta se scoală Mureşanu.)

Tresare miazănoaptea în inima de-aramă
A turnului de piatră. Lin stelele se-nhamă
La carul lunei blonde. Prin vămile veciei
Nici vremea nu le trece cu visele mândriei,
Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies.
Prin aerul de noapte, puternic, rece, des,
A lunei adormite pătrund razele rare
În temniţa din pieptu-mi trezind gândiri amare.
Când somnul, frate-al morţii, pe lume falnic zace
Cu genele-i închise, cu visele-i de pace,
Când palida gândire prin ţara morţii trece,
Şi moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece
Cu-aghiazima cea dulce a lumii frunte-atinge,
Păcatele-i i-adoarme, invidia i-o stinge ­
Ce ochi veghează umed? Ce suflet se frământă,
Ce suflet ţipă-n doliu, ce liră jalnic cântă?…
Sunt eu!… Privesc trecutul, şi-icoana lui barbară
E zugrăvită aspru d-ursita-ne amară.
Şi gândul meu nu poate să rup-acea perdea,
Ce-ascunde viitorul teribil după ea.
Cântarea? Cea mai naltă şi cea mai îndrăzneaţă
Nu e decât răsunet la vocea cea măreaţă
A undelor teribili, înalte, zgomotoase
A unui râu, ce nu-l vezi. ­ Sunt undele de timp
Ce viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut.
Deşi privesc nainte-mi noaptea bătrână suptă,
Şi văd c-o lume nouă dintr-însa se ridică,
Dar pârghia aceea, ce desfăcând tenebre,
Ridică viitorul ­ puterea care toarce
Al vremii fir ­ aceea îmi e necunoscută.
Vai! cele întâmplate istoria le spune
Şi cele viitoare şi-aruncă umbra lor
În atmosfera groasă a zilei cei de azi.
De ce se-ntâmplă toate aşa cum se întâmplă,
Cine mi-a spune-o oare? E plan, precugetare,
În şirul orb al vremei şi-a lucrurilor lumei?
Sau oarba întâmplare fără-nţeles şi ţintă
E călăuza vremei? Putut-a ca să fie
Şi altfel de cum este tot ceea ce esistă,
Sau e un trebui rece şi neînlăturat?
Şi dacă trebui toate să fie-aşa cum sunt,
Ce legi urmează vremea? Cu ce drept ea apasă
O ginte ca pe samă-i o alta să ridice;
E vo dreptate-ntr-asta, sau oarbă-mparte bobii
Soarta fără-de-lege? Şi dacă n-ai temeiuri
Decât acele spuse de cărţile bătrâne,
Şi-aceste-s dovedite că nu dau dezlegare ­
Cine-mi va spune mie ­ dacă a ginţei mele
Viaţă viitoare va fi mai fericită
Decât al ei trecut?
De-ar fi fost rău adesea şi bine num-o dată,
Aş crede că-ntâmplarea oarbă, nevinovată
A grămădit în mersu-i, dar fără ca s-o ştie,
Atâta neferice pe ţara mea pustie. ­
Dar nu! e-atâta minte ­ atâta plan de rele
S-a grămădit puternic în viaţa ginţii mele,
Încât îmi vine-a crede că sâmburele lumei
E răul. Cartea lumii d-eternă răutate
E scrisă şi-i menită.

De vei avea puterea,
Voinţa ca să sfarămi pe cel mai slab ca tine,
Bravură se numeşte. De eşti închipuit,
Nesuferind ca alţii de-acea închipuire
Cu vorba să se-atingă: onoare se numeşte;
De vrei să-ntreci pe alţii şi lumei să-i impui
Persoana ta infamă: dorinţă-i de mărire,
La fapte mândre stimul. De eşti atât de van
Să crezi că pân-şi cerul ascultă a ta vorbă,
Că-i pasă dacă corpul ţi-l chinuieşti şi mintea
Ţi-o stupifici ­ îţi zice că eşti evlavios,
Ba chiar şi sfânt. ­ Şi nu sunt numai oameni
Ce îţi admiră fapta, gândirea-nchipuită,
Ci te admir popoare…

Ce proastă e mulţimea,
Ea crede cum că duce a lumii soartă-n mână,
Şi singură e dusă de-o mână de şireţi.

De te-a-nzestrat natura
Cu-atâta minte numai, să poţi vedea prostia
Şi cruda răutate ce masa o domină,
Nedând nimic pe ele, să faci din ele scară
Spre-a te urca pe dânsa l-avere şi mărire,
Prefă-te numai cum că tu preţuieşi acele
Mari calităţi şi-alese (numeşte-le cum vrei),
C-o frază linguşeşte deşertăciunea lor
Şi pe-umeri te vor duce, sacrificând averea,
Viaţa pentru tine. Dar spune-li-adevărul,
Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre
Şi te vei stinge mizer de nimenea jălit.

Se vede
Că nu puteau şireţii ca să găsească-n viaţă
Alt preţ decât acela să-şi împlinească pofte
Pe seama altor… Apoi este şi drept, cuminte,
Ca proşti să ducă greul, astuţii să domnească…
La ce-ar fi-atuncea lumea în două împărţită?
La ce-ar esista proştii ­ şi iar la ce şireţii?
Nu merită nătângii să fie stăpâniţi?
Nu vezi că stăpânindu-i le împlineşti dorinţa?
Mai de dorit ce soartă pot ca să aibă-n lume

Decât să-i ducă-n turme sunetul unui nume?
Ei nici nu-s pentru alta decât ca să trăiască,
Să moară-ntru-mplinirea unei deşertăciuni.
Şi-apoi nu vedeţi voi
Că ei admiră toate ce le-aduce pieire?
Omoară fericirea unui popor întreg,
Liniştea unui secol şi eşti numit erou.
Beată de bucurie mulţimea te primeşte,
Cu lauri te-ncunună… O gintă ce se-nalţă
Pe spatele altora e mare ­ şi cu cât
Mai mult se ţine-n locu-i prin rău şi prin asprime,
Cu-atâta e mai mare. Dreptate-universală
E-aceea ce-o urăşte puterea brută. Peste
Tărie nu decide nimic. La bine ne-i putea
S-aduci doi oameni; răul l-urmeaz-întregi popoare;
Căci răul este colţul vieţii. Vecinic răul
Întâiul rol îl joacă ­ e colţ în orice cuget,
În oricare voinţă, în orice faptă mare.
Invidia de pildă e mam-egalităţii,
Şi îngrădirea contra răutăţii reciproce
Dreptate se numeşte. Cu cât mai răi sunt civii
Cu-atât e mai perfectă dreptatea.
Fiţi răi şi veţi străbate
La ţintă-oricât de mare, numai prin răutate!
Fiţi răi! şi-urmaţi principiul ce lumea o domină ­
Lăsaţi să creadă alţii mai proşti ca voi în bine.
De ce n-aveţi voi minte? Deschideţi ochii voşti,
Vedeţi că sfânt şi bine sunt numai pentru proşti?
De când sunteţi în lume, a esistat dreptate
Şi pentru voi? Dar greul voi numai îl purtarăţi,
Voi v-aţi hrănit duşmanii, i-aţi apărat cu sânge,
În loc de-a sparge capul năpârcei sub picior,
Voi aţi crescut-o mare şi astăzi vă zugrumă.
Spun popii de-o vecie unde oricare vină
Găseşte-a ei osândă şi binele răsplata ­
Şi mii timizi de frică şi de-o speranţă vană
Trec înşelaţi pe lângă izvoarele vieţii.
Iar dacă nu, linţoliu, piroane de sicriu,

Răsplată sunt virtuţii?
Răbdarea cine-o are târască-se-nsetat.
Voi soarbeţi picătura de timp ce o aveţi,
Aici fiţi mari, puternici, aci fiţi fericiţi ­
Aici spirit, curagiul şi pumnii au valoare.
În mână de vei prinde-a istoriei carte
Şi dacă tu de frică sau poate de ruşine
În faptele ei rele nu vei încifra bine,
Vedea-vei cum sub ochii-ţi în plin se desfăşoară
Răul şi iarăşi răul ­ că vremea se măsoară
După a răutăţii păşire. Rău şi ură
Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,
Invidios-avară, de sânge însetată
E omenirea-ntreagă ­ o rasă blestemată,
Făcută numai bine spre-a domina pământul,
Căci răutăţii numai îi datoreşte-avântul
Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii.
Cine-a văzut vrodată popor de oameni buni
Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,
Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii;
Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase
Ca şi-alţii să trăiască ­ e mare. Când un popol
Începe a fi nobil şi generos în cuget,
Atunci a lui cădere şi moarte sunt aproape,
Căci numai răul are puterea de-a trăi.
Chiar fapta cea mai bună duce la rău. Ea este
Pământ care hrăneşte sămânţa celor rele.
Ai milă
De unul şi cu mâna în care i-ai pus pâne
Mâni va ridica piatra, ca el întâi s-arunce
În tine. Dă-i unuia onoare şi mărire,
Şi va fi cel din urmă spre-a se uita la tine
De-i fi căzut. ­ Ce plan adânc-şiret!
Cum în sămânţa dulce a răului s-a pus
Puterea de viaţă!
Şi mai credeţi în bine, în basme de copii!
O, ridicaţi în suflet gigantici vijelii
Şi sfărâmaţi c-o mândră strigare triumfală

Ordinea cea nedreaptă, şireată, infernală,
Ce proştii şi şireţii, unii-nşelaţi, iar alţii
Înşelători susţin că de Dumnezeu e pusă
În lume.

O, Satan! geniu al desperării!
Acum pricep eu gându-ţi, căci zvârcolirea mării
Trăieşte-acum în mine. Pricep gândiri rebele
Când ai smucit infernul ca să-l arunci în stele,
Dezrădăcinaşi marea ca s-o împroşti în soare,
Ai vrut s-arunci în caos sistemele solare. ­
Da! ai ştiut că-n ceruri, răul, nedreptul, tronă,
Că secole nătânge l-adoră, l-încoronă,
Ştiai c-aşa cum este nu poate a fi bine!
Că nu poate nedreptul etern ca să domine.
O! de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,
Pe cer talazuri mândre înalţă şi întinde,
Şi nourii ca sloiuri de gheaţă aruncate,
Sfărmându-se de-a sferei castele înstelate ­
Cerul din rădăcină nălţându-se decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n caos întins fără de fine,
Zburând negre şi stinse surpatele lumine.
Văd caosul că este al lumilor săcrii,
Că sori mai pâlpâi roşii, gigantice făclii,
Şi-apoi se sting. ­ Nimicul, linţoliu se întinde
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde!
Văzând risipa, Satan, voi crede c-ai învins!
Căci dacă eşti arhanghel al morţii cei bătrâne,
Atunci eşti drept ­ căci numai ea este dreaptă-n lume,
Şi cei ce o servesc ­ căci contra orice-n lume
Învinge răutatea ­ dar contra morţii nu.
Fiindcă tina lumii e rea, fiindcă tină
Şi praf e universul întreg ­ fără de vină
Ai căzut, geniu mândru, plin de-ndărătnicie
În spaţii făr-de margini, în evi de vecinicie!
Vai, soarte blestemată, ce oarbă arunci bobii,
La oricine în lume dai ceea ce nu-i trebui,

Te rog, soarte, mă scapă, de alţii nu ­ de mine.
Atât venin în suflet, şi-atât amar în gând,
Încât dac-aş putea-o ca să răsuflu-adânc
Şi bine ­ aş învenina vremea-n care-s osândit
De a trăi.

O, geniu ce pătrunzi
Nemărginirea ­ iartă c-amărăciunea mea
M-a-nvins! Tu ştii să judeci şi ştii că nefericea
Ades scrinteşte şirul gândirii şi o face
Să meargă tocmai contra la calea ceea care
Ar trebui s-urmeze.
Un orologiu care în loc de-a-mbla-nainte
S-ar târâi-ndărăt. O, nu esistă crime,
Căci toate, toate-s fapte unei gândiri pe dos,
Unei simţiri perverse, amare…
Taci, taci, suflete mândre, nu răscoli cu-atâta
Grozavă uşurinţă titanica turbare
Ce-n aşchii sclipitoare gândirea mi-o sfaramă
Stinge, puternic Doamne, cuvântul nimicirii
Adânc, demonic, rece, ce-n sufletu-mi trăieşte
Coboară-te în mine, mă fă să recunosc
C-a ta făptură slabă-s. Nu mă lăsa să sper
Că liber, mare, mândru prin condamnarea ta
N-oi coborî în iaduri de demoni salutat,
Ca unul ce menitu-i de a le fi stăpân ­
Stăpân geniilor pieirii! Ce gând superb! O,-nceată,
Inima mea cea stoarsă de-o cugetare beată.
Nu răscoli-n bătaie-ţi ruinile sfărmate
A lumii-mi dinăuntru.
Văd cerul, lan albastru sădit cu grâu de stele,
El ni arată planul adâncei întocmele
Cu care-şi mişcă sorii. ­ În sâmburul de ghindă
E un stejar. ­ Cum dânsul din proprii rădăcine,
Din planul vieţii sale ascuns în colţu-obscur
Îşi creşte trunchiul aspru ­ aşa, poporul meu,
În tine e puterea-ţi, nălţarea-ţi şi pieirea-ţi.
Eu cred că tot ce este menit de a fi mare

Să-şi înnăsprească trebui superba rădăcină
Prin viscole turbate, prin arşiţă şi-ngheţ.
Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră
Prin vijelii mai multe. Popoarele barbare
Ce-au cotropit românii sunt vijelii măreţe,
Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie,
Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul
Poporului meu tare ridică ş-azi în vânturi
Întunecata-i frunte şi proaspăta lui frunză.
În lume văd popoare cuminţi şi fericite,
Şi mă întreb ce soarte să doresc la al meu?
Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă
Şi sfărmător de lume. ­ Nu, nu! N-aş vrea ca alte
Popoare să mai fie c-al meu ­ nu merit ele
Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie
Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire
Pentru a lui viaţă. ­ O, naţie iubită!
Vei înţelege doru-mi, vei şti să-l preţuieşti?
Voi să te văd, iubito! nu fericită ­ mare!
Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele,
Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele,
Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte,
Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-insul locul mumii,
Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnica-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
Si ţarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;
Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
Si şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă calda de răcoare.
Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din vestminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Carora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Si frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pandi faptura
Si n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.

(1927)

XXXI

Mama zice din Scriptură:
Dacă doi prieteni ai,
Vrând să dai a ta avere
Unuia, cărui s-o dai?
Unul tace, altul cere;
Cest din urmă-i prefăcut
Dă-o dar cui n-a cerut!

Eu explic cuvântul mamei:
Mamă, eu te-am priceput!
Tu-mi eşti dragă, tu şi-o fată!
Tu-mi tot ceri să te sărut,
Ea nu-mi cere niciodată.
Şi, după scriptura ta,
Ghici, pe cine-aş săruta?

XXXIV

Era în noaptea Învierii,
Îngenuncheatului popor
I se cânta legenda sfântă
A marelui Mântuitor.

Nepăsător eu stam de-alături
Privind modernii cărturari
O copiliţă-ngenuncheată
Mă tot privea cu ochii mari.

Văzând că singur în picioare
Aşa nepăsător rămân,
Mi-a zis naiv şi cu mustrare:
Da ce? matale eşti păgân?

A fost un fulger mititica
Şi în genunchi eu am căzut
Ca un fricos în faţa morţii;
Şi-n clipa asta am crezut!

XXXVII

Când vii, la pălărie port
Şi eu o floare;
Când îmi zâmbeşti, în pieptu-mi mort
Răsare soare;
Neliniştit când te aştept,
Ah, cum mă doare;
Şi când nu vii, simţesc în piept
Că viaţa-mi moare!

XLII

Pe Bistriţa, cântând
O tânără fecioară,
În vânt având vestmântul
Şi-n păr vuindu-i vântul,
Cu pluta ei uşoară
Trecea-n amurgul zilei
Pe Bistriţa cântând.

Închise între stânci,
Sălbaticele ape
Gemeau ca-n agonie,
Albastre de mânie,
Izbindu-se să scape
Cu vuiet şi cu vaiet
Închise între stânci.

La cârma plutei sta
Copila zâmbitoare:
Mireasă-i astă fată
Cu moartea cununată,
Şi-n stingerea de soare
Părea un chip din basmuri
La cârma plutei sta!

Privind în urma ei,
Vedeam cum dânsa trece
Râzând pe lângă stâncă
De nu venea adâncă
Din ceruri noaptea rece,
Şi-acum aş fi acolo
Privind în urma ei!

XLIV

Tu, ulciorule de lut,
Am avut aceeaşi soarte
Amândoi dintru-nceput
Eu din tine m-am născut
Şi de-a pururi după moarte

Iar vom fi acelaşi lut!
Astăzi plâng şi te sărut,
Că-mi eşti singurul meu bine
Şi eşti lut şi tu ca mine.
Din etern am fost un lut,
Dar o soartă-ntâmplătoare
Te-a făcut ulcior pe tine:
Om pe mine m-a făcut;
Ah, întors era mai bine!

XLV

Toamna târziu,
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codru
Şi geme, şi sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare,
Şi vine, şi creşte
Mai uite, mai tare:
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Şi bine-nţelege
Al oştilor vuiet
Din norduri pornite
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Şi-njură şi urlă,
Că-şi simte pierirea.
Şi galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-şi află nici pace,
Şi tremură codru
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocneşte şi sună
Şi-şi urlă durerea,
Căci vântul îl prinde
Şi-l strânge de mijloc,
Topindu-i puterea!
Şi codrul se-ndoaie;
Şi-l biruie vântul,
Râzând, îl sugrumă
Şi-i rupe vestmântul,
Şi părul i-l smulge
Şi-n văi îl aruncă.
Un ţipăt răsare
Pe deal şi pe luncă:
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă
Şi norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă,
De spaimă s-ascunde
Pârâul sub gheaţă
Şi regele codru,
Din ultima viaţă,
Suspină văzându-şi
Pustiul, şi geme,
Şi cade pe spate,
Şi moare cu fruntea
Pe pieptul naturii,
Şi moare natura
De jalea pădurii
În toamnă târziu!

Să vinzi piei de closca la gura Labirintului
intocmai lui Borges
numit în derâdere inspector al pietii de pasari din Buenos Aires
si să te iei în serios
de parca-ai fi dereticat cotete cu vulturi
de parca-ai fifacut ordine în colonia de pelicani.
Trebuie intretinuta o anumita confuzie
ca legatura dintre hotul de buzunare si canguri,
altfel bietului reporter i se apleaca de-atita realitate
iar criticul literar acuza în sfirsit marea
ca-i prea manierista…
Astfel indraznesc eu să numesc viata:
acea cazna fertila a obiectelor
de-a deveni altceva decit sint

(1989)

Târziu se face ziuă, curând se face seară
În odăiţa scundă din strada solitară.
Hârţoage prin unghere şi patul la perete,
Iar lângă pat, pe masă, hârtii împrăştiete,
Şi-n negură eternă, o lampă mititică
Abia îngân-o rază, de-ai crede că i-e frică…
Ci totuşi nopţi de-a rândul, ea arde cu credinţă,
Şi zarea ei hrăneşte o dulce suferinţă
În ceasurile triste de grea singurătate,
Când numai vântul plânge pe uliţi depărtate…

Atunci ea luminează pe-un tânăr stând la masă
Cum scrie şi citeşte sau câteodată-şi lasă
Încet pe mână capul… Şi cine ştie unde,
În care lumi şi vremuri gândirea lui pătrunde,
Când cată-n zarea lămpii ce-alăturea veghează
Şi-i încunună fruntea cu firava ei rază…
Dar câteodată lampa, sătulă de veghere,
Îşi pâlpâie-n feştilă lumina care piere
Şi umbre cresc şi joacă pe ziduri şi podele…
Tresare visătorul atunci privind la ele,
Oftând închide cartea sau lasă manuscrisul,
Ca-n aşternut să-şi toarcă pe întuneric visul…

A doua zi se scoală, se-mbracă şi se duce,
Dar parcă nu prea ştie cam încotro s-apuce,
Şi-nfrigurat se-ntoarce în fiecare seară
În odăiţa scundă din strada solitară…
… Voi mă-ntrebaţi acuma, fireşte: cine-i oare
Acest copil sălbatic, cu fruntea visătoare,
Adus de mine-n versuri cu artă-aşa subtilă,
Că, zugrăvindu-l, însumi i-am suspinat de milă?…

“O, l-am ghicit!” va spune drăguţa domnişoară,
Oftând şi ea la rându-i, căci nu-i întâia oară
Când îi răsare-n minte duioasa cunoştinţă,
Cu părăsita casă şi viaţa-n suferinţă,
Această arătare din vechile poeme,
Ce nu cunoaşte ţară şi nu cunoaşte vreme,
Acest erou romantic visat şi zi, şi noapte
De brudnicele fete cu minţile necoapte…

“Îl ştiu şi eu! va zice băcanul cel simpatic.
E vreun “împuşcă-n lună”, un tânăr uşuratic
Ce scrie cărţi cu versuri, — ei şi?… ce-mi pasă mie,
Că eu doar nu sunt membru de la Academie,
Să stărui ca să-i deie vreun premiu, la-mpăcare,
Şi-apoi câţi fac oferte şi care mai de care!”

Nu, scumpă domnişoară, nu chir Sotir, băietul
De care este vorba nu face pe poetul,
Şi chiar de umple-adesea caiete-ntregi cu rime,
Vă jur că până astăzi nu le-a citit la nime.
E drept că trece strada cu paşii cam nesiguri.

Şi ochii câteodată îi ard aprinşi de friguri,
Şi e cam tras la faţă, şi pare cam anemic,
Şi nici nu cred să aibă vreun titlu academic
(Căci titlurile astăzi la toţi le-astupă gura),
E drept că se ocupă chiar cu literatura,
Dar… n-are mândre plete şi nu-i croit la modă,
Şi dacă-n haină poartă vreun cântec sau vreo odă,
Nu-s închinate totuşi puternicilor zilei,
Cum a făcut deunăzi poetul Mercantili,
Nici nu discută artă în colţ de cafenele
Şi are-o sfântă frică de proşti şi versuri rele.
El este, cum s-ar zice, un tânăr oarecare,
Copil preacumsecade, cu multă aplecare
La-nvăţătură: poate ar fi ajuns departe,
Dar pân-acum, sărmanul, nu-avu, pesemne, parte…

Crescut la umbra unei biserici vechi, la ţară,
Aţi înţeles că nu e măcar nepot de vară
Al vreunui stâlp al ţării, şi, prin urmare, nu e
Împins de spete scara măririlor s-o suie…
Pârinţii lui muriră departe, în bordeiul
Deasupra cărui, singur, mai stă de strajă teiul
Ce i-a umbrit străbunii în zile mai senine…
La umbra-i primitoare era aşa de bine!
Dar, din copilărie rămas orfan, băiatul
A fost silit din vreme să-şi părăsească satul
Şi la oraş el însuşi pe sine să se crească,
Cum cresc mai toţi orfanii în ţara românească.
Azi dă-n familii lecţii şi scrie la gazetă,
Ducându-şi viaţa-n studiu şi linişte discretă.

Mai greu e însă iarna: doar la-nceput de lună
O muzică de flăcări în sobă-i dacă sună
Şi-aruncă prin odaie un zâmbet cald ce-mbracă
Într-o lumină dulce fiinţa lui săracă,
Încât chiar şi surtucu-i, ieşit de ploi şi soare,
Îşi ia atunci un aer voios, de sărbătoare…
Încolo, totdeauna atotstăpân e gerul.
Zadarnic soba veche mai străjuie ungherul,
Şi-adesea îi îngheaţă cerneala-n călimară…
Dar viaţa asta totuşi nu i-ar părea amară,
De n-ar cunoaşte lumea cum este prea de-aproape,
Şi-n ea n-ar fi nici oameni mişei, nici versuri şchioape…

Deci, cum venea spre casă, într-un amurg de toamnă,
Îl ia cu frig din spate… El, neştiind ce-nseamnă,
Nu vrea să bage-n seamă că nu-s chiar semne bune…
Dar nopţile şi lipsa încep să se răzbune:
O boală nemiloasă, încet, pe-ascuns, îl sapă,
Şi iată-l, stins şi palid, păşind tăcut spre groapă.
E obicei acuma să faci s-apară-o zână
Ce vine-nduioşată… iar diafana-i mână
Să-i netezească fruntea cu dragoste de soră,
La viaţă rechemându-l în cea din urmă oră….

Ci zâna nu s-arată în chilioara tristă…
De unde să s-arate, mă rog, când nu există?
Aşa, o vreme dânsul boleşte din picioare
Şi nimenea pe lume nu l-a-ntrebat ce-l doare,
Pân’ ce-ntr-o dimineaţă vecinii mi-l aflară
Mort în chilia scundă din strada solitară…

O, Doamne, câte visuri şi-avânturi mari înfrânte
Pe veci sunt osândite cu el să se-nmormânte!
Se spulberă-n risipa ţărânii o comoară,
Şi nu-i întâiaşi dată, nici cea din urmă oară.
Câţi tineri ca şi dânsul nu cad aşa, victime,
Că nime nu-i cunoaşte, şi nu-i iubeşte nime,
Ca florile plăpânde ce n-au decât o vină:
S-anunţe primăvara că trebuie să vină…

Dar eu n-acuz pe nimeni de-această nedreptate!
Nu osândesc pe nimeni. Ştiu că-n societate,
Ca şi-n întreaga fire, este-o economie
De forţe ce se leagă, că unul dintr-o mie,
Când nu-şi găseşte locul, de aur fie-i versul,
De dragul lui o lume tot n-o să-şi schimbe mersul.

Nu osândesc pe nimeni, pe nimeni, o repet.
Ce-am vrut să spun atuncea în versurile-aceste?
V-am spus adevărata şi jalnica poveste
Cum se încheie-adesea o viaţă de poet!