Tovarăşului meu întru mansardă

Aseară mi-a venit proprietara,
Madame Ecaterine Bobnăut,
Punându-mi în vedere să mă mut,
Că n-am plătit chiria toată vara.

Am opinat că timpul nu-i trecut,
Că dacă scriu romanul “Donna Clara”,
O să mă proslăvească toată ţara
Din Dorohoi şi până la Sascut

I-am spus, apoi, că noaptea-i aurită,
Că m-a trădat o damă din elită
Şi a fugit c-un prinţ din Slobozia ;

Şi-am plâns pe-altarul dragostei defuncte,
Şi m-a îmbrăţişat şi … puncte … puncte …
Şi m-a convins că mi-am plătit chiria.

(“Picante”)

Iarna. Fulgii podidesc
Cerul, ca nişte noiţe.
Stâlpii-n drum se-mpodobesc,
Toţi, cu albe căciuliţe.

Grâul ca să nu se strice
Sub a gerului pojghiţă,
Neaua i-a-mbrăcat cu grijă
Tot o albă căciuliţă.

Nu-s în luncă flori de loc;
Nu mai are lunca salbă.
Are-n schimb un alb cojoc
Şi o căciuliţă albă.

Sub zăpadă-i cald şi bine;
Grâu-şi are odăiţa.
Şi, când primăvara vine,
Se topeşte căciuliţa.

La oraş, a nins oleacă-
Neaua-i doar cât o şuviţă.
Oana noastră îşi îmbracă
Albă, moale, căciuliţă.

Şi când iese pe portiţă
Şi aleargă-apoi pe stradă,
Capul ei cu căciuliţă
Pare-un bulgăr de zăpadă.

În cenuşă stă ascunsă
Foarte-adese o scânteie
Şi-o iubire nepătrunsă
Într-un suflet de femeie.

Şi de patimă e arsă
Inima ce ţi-am dat ţie,
Dar iubirea-n ea neştearsă
A rămas pentru vecie.

(Convorbiri literare, XVI (1883), nr. 10, 1 ian., p. 404)

Am găsit-o ieri în prun,
Dar să nu grăbiţi ocara!
I-am luat în pripă scara.
Ea mă-njură: Eşti nebun?
Pune scara!
Dacă-njuri, eu n-o mai pun!

Mai la urmă, pe-un cuvânt:
Să se lase sărutată
De atâtea ori deodată
Câţi fuştei la scară sânt.
Sărutată
Lăudat fii, Tată sfânt!

Unsprezece, spune ea;
Eu zic: Bine, pe credinţă:
Doar o fi având ştiinţă,
Scara câţi fuştei avea,
Pe credinţă
Asta e pierzarea mea!

Şi-o sărut mereu-mereu:
Orice-aţi spune, orice-aţi face,
Nu ştiu cum, dar mie-mi place
Să sărut aşa sunt eu!
Orice-aţi face,
Doar e dat de Dumnezeu!

Dar te uită! Azi mă duc
Pe la ei, şi iată scara!
Vrând să pui la cale ţara,
N-am de lucru şi m-apuc
Să-ntorc scara,
Şi când colo, stau năuc!

Dau să număr la fuştei
Uite-i, frate, doisprezece!
Şi-un cuţit prin piept îmi trece
Împlântat de mâna ei!
Doisprezece,
Iacă-mi moartea, dragii mei!

A greşit, îmi spuneţi voi?
Cum de n-a greşit să-mi spuie
Treisprezece? Să mai suie,
Nu să-mi facă mai vreo doi!
Nu să-mi spuie
Că e miercuri, când e joi!

Zici că poate n-a ştiut
Când vorbea din prun cu mine?
Dar i-a numărat ea bine
Scoborându-i şi-a tăcut!
Nu de mine,
Mi-e de dânsa, ce-a făcut!
M-a scurtat aşa, ştiind!
Dacă-i fire mincinoasă,
Ce folos e că-i frumoasă?
Maica mea, auzi! S-o prind
Mincinoasă!
N-o mai cred, s-o văd murind!

Coborât-o coborât

În sara de Crăciun

Domnu’ Isus pă pământ

Sara de Crăciun frumos

Să vadă la fiecare
Care ce credinţă are.
Dumnezău o văzut bine
Că credinţă n-are nime’.
Nu-i la mic şi nu-i la mare,
Nu-i la-ntreaga adunare.
Vai fraţilor, vai de voi,
De voi trimite-un război,
Atunci vi-ţi aduce-aminte
Că şi-n ceri este-un părinte.
Un părinte răbdător[i],
V-o dat sfinte sărbători,
Un părinte sfânt şi bun
Că v-o dat sfântu’ Crăciun.

Am văzut doi aştri,
Strălucind albaştri
Sub o frunte-n vis;
M-a-necat seninul
Când privii divinul,
Blândul lor surâs.

Şi mi-am zis în mine:
Înger cu lumine
De-un adânc noroc…
Din a vieţii tale
Înflorită cale
Cum nu stai în loc?

Tot alte vremi s-au aşternut.
Din ce în ce mai rar,
Icoane şterse din trecut
Încet şi trist răsar.

În urma mea s-a-ntunecat,
Cum nici n-aş fi trăit…
Mai clare-s câte le-am visat
Şi-n cărţi le-am fost citit.

Şi de-ar fi fost să nu te ştiu,
De mult puteam să mor
Un beduin într-un pustiu,
Sub lună călător.

Dar chipul tău în veci mi-a stat
Ca o lumină-n gând.
Şi ani întregi te-am aşteptat,
De-atâta dor plângând.

Căci singura-mi iubire-ai fost
Şi singurul meu vis,
Ce-n stepa fără adăpost
O cale mi-a deschis.

În fine, mi te-ai arătat,
Tu, chip frumos şi sfânt;
Pierdut, în faţa ta am stat
Cu ochii în pământ,

Gândind că s-ar putea să pleci,
Stingher şi dornic iar,
Să plâng în urma ta pe veci,
Chemându-te-n zadar.

Tu însă te-ai înduioşat
Şi mâna mi-ai întins,
De tine m-am alăturat
Şi-n braţe te-am cuprins.

De-acum nici voi să mai ascult
La glasurile din trecut.
Fiinţa mea cea de demult
În noapte s-a pierdut.

În urmă stă un larg pustiu,
Un vis nelămurit.
Din tot trecutul meu nu ştiu
Decât că te-am iubit.

Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea
şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;
dar parcă bolta merită vreo stea,
şi totuşi câte-ntr-însa s-oglindesc…

Nu meriţi iarăşi clipele de-acum
şi gândurile bune câte ţi le-am dat,
dar parcă merită noroiul de pe drum
petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele,
care rămâne pururea curat
şi după ce milos i-a sărutat
leprosului, pe uliţă, picioarele…

Să punem soare în loc de ceaţă
Să punem vântul cald în loc de gheaţă
Iar în copaci , sătui de geruri grele,
Să punem frunze, flori şi rândunele.

Să punem la arat tractoare
Să punem oameni harnici pe ogoare
Şi inspiraţi de cei străbuni
Să punem vite pe păşuni.

Să punem dragoste şi bucurie
Să punem pace, linişte şi armonie
Voioşi, încrezători şi cu speranţă
Să punem dragoste de viaţă.