Haide, suflete, ridică-ţi leghioanele de gânduri,
Şi-mbrăcate-n za eternă întocmeşte-le în rânduri,
Bate-te cu tine însuţi, zbuciumă-te nopţi întregi,
Ca durerea ta în ritmul sfânt al versului s-o legi!
Şi m-aşez să scriu la masa de hârţoage încărcată…
Mintea-mi arde-nvălmăşită tâmplele încep să-mi bată.
Am atins abia condeiul, şi m-au apucat fiori…
Parcă văd cum stau la pândă, pătimaşi şi cârtitori,
Nevoiaşii noştri critici spadasinii damblagii,
Cari, neputând să muşte, morfolesc arta-n gingii!
Trebui să respecţi bontonul, să-ţi găteşti versul în frac,
Dacă ţii ca prin saloane să poţi fi lumii pe plac.
Nu-ţi lăsa simţirea caldă, plină, vie şi întreagă
Să zbucnească, şi veşmântul, care-i vine, să-şi aleagă;
Ci ţi-o-mbracă-n floricele, şi-i dă-ncunjur pe departe.
Plângi, urăşte şi blestemă după regula din carte.
Fii galant nesocoteşte-ţi patima-n care te zbaţi,
Nu cumva să superi nervii criticilor delicaţi:
Poezia e un cântec dulce, un parfum ceresc!…
De-aşa artă parfumată, o, vă foarte mulţumesc!
Când mi-i inima-ncărcată, şi când gândurile-n muncă
Bat şi rup zăgazul păcii, şi din matca lor s-aruncă,
Toate lacome,-nsetate d-a ieşi din haos, clare,
Ferecate-n cetluita versurilor încleştare.
Când viaţa mea întreagă mi-e în flăcări, zbuciumată,
Nu cumva c-are să-mi fie grija să deschid îndată
Şi să văd cum mă învaţă codul bunelor manieri
Să-mi vărs patima pe droaia îngâmfaţilor bucheri,
Să apuc de piept pe falşii zei, să-i târâi din altar,
Şi, smulgând masca ştiinţei de pe chipul lor murdar,
Să-i denunţ în gura mare, ca să vadă-ntreaga lume
Cine sunt aceşti iluştri hoţi de slavă şi renume!
O, lăsaţi-mă, cu nervii voştri de cucoană mare,
Voi ce vreţi să-mi puneţi arta la regim şi la-nfrânare,
Şi-mi strâmbaţi din nas la toată vorba mai de-a dreptul spusă!
V-ar plăcea să şadă smirna, şi la colţ să fie pusă
Biata artă, ca micuţii cari nu-s astâmpăraţi!…
A, atunci, şi voi, desigur, aţi fi critici minunaţi!…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Iată droaia de nevolnici, straşnicii stihuitori,
Literaţi, ce pentr-o odă bagă muzele-n fiori,
Cântăreţi, lihniţi de pompe şi de sărbători solemne,
Cari ţin, cu tot prilejul, să s-arate, să se-nsemne,
Iată-i toţi, porniţi să ieie nemurirea cu asalt:
Pentru ei nu-i poartă-nchisă, şi nici scaun prea înalt.
Sunt bătrâni cu barbe albe, tineri fără de musteţi,
Ucenici şi capi de şcoală, poeţi mari şi mici poeţi,
Donchişoţi ce-n a lor piele de mândrie-abia-şi încap:
Suliţi de carton în mână, şi cu chivere pe cap,
Urieşi cu talpa-n tină şi cu creştetul în nori,
Dornici de eternitate şi de statui visători!…
Toţi împinşi de-aceeaşi sete, pe volume-ntregi călări,
Se-mbulzesc se duc să spargă noaptea veşnicei uitări,
Şi-n a gloriei lumină cu-a lor scrieri să răsară,
Să rămâie-n nesfârşitul timp, ca nişte stâlpi de pară!
O, ridiculă cohortă de milogi neputincioşi,
Ce spurcaţi cu-al vostru cântec graiul bunilor strămoşi,
O, vânturători de fraze, scripcari sarbezi şi smintiţi,
Nu vedeţi în ce mocirlă de prostii vă bălăciţi?
Ce? Pentru c-aţi pus la mustru
nişte biete vorbe goale
Ş-aţi umplut, cu chiuita, de cerneal-atâtea coale,
Pentru c-aţi scâncit la lună, ca toţi barzii răsuflaţi,
Un amor străin, şi patimi vechi, ce nu le-nţelegeaţi;
Credeţi că-i de-ajuns ca lumea să vă dea-n genunchi uimită
Şi în veci a ei uitare şi dispreţ să nu vă-nghită?
Dar de când neruşinarea, spuma frazelor umflate
Şi ridicula-ngâmfare drept talent pot fi luate?
De când gloria se vinde, ca femeile de stradă,
Oricărui neghiob, ce-n cale-i, cu ochi dulci, vine să-i cadă?
Leneşi, ignoranţi, cu capul plin de fumuri şi de pleavă,
Din nimic cum vreţi să iasă şi să faceţi o ispravă?
Arta nu-i de voi. În lături, stârpituri făr de simţire,
Ce daţi zor lumii blajine cu de-a sila să v-admire!…
Dar la glorie-n ce vremuri şi în care ţar-ajung
Astfel de paiaţi de bâlciuri şi guşaţi de Câmpulung?
O, bâiguitori de fleacuri, lăutari neruşinaţi,
Ce daţi buzna pe la chefuri şi părăzi, ca să cântaţi,
De v-ar scăpăra o clipă mintea, să vă priviţi bine,
Aţi intra-n pământ de scârbă, de oroare şi ruşine!…